ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2723/2021

Ședința publică din data de 6 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ. "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins."

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.10.2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscala și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, anularea actului administrativ fiscal asimilat, constând in nesolutionarea in termen a contestației formulate în cadrul procedurii prealabile impotriva Deciziei nr. 5289/03.02.2012, anularea Deciziei nr. 5289/03.02.2012 privind TVA, emisa de DGFP Ilfov, anularea proceselor-verbale de sechestru asigurător nr. x/06.03.2012, y/06.03.2012, z/08.02.2012.

In subsidiar, a solicitat obligarea paratului la soluționarea contestației, in cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 2864/27.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea precizată și completată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru A.J.F.P. Ilfov (în numele DGFPJ Ilfov), având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/2012 și a Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 270/2014. Totodată, a respins capătul de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru asigurator, ca prematur formulat.

Prin decizia nr. 3677/21 noiembrie 2017 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2864 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru AJFP Ilfov, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea formulată de dna. expert B., s-a dispus majorarea onorariului până la totalul de 4.650 RON și s-a pus în vedere reclamantului A. să facă dovada achitării onorariului pentru expert, în completare, în cuantum de 2.650 RON.

Totodată, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, astfel cum a fost modificată și a fost anulată, în parte, decizia de soluționare a contestației nr. 270/18.04.2014 și în parte decizia de impunere nr. x/03.02.2012, în ceea ce privește următoarele sume: diferența dintre TVA în valoare de 702.174 RON stabilită de organul fiscal și TVA în valoare de 590.063 RON datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacțiilor), precum și în ceea ce privește dobânzile corespunzătoare acestei sume; majorări de întârziere în cuantum de 990.701 RON și penalități în cuantum de 105.326 RON.

Au fost menținute actele administrativ-fiscale pentru suma de 590.063 RON obligații fiscale principale (TVA) și 139.196 RON obligații fiscale accesorii reprezentând dobândă, s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că reclamantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin încheierea din 29 august 2019, s-a admis cererea formulată de petenta Agenția Națională de Administrare Fiscală și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 1830/27.05.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2013 în sensul că se înlătură din preambulul sentinței și din dispozitiv mențiunea "în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală".

Împotriva sentinței nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru AJFP Ilfov.

3.1 Reclamantul, în motivarea recursului său, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (6) și (8) din C. proc. civ.

O primă critică se referă la modalitatea în care instanța de fond a analizat problema prescripției. În opinia reclamantului, prescripția în materie fiscală nu este o veritabilă prescripție ci este o instituție diferită, de natură să conducă la stingerea creanței fiscale. De asemenea se afirmă că indiferent de eventualele obstacole procedurale motivele de stingere a creanțelor fiscale pot fi invocate în orice stare a pricinii. Este vorba de o problemă de ordine publică întrucât nu există răspundere fiscală fără obligație fiscală. Art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. nu interzice invocarea în fond după casare a unor motive de ordine publică ci se referă doar la obligația ca în acest stadiu procesual să fie reluate în mod obligatoriu toate motivele care au fost formulate în fața instanței a cărei hotărâre a fost anulată dar acest lucru nu înseamnă că se interzice invocarea unor motive noi.

Se mai arată că pârâtul nu s-a opus modificării acțiunii astfel încât, chiar și în situația în care se apreciază că problema prescripției ar fi de ordine privată, neregularitatea procedurală s-a acoperit prin neinvocarea neregulii la termenul la care aceasta s-a produs, așa cum impune art. 178 alin. (3) cin C. proc. civ.

În mod greșit s-a apreciat că prin invocarea prescripției în fond după casare se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare în condițiile în care această decizie nu a analizat problema prescripției. Singura problemă care se putea ridica era cea legată de modalitatea de interpretare a art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.. Or, sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere principiul disponibilității, partea având libertatea de a invoca orice cereri dorește, poate să renunțe la excepții și apărări, poate să renunțe la invocarea decăderilor fie expres fie tacit, poate să renunțe la judecată, la drept sau să achieseze. Judecătorul intervine doar acolo unde ordinea publică îi solicită imperativ intervenția. În consecință, atunci când partea adversă nu se opune în fond după casare se pot invoca motive noi care trebuie analizate.

În consecință se apreciază că judecătorul fondului a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. dar și a dispozițiilor art. 430 din același act normativ.

În ceea ce privește modalitatea în care prima instanță a analizat pe fond problema prescripției, recurentul-reclamant arată că în mod greșit s-a avut în vedere posibilitatea suspendării termenului de prescripție ca urmare a inițierii inspecției fiscale. Se susține, în primul rând, faptul că motivele de suspendare ar fi trebuit invocate de către partea interesată nu de judecătorul fondului. Oricum, instanța a încălcat și principiul contradictorialității întrucât nu a pus în discuția părților problema întreruperii prescripției.

