ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1080/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17 aprilie 2014, reclamanta A. (devenită ulterior A.) a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 10 din 17 martie 2014 privind sancționarea B. S.A., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.A., F. S.R.L., A., G. S.R.L. și H. S.R.L., în ceea ce o privește pe reclamantă, ca nelegală și netemeinică și, în consecință, exonerarea A. de la plata amenzii aplicate prin Decizia nr. 10/17.03.2014, în cuantum de 2.660.127 RON, precum și anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 345/02.07.2010 prin care a fost declanșată investigația ce a condus la emiterea Deciziei 10/2014;

- în subsidiar, reducerea sancțiunii contravenționale aplicate societății A. prin Decizia nr. 10/17.03.2014, întrucât Consiliul Concurenței a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente.

La data de 11 noiembrie 2016, reclamanta a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele două întrebări preliminare referitoare la interpretarea art. 101 alin. (1) din TFUE:

-Dacă art. 101 (1) TFUE ar trebui interpretat în sensul că adoptarea unei astfel de strategii, inițiative, precum cea din litigiul principal, reprezintă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asociații de întreprinderi având ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne?

-Dacă art. 101 (1) TFUE ar trebui interpretat în sensul că o astfel de plafonare a bugetului, precum cea din cauză, reprezintă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asociații de întreprinderi având drept obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne?

Prin încheierea din 9 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europe formulată de reclamantă, apreciind că nu este întrunită ipoteza necesității pronunțării unei hotărâri preliminare de către CJUE pentru soluționarea cauzei de către instanța națională.

În acest sens, a reținut că, din analiza întrebărilor propuse, a considerentelor deciziei, respectiv ale cererii de chemare în judecată, reiese că se urmărește de fapt soluționarea fondului litigiului, iar nu interpretarea dreptului european, aspecte care induc concluzia netemeiniciei cererii.

Astfel, toate aspectele supuse analizei vizează modul de punere în aplicare a dispozițiilor legale naționale și europene, asupra cărora dreptul exclusiv de cenzură aparține judecătorului național, în cadrul controlului de legalitate asupra actului emis de autoritatea națională de concurență.

Prin sentința nr. 2160 din 22 iunie 2016, aceeași instanță de fond a respins acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că, prin Decizia nr. 10/17.03.2014 a Consiliului Concurenței, privind sancționarea B. S.A., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.A., F. S.R.L., A., G. S.R.L. și H. S.R.L. pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, reclamanta a fost sancționată, alături de alți operatori economici, cu amendă în cuantum de 2.660.127 RON, reprezentând 3,025% din cifra de afaceri aferentă anului 2012, sancțiunea fiind aplicată în temeiul art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenței.

S-a reținut, atât încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și a art. 101 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene de către societățile B. S.A., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.A., F. S.R.L., A. - prin activitatea reprezentanței din România, G. S.R.L. și H. S.R.L., prin încheierea unei înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect fixarea discounturilor pe care urmau să le practice, la comercializarea produselor lor, în cadrul campaniilor de tip buy-back inițiate de către I. în perioada 2008-2009 (art. 1 al Deciziei), cât și încălcarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege și a art. 101 alin. (1) din TFUE de către societățile B. S.A., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.A., F. S.R.L., A. - prin activitatea reprezentanței din România, S.C. G. S.R.L. și H. S.R.L. prin încheierea unei înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect controlul comercializării produselor lor în cadrul campaniilor de tip buy-back inițiate de către I. în perioada 2008-2010 (art. 3 al Deciziei).

Pe baza probatoriului administrat în cauză, instanța de fond a reținut temeinicia constatărilor din Decizia nr. 10/2014, apreciind nerelevante, atât faptul că reclamanta nu a fost membru al organismelor decizionale ale I., cât și aspectul dacă a derulat efectiv sau nu vreo campanie de buy-back.

Probele dosarului nu doar că nu dovedesc o distanțare publică efectivă a reclamantei de astfel de comportamente, ci dimpotrivă, confirmă participarea activă a acesteia la înțelegerea anticoncurențială, în afara oricărui dubiu.

A reținut instanța de fond că natura unei înțelegeri reiese nu numai din identificarea intenției comune a părților, neechivocă în speță, dar și din termenii, scopul urmărit de înțelegere, în lumina contextului în care se aplică. De asemenea, constatarea obiectului unei înțelegeri nu depinde de analiza impactului concret pe care aceasta trebuie să-l fi produs pe piață, ci de capacitatea acesteia de a produce un impact anticoncurențial.

Argumentele prezentate de reclamantă în susținerea aplicării, în ceea ce o privește, a beneficiului exceptării individuale nu probează îndeplinirea condiției referitoare la caracterul indispensabil al restricțiilor aduse concurenței de înțelegerea sancționată.

În mod corect a considerat autoritatea de concurență că un astfel de acord nu se încadrează în categoria acordurilor de mediu, cu trimitere la prevederile Orientărilor Comisiei din 2001 privind aplicabilitatea art. 81 din Tratatul CE în cazul acordurilor de cooperare orizontală, transpuse în dreptul intern, potrivit cărora "sunt excluse acordurile care generează reducerea poluării ca produs secundar al altor măsuri" și atunci când servesc ca "instrument de creare a unui cartel deghizat, ilegal, prin care se fixează prețurile, se limitează producția sau se împart piețele, și când cooperarea este un instrument, între altele cuprinse într-un acord restrictiv mai larg, care este menit să excludă concurenții reali sau potențiali (pct. 159 din Instrucțiunile privind aplicarea art. 5 din Legea concurenței, republicată, acordurilor de cooperare pe orizontală)

Instanța de fond a apreciat că pârâtul a încadrat corect fapta reclamantei în categoria celor gravitate medie, constituind restricționări pe orizontală de tipul cartelurilor, foarte gravă fiind fixarea discounturilor în cadrul campaniilor buy-back

Prin urmare, nivelul de baza stabilit în funcție de gravitate a fost de 5% (în raport de limitele legale de 4%-8% din cifra de afaceri).

