ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1349/2022

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.10.2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscala și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, anularea actului administrativ fiscal asimilat, constând în nesoluționarea în termen a contestației formulate în cadrul procedurii prealabile împotriva Deciziei nr 5289/03.02.2012, anularea Deciziei nr. 5289/03.02.2012 privind TVA, emise de DGFP Ilfov, anularea proceselor-verbale de sechestru asigurător nr 304166/06.03.2012, 304169/06.03.2012, 336637/08.02.2012. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea contestației, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004. I.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2864/27.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea precizată și completată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru A.J.F.P. Ilfov (în numele DGFPJ Ilfov), având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/2012 și a Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 270/2014. Totodată, a respins capătul de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru asigurator, ca prematur formulat. I.

Soluția instanței de recurs Prin decizia nr. 3677/21 noiembrie 2017 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2864 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru AJFP Ilfov, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. I.

Soluția instanței de fond după casarea cu trimitere Prin sentința nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea formulată de dna. expert B., s-a dispus majorarea onorariului până la totalul de 4.650 RON și s-a pus în vedere reclamantului A. să facă dovada achitării onorariului pentru expert, în completare, în cuantum de 2.650 RON. Totodată, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, astfel cum a fost modificată și a fost anulată, în parte, decizia de soluționare a contestației nr. 270/18.04.2014 și în parte decizia de impunere nr. x/03.02.2012, în ceea ce privește următoarele sume: diferența dintre TVA în valoare de 702.174 RON stabilită de organul fiscal și TVA în valoare de 590.063 RON datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacțiilor), precum și în ceea ce privește dobânzile corespunzătoare acestei sume; majorări de întârziere în cuantum de 990.701 RON și penalități în cuantum de 105.326 RON. Au fost menținute actele administrativ-fiscale pentru suma de 590.063 RON obligații fiscale principale (TVA) și 139.196 RON obligații fiscale accesorii reprezentând dobândă, s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că reclamantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin încheierea din 29 august 2019, s-a admis cererea formulată de petenta Agenția Națională de Administrare Fiscală și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 1830/27.05.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2013 în sensul că se înlătură din preambulul sentinței și din dispozitiv mențiunea "în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală" I.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru AJFP Ilfov. I.

Decizia instanței de recurs supusă revizuirii Prin Decizia nr. 2723 din 6 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013 s-au respins recursurile formulate de reclamantul A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București- pentru AJFP Ilfov împotriva sentinței civile nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. I.