În al doilea rând se invocă faptul că inspecția fiscală nu ar fi trebuit să depășească, în mod legal, un termen de trei luni și, în aceste condiții, suspendarea termenului de prescripție era posibilă doar pe acest interval de timp.

A doua critică formulată de recurent se referă la modalitatea în care a fost soluționată problema dreptului de deducere. Recurentul-reclamant afirmă că cererea sa de deducere a taxei achitate în amonte a fost respinsă de organul fiscal pe motiv că nu s-a înregistrat ca persoană impozabilă. Or, în raport de jurisprudența CJUE din cauza Salomie și Oltean rezultă că neînregistrarea ca persoană plătitoare de TVA nu poate constitui motiv de respingere a dreptului de deducere și prin această soluție să încalcă principiu neutralității.

Motivul pentru care, în cadrul expertizei efectuate la instanța de fond, nu a fost indicată valoarea TVA deductibilă este acela că dreptul de deducere este o problemă fiscală nu o problemă contabilă astfel încât nu era de specialitatea expertului contabil.

În opinia recurentului Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate permite existența în viața juridică a unui act administrativ care încalcă în mod flagrant jurisprudența CJUE statuând că o persoană impozabilă nu are drept de deducere întrucât nu s-a înregistrat ca atare. Existența dreptului de deducere ar fi trebuit să fie analizată de organul fiscal și ulterior să fie cenzurată de instanța de judecată. Or instanța de fond a omis să analizeze acest aspect astfel încât este incident atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din. C. proc. civ. cât și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un ultim motiv de casare se referă la menținerea cuantumului dobânzilor. Recurentul-reclamant afirmă că dobânzile nu puteau fi reduse în considerarea principiului proporționalității, așa cum precizează Decizia nr. 86/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul de dezlegare a unor probleme de drept, dar acest lucru nu însemnă că nu pot fi reduse ca urmare a aplicării altor principii, aspect care nu a mai fost analizat în respectiva decizie. Or, existența unei culpe concurente a organului fiscal ar fi trebuit analizată nu doar în legătură cu majorările și penalitățile stabilite prin actele contestate ci și în legătură cu dobânzile care ar fi trebuit înlăturate sau reduse în mod substanțial în raport de acest aspect.

3.2 În ceea ce privește recursul recurentei-pârâte, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a legii.

În susținerea acestui motiv de recurs au fost formulate argumente ample referitoare la calitatea reclamantului de persoană impozabilă în raport de reglementarea națională privind taxa pe valoare adăugată și de jurisprudența CJUE în materie. Concluzia recurentei-pârâte este în sensul că reclamantul prin operațiunile pe care le-a desfășurat în această perioadă a avut calitatea de persoană impozabilă cu toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate având, în primul rând, obligația de declarare a începerii activității sale ca persoană impozabilă.

În ceea ce privește majorările de întârziere, recurenta-pârâtă afirmă că nu se poate pune semnul egalității între acestea și majorările la care se referă CJUE în cauza Salomie și Oltean. În dreptul național majorările de întârziere nu au natura unor sancțiuni fiscale, rostul lor fiind acela de acoperire a prejudiciului creat titularului creanței fiscale principale ca urmare a neachitării la scadență a acestei creanțe.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 22 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte, cu privire la recursurile formulate constată că acestea sunt nefondate.

Ca aspecte de fapt se constată că prin decizia de impunere privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 5289/03.02.2012 emisă de DGFP Ilfov, în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/03.02.2012 s-au stabilit în sarcina reclamantului obligațiile privind plata următoarelor sume: 702.174 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata, 1.148.550 RON reprezentând majorări/dobânzi de întârziere aferente TVA și 105.326 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

În motivare, organele fiscale au reținut faptul că aceste sume reprezintă consecința obținerii de către reclamant a unor venituri cu caracter de continuitate din efectuarea unor tranzacții cu terenuri, având obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA din momentul depășirii plafonului prevăzut de lege, începând cu luna septembrie 2005. În anul 2005 reclamantul a efectuat 6 tranzacții, iar în anul 2006, 9 tranzacții având ca obiect terenuri extravilane și intravilane arabile, conform contractelor de vânzare-cumpărare descrise pe larg în cuprinsul raportului de inspecție fiscală atașat în fotocopie dosarului.

În drept au fost reținute dispozițiile art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și (2), art. 128, art. 141 alin. (2) lit. f), art. 152 și 153 din Codul fiscal, art. 120 alin. (1) și (7), art. 120

1

și art. 121 din O.G. nr. 92/2003.

Prin sentința civilă nr. 2864/27.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea precizată și completată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru A.J.F.P. Ilfov (în numele DGFPJ Ilfov), având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/2012 și a Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 270/2014. Totodată, a respins capătul de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru asigurator, ca prematur formulat.