Instanța a reținut că pârâtul a încadrat corect fapta reclamantei în categoria celor de durată medie, aplicându-se astfel o creștere a nivelului de bază cu 0,5% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, ajungându-se astfel la un nivel de 5,5%.

În ceea ce privește modul de determinare a cifrei de afaceri, curtea de apel a apreciat că pretenția reclamantei de a fi exceptate exporturile de la calculul cifrei de afaceri (iar cifra de afaceri realizată de reclamantă pe teritoriul României provine doar din exporturi) este rezultatul unei erori de interpretare a dispozițiilor legale incidente, o atare distincție fiind relevantă doar în materia concentrărilor economice.

Astfel, unica referire la cele susținute de reclamantă se regăsește în art. 65 alin. (1) al legii, cu trimitere la art. 12.

Totodată, instanța de fond a constatat că în mod corect reclamanta a beneficiat de trei circumstanțe atenuante, iar aplicarea sancțiunii s-a făcut în limitele legii, autoritatea de concurență nedepășind marja sa de apreciere.

Împotriva sentinței nr. 2160 din 22 iunie 2016 și încheierii din 9 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. (în prezent A.), invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În recursul exercitat împotriva încheierii din 9 martie 2016, recurenta a criticat această hotărâre ca fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 267 TFUE.

Astfel, instanța a respins cererea reclamantei motivat de faptul că s-ar urmări tranșarea fondului litigiului, iar nu interpretarea dreptului unional.

Or, recurenta reclamantă nu a solicitat CJUE să cerceteze realitatea practicilor incriminate, ci a solicitat, sub rezerva dovedirii existenței respectivelor practici, să lămurească dacă acestea ar reprezenta înțelegeri prin obiect sau efect.

A invocat hotărârea CJUE din cauza C-172/14, par. 36, în care s-ar fi statuat că "Deși revine, în definitiv, doar instanței de trimitere sarcina de a hotărî dacă acordurile respective sunt de natură să intre sub incidența interdicției înțelegerilor, prevăzută la articolul 101 alin. (1) TFUE, Curtea este deopotrivă invitată să lămurească instanța națională în vederea stabilirii aspectului dacă aceste acorduri prezintă un obiect anticoncurențial sau, în cazul unui răspuns negativ, efecte anticoncurențiale."

A arătat și că înțelege să reitereze în recurs cererea de sesizare a CJUE, susținând că, întrucât instanța supremă urmează să pronunțe o hotărâre nesupusă vreunei căi de atac în dreptul intern, aceasta este obligată să sesizeze instanța comunitară.

În recursul exercitat împotriva sentinței nr. 2160/22.06.2016 și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut, în esență, următoarele:

- instanța de fond a aplicat greșit cerințele legale privind calificarea pretinsei înțelegeri ca fiind una prin obiect și nu a motivat respingerea criticilor reclamantei cu privire la calificarea de către autoritatea de concurență a înțelegerii ca fiind una prin obiect, prin raportare la modul corect de interpretare a art. 5 din Legea concurenței, respectiv a art. 101 TFEU.

Instanța de fond nu a cenzurat modul de analiză a restricțiilor prin obiect, aplicat în mod automat de Consiliul Concurenței în decizia contestată, deși acesta recunoaște în cuprinsul deciziei caracterul de noutate a practicii incriminate.

CJUE, în cazuistica sa, a reținut că, pentru a se stabili dacă un acord restrânge concurența prin natura sa, trebuie luate în considerare conținutul acordului, scopurile obiective ale acestuia, contextul juridic și economic în care se aplică/urmează a fi aplicat acordul, comportamentul efectiv al părților pe piață, precum și aptitudinea acestuia de a afecta semnificativ condițiile de piață (condiții analizate în cauzele C-501, 513, 515 și 519-06 GlaxoSmithKline Services Unlimited, C-8/08 T-Mobile Netherlands, C-209-07 Irish Beefi C5/69 Franz Volk).

Condițiile de analiză a restricțiilor prin obiect sunt sintetizate în jurisprudența unională în Hotărârea pronunțată de CJUE în cazul J. des Cartes Bancaires:

a.conceptul de restrângere prin obiect trebuie interpretat în sens restrictiv;

b.se poate constata existența unei restrângeri prin obiect doar dacă acordul în sine arată un grad suficient de mare de nocivitate pentru concurență;

c.contextul juridic și economic al acordului nu poate fi ignorat;

d.experiența anterioară este esențială pentru a se stabili dacă acel comportament are ca obiect restrângerea concurenței.

În practică, identificarea unui acord având ca obiect restrângerea concurenței se realizează de obicei, fie în baza "experienței", fie prin efectuarea unei cercetări mai amănunțite asupra obiectivelor acordului, în contextul său juridic și economic.