Cererea de revizuire Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2021 reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ raportat la art. 513 alin. (4) C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 2723 din 6 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, schimbarea acestei decizii, admiterea recursul revizuentului și casarea sentinței recurate prin raportare la motivul de casare referitor la încălcarea principiului neutralității TVA din perspectiva jurisprudenței CJUE conturate în cauza Salomie și Oltean, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată în raport de aceste critici. În motivarea cererii de revizuire s-au invocat următoarele aspecte referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene prin prisma motivului de revizuire prevăzut de Legea nr. 554/2004: Revizuentul reiterează faptul că, în etapa procesuală a recursului, a invocat următoarele critici de nelegalitate: modalitatea de analizare de către instanță de fond a problemei prescripției, modalitatea de soluționare a problemei de deducere a TVA-ului, iar un ultim motiv de casare s-a referit la menținerea cuantumului dobânzilor. Arată revizuentul că, în privința celui de-al doilea motiv de recurs, a invocat, în esență, faptul că organul fiscal a refuzat să acorde dreptul de deducere al TVA pentru taxa aferentă achizițiilor pe care le-a efectuat motivat de faptul că " nu a avut dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată pentru achiziția de terenuri, nefiind înregistrat ca plătitor de TVA." Susține revizuentul că această motivare a organului fiscal încalcă flagrant jurisprudența CJUE din cauza Salomie și Oltean, iar argumentul expus de către instanță de recurs cu privire la acest motiv de casare, denotă încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, prin prisma înlăturării aplicării directe și imediate a jurisprudenței CJUE. Susține revizuentul că acest motiv referitor la încălcarea principiului neutralității TVA-ului și implicit a dreptului de deducere nu a fost invocată în cererea de chemare în judecată si nici implicit nici în primul ciclu procesual dat fiind faptul că decizia Salomie și Oltean a fost pronunțată în anul 2014, după sesizarea instanței de judecată. Invocă revizuentul și decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale, susținând că efectele hotărârii CJUE au fost reținute și în dreptul român prin această decizie. Pe fondul cauzei, în măsura în care instanța va constata că este admisibilă cererea de revizuire și faptul că a existat o încălcare a priorității dreptului Uniunii Europene din perspectiva motivului de revizuire analizat mai sus, revizuentul susține următoarele argumente cu privire la incidența principiului neutralității TVA-ului din perspectiva jurisprudenței CJUE conturate în cauza Salomie si Oltean: - Cu privire la terenurile pe care le-a înstrăinat și pentru care s-a emis decizia de impunere, revizuentul arată că acestea au fost achiziționate de la diverse persoane și consideră că trebuia să se țină cont de TVA-ul pe care l-a achitat cu această ocazie. De asemenea, pentru achiziția și înstrăinarea terenurilor a realizat o serie de alte cheltuieli cum ar fi de ex. onorariile notarilor, fără ca TVA-ul aferent acestor cheltuieli să fi fost luate în considerare, considerându-se faptul că nu are drept de deducere, dat fiind faptul că nu era înregistrat ca plătitor de TVA, contrar deciziei CJUE din Cauza Salomie și Oltean. Susține revizuentul că organul fiscal are competența legală să acceseze toate informațiile relevante care pot lămuri chestiunile indicate mai sus, are competenta legală de a stabili obligații fiscale în sarcina unor terți de la care a achiziționat terenurile și poate analiza caracterul deductibil al TVA-ului pe care l-a achitat în amonte. Cu toate acestea, s-a refuzat ab initio dreptul de deducere pe motiv că nu era înregistrat ca plătitor de TVA. Astfel, dacă decizia de impunere atacată rămâne în vigoare, nu se poate adresa ulterior organelor fiscale pentru exercitarea dreptului de deducere, deoarece se opune puterea de lucru judecat și pierde astfel dreptul de deducere, ceea ce încalcă decizia pronunțată în cauza Salomie și Oltean, singura soluție pentru prezervarea dreptului de deducere și pentru evitarea unei soluții greșite fiind desființarea deciziei de impunere ad integrum, urmând ca, în ipoteza reluării controlului fiscal, organul fiscal să analizeze dreptul de deducere și să decidă în consecință. Revizuentul arată că a pus în discuție sub aspectul neutralității TVA-ului și incidența cauzei Tulică vs. Plavosin, deși nu exclusiv în lumina acestei decizii CJUE, ci și sub aspectul deciziei pronunțate în cauza Salomie și Oltean, însă instanța de fond a omis să analizeze acest argument, deși el a fost susținut în mod explicit. Arată revizuentul că, în cuprinsul sentinței recurate nu se face nicio trimitere la dreptul de deducere al TVA-ului și la jurisprudența Salomie și Oltean, acesta fiind și considerentul pentru care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul încălcării art. 22 alin. (6) C. proc. civ. De asemenea, a apreciat că prin neanalizarea principiului neutralității devine incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate Intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de revizuire, intimatele susțin că revizuentul A. reiterează aceleași motive invocate și în cauza nr. x/2013*, de această dată prin intermediul unei cereri de revizuire îndreptate împotriva deciziei pronunțate în soluționarea recursului formulat împotriva sentinței nr. 1830/27.05.2019 a Curții de Apel București. Față de aceste dispoziții legale, instanța a constatat că motivele de revizuire invocate în prezenta cale de atac extraordinară nu se încadrează printre cele care permit promovarea cererii de revizuire, revizuentul criticând, în realitate, soluția defavorabilă pronunțată în calea de atac a recursului și tinzând, de fapt, la o nouă judecată a recursului, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice, care impune ca nici o parte a unui proces să nu poată obține redeschiderea unui proces judecat irevocabil numai în scopul de a obține o rejudecare a procesului și o nouă soluționare a cazului. Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs, dispozițiile art. 509 C. proc. civ. trebuind interpretate în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs. Invocă intimatele în acest sens jurisprudența CEDO în cauza Riabykh împotriva Rusiei. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." În cauză se invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, potrivit cărora: " Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate." Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză". Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie așadar răspunsul legislativ al României, față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar totodată instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003. Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004. Analizând cererea de revizuire în raport și de apărările formulate, Înalta Curte constată că prezintă relevanță în prezenta cauză considerentele 75-81, 83-84 din decizia nr. 45/2016, considerente potrivit cărora: "75. Inadmisibilă este și revizuirea prin care se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretențiilor formulate și a căror protecție se solicită pe cale judiciară. 76. Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecății și calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile. În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ. 77. Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare și aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică. 78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. 