Prin decizia civilă nr. 3677/21 noiembrie 2017 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2864 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosar nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru AJFP Ilfov, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a dispus ca, în rejudecare, instanța de fond să aprecieze asupra necesității suplimentării probatoriului administrat în cauză, în contextul noilor interpretări și lămuriri statuate de jurisprudența recentă a CJUE în materie, precum și prin decizia de casare, respectiv asupra necesității administrării probei cu expertiza contabilă care să calculeze cuantumul creanței principale cu respectarea Hotărârii CJUE în Cauza Tulică și Plavoșin și al creanțelor accesorii cu respectarea Hotărârii CJUE în cauza Salomie și Oltean.

De asemenea, s-a mai reținut că, față de prev. art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată", instanța de fond va avea în vedere faptul că recurentul-reclamant nu a formulat recurs față de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF și nici față de soluția de admitere a excepției prematurității și de respingere a capătului de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale de sechestru asigurător, ca prematur formulat, urmând a rejudeca în limitele cadrului procesual ce rezultă din această situație, sub aspectul părților și al obiectului.

În fond după casare prima instanță a pronunțat sentința nr. 1830 din 27.05.2019 prin care a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, astfel cum a fost modificată și a fost anulată, în parte, decizia de soluționare a contestației nr. 270/18.04.2014 și în parte decizia de impunere nr. x/03.02.2012, în ceea ce privește următoarele sume: diferența dintre TVA în valoare de 702.174 RON stabilită de organul fiscal și TVA în valoare de 590.063 RON datorată conform legii (inclusă în prețul brut al tranzacțiilor), precum și în ceea ce privește dobânzile corespunzătoare acestei sume; majorări de întârziere în cuantum de 990.701 RON și penalități în cuantum de 105.326 RON.

Au fost menținute actele administrativ-fiscale pentru suma de 590.063 RON obligații fiscale principale (TVA) și 139.196 RON obligații fiscale accesorii reprezentând dobândă, s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că reclamantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu privire la problema prescripției dreptului organului fiscal de a impune taxa pe valoare adăugată, prima instanță a reținut, pe de o parte, faptul că acest aspect nu a format obiectul recursului și, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost posibilă invocarea acestui aspect nou în fond după casare, apărarea este neîntemeiată întrucât pe perioada inspecției fiscale termenul de prescripție se suspendă astfel încât, la data emiterii deciziei de impunere aceste termen nu era împlinit.

În ceea ce privește cuantumul accesoriilor, instanța de fond a apreciat că se aplică principiul proporționalității în ceea ce privește penalitățile și majorărilor de întârziere, impunându-se înlăturarea acestor accesorii care au scop sancționator (în considerarea faptului că organele fiscale au propria culpă în nedeclararea și neimpozitarea veniturilor) dar, în ceea ce privește dobânzile acestea nu au un scop sancționator ci au regimul juridic al beneficiului nerealizat și, în consecință, nu se poate aplica principiul proporționalității.

Împotriva sentinței nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru AJFP Ilfov

În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant, o primă critică s-a referit al greșita soluționare a problemei prescripției.

Cu privire la acest aspect Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că această problemă a fost invocată doar în fața organelor fiscale însă nu a mai fost reluată în cadrul acțiunii în fața instanței în primul ciclu procesual. De asemenea, s-a reținut că prin dezlegările obligatorii ale instanței de control judiciar a fost tranșat definitiv aspectul litigios privind obligația reclamantului A. de plată a TVA pentru tranzacțiile având ca obiect terenuri extravilane și intravilane arabile, ce au avut loc în perioada 2005-2006.

Într-adevăr, în ceea ce privește limitele rejudecării este aplicabil art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. potrivit căruia "După casare, instanța de fond va rejudeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată." Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de fond nu a dat o interpretare eronată acestui articol ci a procedat în litera și spiritul lui reanalizând doar aspectele care au făcut obiectul recursului și în limitele casării.

În condițiile în care prescripția, ca motiv de nelegalitate a actelor atacate, nu a făcut obiectul primei judecăți și, implicit, nici obiectul recursului nu era posibil ca această problemă să fie antamată pentru prima dată în fond după casare, analizarea unui astfel de motiv fiind de natură să încalce limitele casării.

Chiar dacă problema prescripției nu a fost analizată explicit de nicio instanță, nu este mai puțin adevărat că, așa cum se menționează și în sentința atacată, instanța de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual faptul că reclamantul este persoană impozabilă și, în această calitate, datorează taxă pe valoare adăugată pentru tranzacțiile imobiliare.