Restrângerile care au fost identificate în mod expres de instanțe ca reprezentând încălcări prin obiect includ acordurile sau practicile concertate între concurenți prin care se urmărește fixarea prețurilor, trucarea licitațiilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, reducerea capacității și facilitarea fixării prețurilor prin schimbul de informații confidențiale între concurenți.

Or, cele două practici reținute în speță drept "încălcări prin obiect" nu se încadrează în niciuna dintre categoriile menționate mai sus.

Conform alin. (467) din decizie Consiliul Concurenței a reținut o circumstanță atenuantă dat fiind "caracterul de noutate al domeniului gestionării deșeurilor de echipamente electrice și electronice (DEEE) și al practicilor constatate".

A mai arătat că, deoarece toate activitățile de reciclare sunt derulate de I. pentru toți membrii, în mod colectiv, convenirea unui plafon pentru plățile buy-back finanțate de I. asigura neutralitatea acțiunilor I., evitându-se astfel favorizarea anumitor membri. Acest lucru era esențial pentru ca producătorii să fie dispuși să participe la I..

O constatare de principiu a restrângerii concurenței prin obiect poate fi respinsă în cazul în care acordul are ca scop îndeplinirea unui obiectiv comercial legitim, care este fie "neutru în ceea ce privește concurența, fie [...] promovează concurența", iar campaniile de buy-back cu beneficiu de până la 15% urmăreau evident un obiectiv legitim de mediu.

I. a fost înființată și funcționa în vederea preluării obligațiilor legale de colectare a deșeurilor, obligații delegate asociației de către membrii producători și importatori de produse electrocasnice. Programele buy-back, în formula co-finanțată de I., retailer și producător, au drept unic scop stimularea consumatorilor să returneze deșeuri. Or creșterea gradului de colectare s-a și întâmplat în realitate.

Curtea de Apel București a reținut eronat că o atare campanie de tip buy-back ar fi putut contraveni scopului clamat, prin determinarea unei creșteri a cererii pentru EEE-uri. Prima instanță a făcut o confuzie între piața EEE și piața DEEE, reținând eronat că întreprinderile ar fi stabilit "o sumă fixă per produs, ca susținere financiară a I. care - în fapt - a devenit și reducerea financiară finală la nivelul consumatorilor."

A susținut recurenta că beneficiul de până la 15% reprezenta prețul pe care I. era dispusă să-1 plătească în schimbul unui DEEE, iar nu un discount pe piața comercializării EEE.

A depus la dosarul de fond recurenta și opinia unui expert, "fost economist -șef pe probleme de concurență în cadrul Comisiei Europene". Acest expert a arătat că limitarea beneficiului de 15% de către I. era în mod obiectiv necesară pentru a asigura posibilitatea finanțării campaniilor buy-back de către I. și a evita acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor membri, respectiv distorsionarea concurenței reale care avea loc în afara și concomitent cu programele buy-back. In lipsa unei astfel de limitări, un producător putea stabili un procent mai mare de 15% pentru promovarea produselor proprii în cadrul campaniei buy-back (procent care era aplicat la prețul de raft stabilit de retailer), majorând, în același timp, și prețul de vânzare către retailer, cu consecința imediată a majorării prețului de raft, folosind astfel campania buy-back pentru a-și finanța propria promoție comercială, cu costuri mai reduse decât cele antrenate în lipsa programului buy-back. Un discount mai mare, de exemplu de 18%, putea fi așadar înșelător față de consumator, producătorul folosindu-se de campania buy-back pentru a comunica un discount mai mare, aplicat, în realitate, la un preț de raft majorat.

În mod similar, lipsa unui plafon pentru bugetele alocate campaniilor de buy-back organizate de fiecare membru era de natură să distorsioneze concurența reală între membri, prin favorizarea anumitor întreprinderi.

În opinia recurentei, practicile din speță ar putea fi considerate cel mult restrângeri "auxiliare" ale concurenței, ce sunt legitime în baza Legii concurenței, cu condiția să fie necesare în scopul urmăririi unui obiectiv primar neutru sau pro-concurențial. Conform jurisprudenței consacrate a UE, o restrângere contractuală poate fi considerată compatibilă cu art. 101 alin. (1) TFUE dacă este "direct legată de și necesară pentru implementarea operațiunii principale" ceea ce nu restrânge concurența.

De asemenea, CJUE a arătat că o clauză contractuală care, în principiu, are ca obiect restrângerea concurenței poate să nu intre sub incidența art. 101 alin. (1) TFUE dacă există o justificare obiectivă.

A invocat recurenta incapacitatea obiectivă de a restrânge concurența și faptul că instanța de fond nu a arătat cum ar fi funcționat piața în lipsa acordului sau practicii incriminate.

Or, restrângerea libertății comerciale a părților încalcă art. 101 alin. (1) TFUE doar în cazul în care are un efect (semnificativ) asupra condițiilor de pe piață.

Plățile buy-back au constituit o compensație acordată consumatorilor pentru aducerea DEEE, iar nu discounturi față de prețurile producătorilor.

Stimulentul comercial de 15% pentru consumator nu era apt în niciun fel să restrângă concurența între producătorii EEE concurenți și cu atât mai puțin această restrângere ar fi putut constitui obiectul sau efectul său.

Potrivit practicii comunitare "criteriul general pentru a stabili dacă un acord are ca obiect sau efect restrângerea concurenței este modul în care concurența ar fi funcționat pe piața respectivă în absența acelui acord".

