ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 173/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 6 ianuarie 2017 și înregistrată sub nr. x/2017 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea în parte a metodologiei din 24 mai 2013 aprobată prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1760/C/2013 respectiv, anularea articolelor 12 și 13, alin. (3) din Metodologia aprobată prin ordinul menționat.

Prin sentința nr. 56 din 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva sentinței nr. 56 din 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului se arată că art. 12 și 13 alin. (3) din Metodologia din 24 mai 2013 aprobată prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1760/C/2013 adaugă în mod nelegal elemente care trebuiau prevăzute în legea organică, respectiv art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004.

Față de textul legii organice, articolele 12 și 13, alin. (3) din Metodologia din 24 mai 2013 impun distincții artificiale de natură a aduce atingere intereselor celor vizați de cercetarea administrativă care prelungesc termenul acordat instituției păgubite de a emite dispoziția de impunere. Aceste prelungiri acordate nu pot fi controlate de către angajatul instituției, fiind lăsate la voința instituției.

Astfel, deși la art. 10 alin. (1) se prevede că, conducătorii instituțiilor publice pot lua cunoștință despre existența pagubei nemijlocit sau pe baza rapoartelor, sesizărilor etc., la art. 12 se determină momentul constatării pagubei drept data înregistrării procesului-verbal de constatare a existenței pagubei. Se observă că, din punct de vedere semantic expresiile " a lua cunoștință despre existența pagubei" și " a constata paguba" au același înțeles, raportat la Legea nr. 293/2004.

Mai mult decât atât, termenul de 30 de zile poate fi prelungit prin dispoziție scrisă, ajungându-se astfel la încălcarea textului expres al legii organice care nu prevede derogări de la termenul de 30 de zile. O derogare de la durata acestui termen nu poate fi adoptată decât printr-o modificare legislativă de același nivel al autorității legislative, nu prin ordin al autorității executive.

Din momentul luării la cunoștință despre existența pagubei (art. 10 alin. (1) și până la numirea comisiei de cercetare administrativă prin dispoziție scrisă a conducătorului instituției păgubite (art. 12 alin. (1) nu există nici un termen stabilit de această metodologie. Acest fapt poate fi de natură a da naștere la abuzuri și la încălcarea drepturilor persoanei cercetate/bănuite de producerea pagubei prin menținerea artificială a unei presiuni asupra acesteia.

Textul art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 impune un termen de 30 de zile de la constatare și până la emiterea dispoziției din rațiuni evidente de a elimina situațiile de suspiciune, abuzurile angajatorilor și clarificarea cât mai rapidă a situației.

De asemenea, se mai poate constata că acest termen nu este condiționat de stabilirea și existența niciunui alt element specific răspunderii civile, adică fapta unui salariat, vinovăția acestuia și eventuala legătură de cauzalitate între faptă și pagubă/prejudiciu, astfel încât cele reținute în considerentele hotărârii atacate privind necesitatea efectuării de către reprezentații instituțiilor de a efectua cercetări minuțioase cu privire la existența pagubei, întinderea acesteia, precum și la vinovăția persoanelor presupus a fi implicate în generarea acesteia apar ca fiind eronate.

Pentru motivele arătate consideră că se impune anularea articolelor 12 și 13, alin. (3) din Metodologia aprobată prin OMJ nr. 1760/C/2013.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului intimatul pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În privința motivului de recurs formulat de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar soluția pronunțată de instanța de fond este legală, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, să se dispună anularea art. 12 și 13 alin. (3) din cuprinsul Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1760/C/2013.

Dispoziții art. 12 din actul anterior menționat dispun în sensul că: "Data constatării pagubei este data la care comisia de cercetare administrativă înregistrează procesul-verbal de constatare a existenței pagubei".

Art. 13 alin. (3) prevede că: "Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de 30 de zile lucrătoare de la data numirii comisiei de cercetare administrativă. Termenul poate fi prelungit pentru efectuarea unor cercetări complexe; prelungirea termenului se dispune prin dispoziție a persoanei care a numit comisia de cercetare administrativă, la solicitarea membrilor acesteia."

Prin urmare, problema ce trebuie tranșată în prezentul recurs o constituie aceea dacă textele precitate sunt în dezacord cu dispozițiile legii organice în executarea căreia au fost adoptate, respectiv art. 76 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, care stipulează că "Repararea pagubelor aduse Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților de penitenciare în situațiile prevăzute la alin. (1) se dispune prin emiterea de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor ori de către directorii unităților de penitenciare a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin semnarea unui angajament de plată, conform metodologiei stabilite prin ordin al ministrului justiției. Împotriva dispoziției de imputare personalul în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, în condițiile legii. Dreptul de a emite dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.".

Art. 10 alin. (1) dispune că: "Conducătorii instituțiilor din sistemul administrației penitenciare pot lua cunoștință despre existența pagubei nemijlocit sau pe baza rapoartelor, sesizărilor, proceselor-verbale sau a oricăror altor documente echivalente.