Argumentele recurentului-reclamant referitoare la caracterul de ordine publică al prescripției în materie fiscală sunt lipsite de relevanță întrucât în contencios fiscal reclamantul are obligația de a indica motivele de nulitate a actului atacat în condiții procedurale fără a se face o distincție între motive de nulitate relativă și motive de nulitate absolută. În consecință, interdicția de a depăși limitele casării se aplică independent de motivul de nulitate pe care o parte ar dori să îl invoce pentru prima dată în fond după casare.

De asemenea, lipsa unei opoziții a părții adverse față de invocarea unui motiv nou în fond după casare este lipsită de relevanță așa cum a reținut și prima instanță întrucât, în speță, nu se punea problema unei modificări a acțiunii cu depășirea termenului procedural ci a unei nesocotiri a limitelor casării. Cu ocazia rejudecării după casare regulile de la judecata în primă instanță sunt aplicabile doar cu respectarea acestor limite, nefiind posibil ca în fond după casare să se judece mai mult decât a făcut obiectul recursului. Or, din acest punct de vedere, operează principiul potrivit căruia în calea de atac se devoluează doar ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). În concluzie, cu ocazia rejudecării instanța nu poate analiza aspecte care nu au făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual și care, implicit, nu au făcut nici obiectul recursului care a deschis calea unei rejudecări a pricinii.

În ceea ce privește problema dreptului de deducere, se constată că sunt pe deplin valabile aceleași considerente. Problema dreptului de deducere nu a făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual și, implicit, nu au făcut obiectul recursului care a condus la rejudecarea cauzei. În aceste condiții, în fond după casare, prima instanța nu avea posibilitatea să analizeze respectarea principiului neutralității TVA decât din perspectiva considerentelor deciziei de casare.

În consecință, în mod corect instanța de fond a analizat problema neutralității taxei exclusiv în lumina deciziei pronunțate de CJUE în cauza Tulică și Plavoșin, așa cu a statuat instanța de control judiciar, fiind recalculată taxa datorată prin procedeul sutei mărite iar nu prin adăugarea ei la prețul de achiziție.

În ceea ce privește accesoriile, instanța de fond a procedat la reducerea penalităților și a majorărilor de întârziere menținând, însă, dobânzile calculate prin actele fiscale atacate.

Recurentul reclamant susține că era posibilă înlăturarea sau reducerea substanțială a dobânzilor în temeiul altor principii, respectiv în considerarea faptului că neplata taxei la termen nu s-a datorat culpei exclusive a persoanei impozabile.

Or, Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a impus instanței de fond să recalculeze accesoriile cu luarea în considerare a principiului proporționalității. Așadar nu s-a pus problema reducerii accesoriilor pentru alte motive decât cel legat de caracterul disproporționat al acestora.

Referitor la principiul proporționalității, așa cum a menționat și recurentul-reclamant, prin decizia nr. 86/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că dobânzile nu reprezintă sancțiuni fiscale și, în consecință, în privința lor nu se poate aplica principiul proporționalității astfel cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunțată în Cauza C-183/14 Salomie și Oltean.

De altfel, deși susține că urmărește înlăturarea sau diminuarea dobânzilor în considerarea altor motive decât cele legate de încălcarea principiului proporționalității in realitate, prin argumentele sale, recurentul-reclamant încearcă să valorifice aceleași aspecte care au condus instanța de fond la concluzia că penalitățile și majorările de întârziere reprezintă măsuri care depășesc ceea ce este necesar pentru justa colectare a TVA. Așadar, sub o altă formulare, se urmărește aplicarea principiului proporționalității și în privința dobânzilor, ceea ce ar conduce la nesocotirea hotărârii de principiu cuprinsă în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 86/2018, menționate mai sus.

Față de aceste considerente recursul recurentului-reclamant urmează să fie respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele dezvoltate de această recurentă se referă, în cea mai mare măsură, la calitatea reclamantului de persoană impozabilă și la obligația acestuia de plată a taxei pe valoare adăugată în cuantum de 19%. Or aceste aspecte au fost soluționate în mod definitiv cu ocazia soluționării recursului în primul ciclu procesual și au fost tranșate în favoarea organului fiscal astfel încât partea nu mai are niciun interes să repună în discuție aceste chestiuni de drept.

În ceea ce privește soluția de înlăturare a majorărilor de întârziere, recurenta-pârâtă apreciază că acestea nu au caracter sancționator și în privința lor nu poate fi aplicat principiul proporționalității.

Or, prin decizia nr. 86/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, menționată și mai sus, s-a statuat în mod explicit faptul că majorările de întârziere au caracterul unor sancțiuni fiscale și în privința lor se poate aplica principiul proporționalității, astfel cum Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunțată în Cauza C-183/14 Salomie și Oltean.

Față de aceste considerente recursul recurentei-pârâte este nefondat.

Față de toate aceste considerente și față de prevederile art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București- pentru AJFP Ilfov împotriva sentinței civile nr. 1830 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.