Două sute de potențiali participanți (membri și afiliați) partajau același buget și, ipotetic, puteau lansa promoții simultane care, în total, puteau depăși bugetul I.. Prin urmare, o metodă echitabilă și neutră de alocare era indispensabilă pentru implementarea unei campanii buy-back funcționale.

Producătorii de EEE nu ar fi derulat campanii buy-back în lipsa unui plafon al beneficiului material suportat de I. și al cotei din buget.

- Curtea de Apel București a aplicat greșit cerințele legale privind definirea pieței relevante, în condițiile în care, prin Decizia nr. 10/2014, Consiliul Concurenței a identificat în mod eronat piața relevantă ca fiind piața comercializării echipamentelor electrice și electronice, în principal electrocasnice.

Pe această piață, Consiliul Concurenței a considerat că a intervenit o înțelegere unică de fixare indirectă a prețurilor și de control al comercializării produselor.

Potrivit art. 6 din Instrucțiunile privind definirea pieței relevante aprobate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 388/2010 "Definirea pieței relevante, atât la nivelul produsului, cât și la nivel geografic, are o influență decisivă asupra evaluării unui caz de concurență."

Astfel, potrivit Instrucțiunilor amintite, întreprinderile se confruntă cu trei constrângeri concurențiale, respectiv (i) substituibilitatea la nivelul cererii, (ii) substituibilitatea la nivelul ofertei și (iii) concurența potențială.

Cererea de DEEE a apărut urmare a constrângerilor legale adoptate prin Directiva nr. 2003/96/EC privind deșeurile de echipamente electrice și electronice. În concret, a fost creată o piață de DEEE, însă față de EEE, actorii de pe această nouă piață sunt diferiți. Cererea de DEEE provine de la organizațiile colective, precum I. și de la producătorii care își îndeplinesc individual obligațiile în temeiul Directivei și contează masa respectivului DEEE. În cazul EEE, cererea provine de la consumatorii casnici, iar aceștia își aleg EEE în funcție de alte caracteristici decât masa.

Prima instanță a considerat că piața comercializării EEE ar fi fost definită de dispozițiile art. 3 lit. a) din H.G. nr. 448/2005 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice. Or, obiectivul H.G. nr. 448/2005 nu a fost de a reglementa comercializarea de EEE, ci de a crea piața de DEEE pe teritoriul României.

La art. 5 alin. (13) și (14) din H.G. nr. 448/2005 sunt prevăzute ratele medii de colectare exprimate în kg de DEEE/locuitor ce trebuie atinse de către cererea de DEEE.

In motivarea sa cu privire la piața relevantă, Curtea de Apel București se bazează eronat pe avizul consultativ al Comisiei Europene.

La par. 33 din avizul Comisiei se precizează că acordurile de colectare/reciclare pot viza și pot avea efecte asupra următoarelor două piețe: (i) piața pentru serviciile de colectare care ar putea include mărfurile în cauză și (ii) piața pe care părțile sunt active în calitate de producători sau distribuitori (efecte de contagiere). In ceea ce privește piața sau piețele de comercializare a echipamentelor electrice și electronice, pe care părțile concurează în calitate de producători/distribuitori (efecte de contagiere), nu există decizii antitrust ale Comisiei care ar fi relevante în mod direct pentru definirea piețelor acestor produse la nivelul comerțului cu amănuntul.

Or, Comisia menționează că nu a emis decizii cu privire la piața sau piețele investigate de către Consiliul Concurenței. In aceste condiții, instanța de judecată trebuia să revină la par. 32 din avizul Comisiei unde se face trimitere la orientările generale privind definirea pieței relevante.

În pretinsa sa analiză, prima instanță a reținut eronat că "concurența potențială se circumscrie art. 101 TFUE", iar participarea la campaniile buy-back doar cu anumite produse ar fi fost determinată doar de decizia de afaceri a recurentei, nicidecum de inexistența celorlalte tipuri de produse electrice și electronice în portofoliu.

În primul rând, potrivit art. 22 din Instrucțiunile amintite "Concurența potențială, a treia sursă de constrângere concurențiată, nu este luată în considerare în definirea pieței relevante, întrucât condițiile în care concurența potențială reprezintă efectiv o constrângere concurențială depind de analiza factorilor și împrejurărilor specifice referitoare la condițiile de intrare pe piață."

În al doilea rând, întreprinderile pot concura numai cu privire la produse pe care consumatorii le consideră substituibile. Substituibilitatea la nivelul cererii (iar nu la nivelul ofertei) este cea care determină piața relevantă a produsului.

Or, în cazul creșterii prețului pentru EEE-urile de mici dimensiuni (mixere, blendere, roboti de bucătărie etc.), recurenta reclamantă nu ar putea să își reorienteze producția spre astfel de produse și să le comercializeze într-un termen scurt fără costuri semnificative. După cum indică și Consiliul Concurenței în Instrucțiuni " Substituibilitatea la nivelul ofertei nu poate fi luată în considerare în etapa de definire a pieței relevante atunci când necesită modificări semnificative ale activelor corporale și necorporale existente, investiții suplimentare, decizii strategice sau întârzieri importante."

În al treilea rând, Curtea de Apel București a făcut fără temei referire la cauza T-519/09 pentru a-și susține poziția cu privire la definirea pieței relevante, deși această hotărâre (par. 26) nu cuprinde nicio referire la definirea pieței relevante din respectiva cauză.