(2) Existența faptei, a pagubei produse, a vinovăției persoanei, a legăturii de cauzalitate și a celorlalte elemente care angajează răspunderea patrimonială se stabilește în urma cercetării administrative.".

În esență, se arată că, prin dispozițiile legale contestate, se realizează o reglementare a termenului pentru efectuarea cercetării administrative care poate da naștere la abuzuri, autoritatea având posibilitatea de a prelungi procedura de cercetare peste limitele impuse de legea organică.

Înalta Curte arată că este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că sintagmele "luare la cunoștință despre existența pagubei" (prevăzută de art. 10) și "constatarea existenței pagubei" nu sunt echivalente.

Astfel, reținând că dispozițiile din legea organică anterior citată stabilesc modalitatea în care este angajată răspunderea patrimonială a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, acestea stabilesc în cuprinsul lor și două momente temporale, respectiv cel al producerii pagubei și cel al constatării acesteia, momente care, în mod evident nu se suprapun.

Astfel, dacă momentul producerii pagubei nu lasă loc de interpretare, cel al constatării pagubei de către reprezentanții instituției presupune cu necesitate parcurgerea unei proceduri care are ca scop efectuarea de cercetări privitoare la existența și întinderea pagubei, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei suspectate de producerea daunei, cercetări ce se pot dovedi a fi mai mult sau mai puțin laborioase, în funcție de circumstanțele cauzei; conform legii constatarea pagubei se face potrivit metodologiei.

În acest sensul celor anterior menționate dispozițiile art. 12 reglementând data constatării pagubei ca fiind data la care comisia de cercetare administrativă înregistrează procesul-verbal de constatare a existenței pagubei, acesta necesitând evidențierea următoarelor elementelor prevăzute în Anexa 1 la Metotologie "În procesul-verbal de cercetare administrativă se expun următoarele elemente: a) obiectul cercetării administrative; b) valoarea pagubei constatate, operațiile, documentele, declarațiile și explicațiile din care rezultă aceasta; c) împrejurările în care s-a produs și cauzele care au determinat-o, precum și oricare alte elemente necesare elucidării acestor împrejurări și cauze; d) dispozițiile legale încălcate (se arată articolul, alineatul, numărul și data actului normativ); e) numele de familie și prenumele, prenumele tatălui și al mamei, data și locul nașterii, domiciliul, seria și numărul actului de identitate, precum și organul care l-a emis - ale persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei; f) vinovăția autorului pagubei ori vinovăția fiecărui coautor și contribuția acestora la producerea pagubei; g) notele explicative date de persoanele care răspund de paguba produsă, precum și punctul de vedere fundamentat legal al organului de cercetare administrativă față de explicațiile și apărările formulate, bazat pe texte legale, documente și date certe; h) modul de recuperare a pagubei (angajament de plată în scris, angajament de plată în scris și concomitent depunerea sumei la casierie, dispoziție de imputare, comunicare de constituire ca parte civilă etc.); i) concluzii și propuneri",

Rezultă cu puterea evidenței că activitatea de constatare presupune parcurgerea unei proceduri.

Cu alte cuvinte, luare la cunoștință despre existența pagubei" (prevăzută de art. 10) presupune, practic, sesizarea reprezentanților instituției cu privire la daună, și "constatarea existenței pagubei" care, după cum anterior s-a arătat, presupune o activitatea mai complexă.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că activitatea de constatare a existenței pagubei se desfășoară de către o comisie de cercetare administrativă, într-un termen de 30 de zile de la data numirii comisiei; termenul poate fi prelungit ca urmare în situație efectuării de cercetări complexe, de către persoana care a numit comisia. Data înregistrării procesului-verbal de constatare la pagubei reprezintă data constatării pagubei, conform art. 12 din Metodologie.

Așa fiind vor fi înlăturate și alegațiile reclamantului vizând lipsa unui termen în care să se emită dispoziția de numire a comisiei de cercetare, ulterior luării la cunoștință de existența pagubei, precum și posibilitatea prelungirii termenului de 30 de zile în care comisia trebuie să efectueze cercetări sunt în contradicție cu legea organică care ar putea da naștere la abuzuri prin încălcarea drepturilor persoanei vătămate.

Astfel cum s-a arătat în precedent, legea organică prevede doar două termene în materie: cel de 30 de zile în care trebuie emisă dispoziția de imputare, și cel de 3 ani ce prevede incidența prescripției. Reglementarea din cuprinsul metodologiei este de natură să asigure posibilitatea reprezentanților instituției de a efectua cercetări minuțioase cu privire la existența pagubei, întinderea acesteia, precum și a vinovăției persoanelor presupus a fi implicate în generarea acesteia, cât și dreptul la apărare al acestor persoane, nefiind încălcat vreunul din termenele prevăzute de lege.

Totodată, desfășurarea cercetării administrative nu afectează în niciun fel statutul funcționarului implicat, acesta putându-și desfășura activitatea în continuare, fără nicio restricție, reglementarea termenului de prescripție constituindu-se într-o limitare suficientă în ceea ce privește pretinsa incertitudine în care s-ar afla persoana cercetată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 56 din 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.