79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului. 80. Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. (…) 83. În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție. 84. Revine însă instanței de judecată obligația să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecății, orientându-se după reperele menționate mai sus și, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind (…) dacă prin cererea de revizuire se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate." Verificând îndeplinirea condițiilor revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004 în raport de reperele decizii obligatorii stabilite prin decizia nr. 45/2016, Înalta Curte urmează să verifice dacă, în prezenta cauză, revizuentul a invocat, în fața instanțelor de fond și recurs dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, ca motiv de fapt, respectiv dreptul de deducere a TVA, pe care îl susține prin cererea de revizuire prin prisma jurisprudenței CJUE în cauza C-183/14, Salomie și Oltean. Or, prin decizia civilă atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acest motiv de recurs pe considerentul că "problema dreptului de deducere nu a făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual și, implicit, nu a făcut obiectul recursului care a condus la rejudecarea cauzei." Într-adevăr, Înalta Curte reține că, în susținerea acțiunii introduse inițial, la data de 15.10.2013, reclamantul a invocat în esență două argumente principale: - greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 127 din Legea nr. 571/2003 de organele fiscale, acesta susținând două teze, respectiv acesta a efectuat aceste tranzacții doar în interes personal, cu caracter civil, fără a avea caracter comercial, iar în plus tranzacțiile încheiate de acesta în calitate de vânzător nu au avut semnificația exploatării bunurilor corporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate; - greșita aplicare de organele fiscale a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, în vigoare în forma de la 01.01.2007, respectiv neluarea în considerare a concluziilor și considerentelor reținute de organele de cercetare penală în cadrul soluționării plângerii penale formulată împotriva reclamantului. Prin urmare, în mod corect s-a reținut de către Înalta Curte că problema dreptului de deducere nu a făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual și, implicit, nu au făcut obiectul recursului care a condus la rejudecarea cauzei. În aceste condiții, în fond după casare, prima instanța nu avea posibilitatea să analizeze respectarea principiului neutralității TVA decât din perspectiva considerentelor deciziei de casare. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin decizia civilă nr. 3677/21 noiembrie 2017 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2864 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosar nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru AJFP Ilfov, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de control judiciar a dispus ca, în rejudecare, instanța de fond să aprecieze asupra necesității suplimentării probatoriului administrat în cauză, în contextul noilor interpretări și lămuriri statuate de jurisprudența recentă a CJUE în materie, precum și prin decizia de casare, respectiv asupra necesității administrării probei cu expertiza contabilă care să calculeze cuantumul creanței principale cu respectarea Hotărârii CJUE în Cauza Tulică și Plavoșin și al creanțelor accesorii cu respectarea Hotărârii CJUE în cauza Salomie și Oltean. În consecință, în mod corect a constatat Înalta Curte că instanța de fond a procedat corect după casarea cu trimitere, analizând problema neutralității taxei exclusiv în lumina deciziei pronunțate de CJUE în cauza Tulică și Plavoșin, așa cum a statuat instanța de control judiciar, fiind recalculată taxa datorată prin procedeul sutei mărite, iar nu prin adăugarea ei la prețul de achiziție. Într-adevăr, în ceea ce privește limitele rejudecării este aplicabil art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. potrivit căruia "După casare, instanța de fond va rejudeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată." Contrar celor susținute de revizuent, Înalta Curte, prin decizia atacată cu revizuire a dat o interpretare corectă acestui articol și a procedat în litera și spiritul lui, reanalizând doar aspectele care au făcut obiectul recursului și în limitele casării dispuse în primul ciclu procesual, ținând seama de principiul potrivit căruia în calea de atac se devoluează doar ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). În concluzie, cu ocazia rejudecării instanța nu putea analiza aspecte care nu au făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual și care, implicit, nu au făcut nici obiectul recursului care a deschis calea unei rejudecări a pricinii. Cu ocazia rejudecării după casare regulile de la judecata în primă instanță sunt aplicabile doar cu respectarea acestor limite, nefiind posibil ca în fond după casare să se judece mai mult decât a făcut obiectul recursului. Pentru aceleași motive, așa cum se arată și în dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. Or, atâta vreme cât printre motivele de nelegalitate invocate inițial de către reclamantul revizuent în prezenta cauză nu s-a numărat și chestiunea dreptului de deducere, invocarea acestuia pe calea prezentei cereri de revizuire este inadmisibilă, întrucât s-ar ajunge la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretențiilor formulate și a căror protecție se solicită pe cale judiciară. Revizuentul a susținut că acest motiv referitor la încălcarea principiului neutralității TVA-ului și implicit a dreptului de deducere nu a fost invocată în cererea de chemare în judecată si nici implicit nici în primul ciclu procesual dat fiind faptul că decizia Salomie și Oltean a fost pronunțată în anul 2014, după sesizarea instanței de judecată. În acord cu cele statuate în dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte reține că, într-adevăr, nu ar constitui un fine de neprimire pentru cererea de revizuire faptul neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente și să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție. Cu toate acestea, ceea ce se impută revizuentului de către instanța de recurs prin decizia atacată cu revizuire în prezenta cauză nu este neinvocarea cauzei Salomie și Oltean, ca jurisprudență obligatorie, ci neinvocarea motivului de nelegalitate referitor la dreptul de deducere, ca motiv de fapt, respectiv neafirmarea dreptului subiectiv ocrotit de dreptul european, dreptul de deducere, având în vedere faptul că în contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ. Or, dacă, într-adevăr, așa cum se susține de către revizuent, nu este era să se fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea principiilor desprinse din cauza Salomie și Oltean, revizuentul trebuia să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, respectiv dreptul de deducere, chiar dacă nu s-ar fi referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european, în lipsa unui astfel de motiv cererea de revizuire neputând fi primită, fiind inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 509 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs. Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei). Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii și că revizuentul nu a invocat în ciclurile procesuale anterioare dreptul de deducere ca motiv de nelegalitate și ca drept subiectiv protejat de dreptul european, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată. III. Temeiul legal al soluției adoptate asupra cererii de revizuire Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.