- sentința este pronunțată cu încălcarea art. 9 al Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 789/2011, întrucât instanța nu a avut în vedere că deliberarea a fost amânată cu aproximativ 3 luni, fără nicio justificare și fără înștiințarea părților, deși putea fi amânată pentru o altă dată fără a depăși 15 zile lucrătoare, sau, potrivit alin. (2), în cazuri excepționale, pentru încă 15 zile lucrătoare, cu obligația de înștiințare a părților de către secretarul de ședință.

- sentința este pronunțată cu încălcarea art. 2 coroborat cu art. 395 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, aprobat prin Ordinul nr. 101/2012.

În mod greșit instanța nu a reținut că principiul continuității componenței Plenului Consiliului Concurenței a fost încălcat, neexistând identitate între membrii care au participat la audierea întreprinderii A. din 25 septembrie 2013 și cei care au pronunțat minuta din 18 decembrie 2013.

În concret, deși la audieri a participat și domnul K., la dezbateri acesta nu a participat, încălcându-se principiul continuității completului, care atrage nulitatea absolută a deciziei, fără a fi condiționată de existența vreunei vătămări, potrivit art. 176 din C. proc. civ.

- sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor în materie de individualizare a sancțiunilor.

În acest sens, a arătat recurenta că autoritățile de concurență trebuie să calculeze cu precizie durata încălcării de către fiecare operator economic și nu pot utiliza aproximări vagi. Instanță a reținut că durata încălcării este medie, cu consecința stabilirii unui nivel de bază de 5,5% (mai ridicat decât al celorlalte întreprinderi, de 5%), în condițiile în care A. nu a fost niciodată membru al Consiliului Director sau al conducerii executive a I. care au adoptat hotărârile în discuție, iar în ceea ce privește gradul de punere în practică, tabelele inserate de Consiliu conțin în ceea ce o privește pe recurenta reclamantă mențiunea n/a (date nedisponibile).

Raportat la ansamblul sancțiunilor aplicate prin Decizie, individualizarea sancțiunii A. apare ca fiind expresia unui abuz de discreție, întreprinderea fiind sancționată cu cea mai mare amendă (3,025% din cifra de afaceri realizată în 2012), pornind de la cel mai mare nivel de bază în considerarea unei pretinse durate medii (5,5%) și cu aplicarea celor mai puține circumstanțe atenuante (diminuare doar de 45%), în timp ce întreprinderi membre ale Consiliului Director, care aveau calitatea de producător și care au participat la campaniile buy-back sunt sancționate cu aprox. 2% din cuantum, sau chiar 1,750%, în considerarea unei încălcări de durată mică și beneficiului unor circumstanțe atenuante suplimentare, care atrag reduceri de 50% sau 60%.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a arătat că în mod corect instanța de fond a respins cererea de sesizare curții de justiție a Uniunii Europene având în vedere inadmisibilitatea acesteia.

Astfel instanța națională are posibilitatea, iar nu obligația de a sesiza instanța europeană, întrebările adresate de recurentă nu privesc interpretarea dreptului european, ci doar lămurirea unor împrejurări de fapt, iar instanța putea verifica legalitatea actului administrativ prin raportare la jurisprudența europeană deja existentă.

În privința recursului îndreptat împotriva sentinței intimatul consiliul Concurenței arătat că normele legale incidente au fost corect aplicate de instanța de fond, care a reținut - pe baza probatoriului administrat - existența înțelegerii privind fixarea discountului, cu consecința fixării indirecte a prețului, precum și existența înțelegerii anticoncurențiale de control al comercializării, recurenta reclamantă fiind parte a acestor înțelegeri.

A mai susținut corecta reținere de către judecătorul fondului a împrejurării că înțelegerile realizate sunt restrictive de concurență prin obiect și nu reprezintă restricții auxiliare și nici acorduri de mediu.

Totodată a arătat că sentința a reținut în mod fundamentat că piața relevantă a fost corect definită de Consiliu prin decizia contestată.

Intimatul a făcut o serie de comentarii și pe marginea opiniilor de specialitate (extrajudiciare) depuse de partea adversă și a contraargumentat la criticile de ordin procedural formulate de reclamanta și înlăturate de instanța de fond.

În sfârșit, a susținut legalitatea sentinței și în ceea ce privește amenda aplicată prin decizia contestată, individualizarea sancțiunii fiind considerată adecvată.

Recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, reiterând principalele susțineri din acțiunea introductivă și din cererea de recurs.

La termenul de judecată din data de 27.05.2020, instanța de recurs a luat act de schimbarea denumirii recurentei reclamante din A..

La același termen de judecată, recurenta - reclamantă a reiterat cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare similare celor formulate în fața instanței de fond.

Prin încheierea de ședință din 28.10.2020, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a instanței comunitare, pentru motivele arătate în încheiere.

În termenul stabilit pentru amânarea pronunțării, atât recurenta reclamantă, cât și intimatul pârât au depus concluzii scrise.

III. Hotărârea instanței de recurs

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia Consiliului Concurenței nr. 10 din 17 martie 2014.

A solicitat și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare.

Cererea sa de sesizare a CJUE, precum și acțiunea introductivă au fost respinse, prima instanță apreciind că nu se impune sesizarea și că actul administrativ contestat este temeinic și legal.

Încheierea din 9 martie 2016 și sentința instanței de fond au fost recurate de reclamanta A..

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin recursul exercitat împotriva încheierii din 9 martie 2016, recurenta a susținut încălcarea prevederilor art. 267 TFUE de către prima instanță, care ar fi reținut eronat că întrebările preliminare urmăreau tranșarea fondului litigiului, deși recurenta reclamantă nu a solicitat CJUE să cerceteze realitatea practicilor incriminate, ci a solicitat, sub rezerva dovedirii existenței respectivelor practici, să lămurească dacă acestea ar reprezenta înțelegeri prin obiect sau efect.

Critica este neîntemeiată. Din conținutul întrebărilor formulate reiese cu claritate, așa cum judicios a reținut și judecătorul fondului, că - deși nu s-a pus niciun moment problema unor interpretări diferite a normelor comunitare incidente în speță - recurenta reclamantă vizează stabilirea situației de fapt și încadrarea acesteia în textul de lege intern și/sau comunitar de către CJUE, ceea ce contravine chiar art. 267 din TFUE.

Invocarea hotărârii Curții din cauza C-172/14 ING Pensii împotriva Consiliului Concurenței nu este de natură să conducă la o altă soluție, câtă vreme instanța de fond nu a resimțit necesitatea unor lămuriri suplimentare, față de cele ce se regăsesc deja în jurisprudența Curții.

De altfel, recurenta reclamantă a redat - deliberat sau din eroare - textul par. 36 din concluziile avocatului general L., prezentate la 23 aprilie 2015 în cauza mai sus menționată și care nu au caracter obligatoriu nici pentru Curte, nici pentru statele membre UE, iar nu textul par. 36 din hotărârea CJUE, care are un alt conținut, irelevant pentru prezentul litigiu.

Analizând, în continuare, criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte constată, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") că - deși recurenta a invocat formal acest motiv - nu l-a dezvoltat în niciun mod, neindicând acele reguli de procedură care ar fi fost încălcate de prima instanță în cursul judecării procesului, pentru a atrage casarea hotărârii recurate.

Prin urmare, se reține că acest motiv de recurs nu are incidență în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În ceea ce privește prima critică referitoare la faptul că instanța de fond ar fi aplicat greșit dispozițiile legale incidente în calificarea pretinselor înțelegeri ca fiind prin obiect și că nu ar fi motivat respingerea susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că însuși avizul Comisiei invocat de recurenta reclamantă indică o serie de cazuri din jurisprudența comunitară, conform cărora fixarea de reduceri/rabaturi/discounturi intră sub incidența regulilor de concurență reprezentând o fixare indirectă a prețurilor.

Or, în aceste cazuri este vorba în mod evident de același tip de înțelegere ca și cea constatată în sarcina recurentei prin decizia contestată.

Contrar susținerilor recurentei, împărțirea în mod artificial a bugetului I. la nivelul de 20% a avut ca scop evitarea incertitudinii care ar fi existat cu privire la volumul vânzărilor societăților membre în situația în care numărul produselor vândute ar fi fost determinat de libera concurență, prin intermediul cererii consumatorilor.

În prima situație, societățile ar fi avut ab initio siguranța unui fond fix, în timp ce în cea din urmă situație, bugetul ar fi fost epuizat pe criterii concurențiale, fiecare întreprindere fiind interesată să ofere diverse avantaje consumatorului, în încercarea de a-și aloca o parte cât mai mare din bugetul comun și de a-și maximiza vânzările.

Concurența pentru bugetul I. ar fi fost astfel atât în beneficiul consumatorilor, care ar fi putut alege între mărcile diferiților producători și între diferite magazine, în funcție de cât de atractive erau ofertele din campanie (accesând deci avantaje de care altfel nu ar fi beneficiat), cât și în beneficiul I. care și-ar fi atins în mod eficient țintele de colectare DEEE.

În împrejurările concrete ale speței, cele două înțelegeri au obiect anticoncurentiale reprezentând înțelege clasice de fixare a discountului (fixare indirectă a prețurilor) și de control al comercializării EEE, fiind irelevant că acestea s-au manifestat în contextul campaniilor buy-back.

Înțelegerea de fixare a discountului are un obiect restrictiv de concurență conform dispozițiilor art. 5, art. 7 alin. (4) lit. a) pct. 1 din Legea concurenței nr. 21/1996, art. 101 din TFUE și Instrucțiunile privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat, actual al 101 alin. (3) din TFUE.

În absența înțelegerii de fixare a discountului maxim, cele opt întreprinderi sancționate s-ar fi concurat pe piața relevantă, acordând discounturi care ar fi putut depăși procentul de 15% și derulând campaniile buy-back în mod simultan în aceleași magazine, în beneficiul evident al consumatorilor.

Tot în lumina dispozițiilor art. 5, art. 7 alin. (4) lit. a) pct. 2 din Legea concurenței, art. 101 din TFUE și Instrucțiunile privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat, actual al 101 alin. (3) din TFUE, înțelegerile privind limitarea comercializării restricționează concurența prin obiect.

În cauză, contrar susținerilor recurentei reclamante, s-a urmărit sporirea vânzărilor societăților implicate în condițiile eliminările incertitudinii concurențiale în privința volumului vânzărilor în cadrul campaniilor buy-back.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că cele două înțelegeri în discuție nu intră în sfera restricțiilor auxiliare, ci reprezintă veritabile restricționări ale regulilor de concurență, fără a fi îndeplinite condițiile de exceptare prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

De altfel, nu este suficientă afirmarea de către recurentă a împrejurării că fixarea discountului și controlul comercializării ar fi reprezentat doar operațiuni auxiliare colectării DEEE, ci trebuia demonstrat că acestea erau în mod direct și necesar legate de respectiva colectare, care în lipsa instituirii mecanismului de control al comercializării sau în lipsa stabilirii coordonate a discounturilor nu ar fi fost posibilă sau nu ar fi putut fi realizată cu eficiența impusă de lege.

Or, recurenta nu numai că nu a făcut o astfel de dovadă, dar nici măcar nu a contraargumentat la susținerea autorității de concurență în sensul că acțiunile de buy-back derulate ulterior anului 2010 s-au putut desfășura cu respectarea regulilor de concurență, respectiv fără înțelegeri de genul celor aflate în discuție în prezentul litigiu.

Totodată, Înalta Curte apreciază că înțelegerile anticoncurențiale încheiate de cele 8 societăți și I. nu reprezintă nici acorduri de mediu.

Este adevărat că derularea campaniilor buy-back a avut ca premisă realizarea scopului legal pentru care I. a fost înființată. În concret însă nu a fost asigurată manifestarea deplină a competiției între întreprinderile sancționate, acestea folosind cadrul formal al asociației pentru a încheia înțelegeri anticoncurențiale, în scopul nelegitim al eliminării incertitudinii inerente manifestării unei concurențe reale.

Or, deși campaniile buy-back pot fi asimilate de principiu unor acorduri de mediu, ele nu trebuie să ajungă să reprezinte un paravan pentru realizarea unor înțelegeri anticoncurențiale, așa cum s-a întâmplat în speță, neputându-se utiliza considerentele de mediu pentru acoperirea unor obiective restrictive mult mai largi.

Este și motivul pentru care sfera de aplicare a categoriei acordurilor de mediu este prevăzută limitativ în Instrucțiunile privind aplicarea art. 5 din Legea Concurenței rep. acordurilor de cooperare pe orizontală, instrucțiuni care au preluat Orientările Comisiei din 2001 privind aplicabilitatea art. 81 din Tratatul CE în cazul acordurilor de cooperare orizontală, fiind excluse de plano de la exceptarea pe categorii acele acorduri de cooperare care au ca obiect restricționarea concurenței prin fixarea prețurilor, limitarea producției sau împărțirea piețelor ori a clienților.

În prezenta cauză, probatoriul administrat și analizat în amănunt de instanța de fond a relevat că întreprinderile implicate au depășit cadrul firesc de cooperare înăuntrul entității colective, discutând și stabilind tocmai astfel de parametri esențiali pentru concurență.

Noutatea practicilor nu este de natură să absolve de răspundere societatea recurentă, în condițiile în care jurisprudența comunitară a stabilit criterii clare, la nivel de principiu, prin care să se poată determina calificarea unei fapte drept restrictivă de concurență prin obiect (unele hotărâri fiind invocate chiar și în avizul Comisiei), iar întreprinderile să fie în măsură să-și corecteze comportamentul pe piață.

Cât privește critica referitoare la greșita înlăturare de către instanța de fond a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă în legătură cu definirea pieței relevante a produsului, Înalta Curte o consideră nefondată, întrucât judecătorul fondului a reținut corect definirea pieței relevante ca fiind piața de comercializare a produselor electrice și electronice, în special electrocasnice (EEE), iar nu piața gestionării deșeurilor de echipamente electrice și electronice (DEEE), răspunzând chestiunii substituibilității produselor și înlăturând argumentat opinia specialistului în domeniul concurenței consultat de recurentă.

Cele 8 întreprinderi sancționate acționează pe piața comercializării EEE, obligațiile de reciclare fiind transferate I., cea care activează efectiv pe piața gestionarii DEEE.

Înțelegerea de fixare a prețurilor vizează vânzările de EEE noi ale întreprinderilor în discuție, iar nu serviciile de colectare de DEEE, discountul de 15% fiind aplicat la vânzarea de EEE, nu la colectarea de deșeuri, iar mecanismul de control al comercializării referindu-se, de asemenea, la vânzarea de EEE noi, și nu la deșeurile colectate.

De altfel, piața gestionării deșeurilor nici nu poate fi considerată o piață concurențială, I. și întreprinderile sancționate neobținând profit din gestionarea sau colectarea deșeurilor, ele îndeplinindu-și doar obligațiile legale.

Nu poate fi primit ca determinant nici argumentul că produsele de pe piața EEE nu sunt substituibile.

În speță, piața comercializării EEE-urilor reprezintă cadrul de manifestare a concurenței între cele 8 întreprinderi sancționate, prin raportare la aptitudinea acestora de a se concura, prin prisma portofoliului de produse. Desigur că portofoliul de produse permitea atât recurentei, cât și celorlalte 7 întreprinderi să participe la campaniile buy-back cu toate produsele deținute.

Așa cum în mod constant s-a arătat în jurisprudența instanței supreme, definirea pieței relevante nu este un scop în sine, ci este un instrument analitic care ajută la determinarea constrângerilor concurențiale asupra întreprinderilor.

Or, raportat la portofoliul de produse al întreprinderilor, toate cele 8 societăți aveau aptitudinea de a se concura în cadrul campaniilor buy-back și, prin prisma acestei aptitudini, subzistă substituibilitatea la nivel de produs.

Relațiile de concurență dintre cele 8 întreprinderi erau determinate de portofoliul de produse deținut, iar nu de produsele efectiv comercializate în campaniile buy-back (aceasta ținând de politica de vânzări/deciziile de afaceri ale companiilor, fără incidență asupra definirii pieței relevante).

De altfel, chiar în jurisprudența CJUE s-a statuat că și concurența potențială se circumscrie art. 101 TFUE (cauza C-373/14 Toshiba vs. Comisia Europeană, pct. 31 din hotărâre, cauza T- 461/07 Visa vs. Comisia Europeană, pct. 67, 68).

Or, Înalta Curte consideră că înțelegerea de fixare a discountului la vânzările de EEE-uri noi este o înțelegere de fixare indirectă a prețului de vânzare a acestora, piața relevantă fiind corect identificată. De asemenea, instituirea mecanismului de finanțare a campaniilor buy-back, care a asigurat întreprinderilor un control reciproc al comercializării produselor EEE în cadrul acestor campanii are obiect anticoncurențial.

Cât privește opinia specialistului consultat de recurentă, instanța de fond a înlăturat-o în mod justificat, ținând seama că: această opinie nu s-a bazat pe aspectele relevante ale cauzei, abordarea specialistului fiind una generală, neaplicată; argumentele prezentate au vizat definirea pieței relevante la nivelul producției, deși încălcarea anticoncurențială la care au participat producătorii s-a manifestat la nivelul comercializării produselor; opinia nu are la bază date economice, ci se raportează la cazuri ale Comisiei Europene vizând concentrări economice, iar nu înțelegeri anticoncurențiale.

Rezultă, astfel, că instanța de fond a stabilit justificat că premisele care au stat la baza evaluării pieței relevante de către specialist nu sunt corecte.

Cât privește criticile din recurs care susțin că fixarea discountului la vânzarea de EEE-uri în cadrul campaniilor buy-back nu are drept efect fixarea prețului final al produselor, recurenta arată că prețul final al produselor în cadrul campaniilor buy-back depinde de multe alte elemente variabile, și anume: prețul de producător, discounturile oferite de producător retailerului, adaosul comercial al retailerului, discounturile oferite de retailer, discountul oferit de producător retailerului spre transfer integral către clienții finali, motiv pentru care stabilirea valorii voucherului de campanie buy-back nu poate conduce la o fixare indirectă a prețurilor produselor EEE.

Înalta Curte reține că, în esență, întelegerea a constat în stabilirea de comun acord între cele 8 întreprinderi a unui element de preț, respectiv a discountului de 15%, în cadrul campaniilor buy-back, devenit apoi 15% pentru electrocasnicele mari și 20% pentru electrocasnicele mici.

Totodată, întreprinderile au conceput schema de buy-back astfel încât să evite suprapunerea activităților de acest tip ale mai multor producători în același magazin.

Fixarea discountului a permis participanților la înțelegere să anticipeze cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmărită de concurenți, având drept consecință afectarea consumatorului final, în termeni de preț. Înțelegerea a eliminat incertitudinea concurențială, recurenta putând previziona, cu un grad rezonabil de certitudine, care urmau să fie disounturile practicate de ceilalți producători în cadrul campaniilor buy-back, neavând nicio relevanță că discountul în cauză era aplicat prețului la raft al produselor.

Acțiunea de plafonare a discountului se explică numai prin voința comună a celor 8 societăți de a coordona politica lor comercială în ceea ce privește prețul, în scopul eliminării riscului comercial pe care l-ar fi implicat manifestarea liberă a concurenței, asigurându-se în acest fel o maximizare a profitului, cu o "investiție" cât mai redusă din partea celor 8 întreprinderi, în cadrul campaniilor buy-back.

De asemenea, nederularea unor campanii buy-back de către mai mulți producători în același magazin a fost menită să îndeplinească scopul la care tindeau întreprinderile prin fixarea discountului, acela al elimimării riscului comercial pe care îl presupune concurența. Nesuprapunerea campaniilor a urmărit maximizarea efectelor înțelegerii de fixare a discountului.

Contrar afirmațiilor recurentei, constatările instanței potrivit cărora fixarea discountului a echivalat cu fixarea indirectă a prețului de vânzare a produselor EEE este susținută și de avizul Comisiei Europene, în care s-a arătat că restricțiile prin care concurenții se pun de acord să fixeze prețurile produselor pot lua forme diferite, spre exemplu, prin stabilirea rabaturilor speciale. Comisia a și indicat o serie de cazuri din jurisprudența europeană conform cărora fixarea de reduceri/rabaturi/discounturi intră sub incidența regulilor de concurență întrucât fixează indirect prețurile (ex. cauzele Bitumen Netherlands, IFTRA-Glass Containers, Roofing Felt, Fedetab, FETTSCA).

Fixarea discountului combinată cu angajamentul de nesuprapunere a campaniilor în cadrul aceluiași magazin a urmărit crearea unui sistem de control al prețurilor, prin îngrădirea participanților de a oferi condiții mai favorabile consumatorului final decât cele deja agreate între întreprinderile parte la înțelegere. Sunt relevante în stabilirea acestui aspect reacțiile întreprinderilor la poziția Artic de deviere de la termenii înțelegerii, reacții în care se face referire la "diminuarea pentru un producător a surplusului de vânzări datorat unei campanii buy-back, în cazul în care există, în paralel, o altă campanie buy-back a altui producător", care conduce la "pierderea de bani investiți în campaniile deja stabilite și agreate cu I.".

Din perspectiva atragerii răspunderii contravenționale pentru încălcarea regulilor de concurență, nu are nicio relevanță că înțelegerea a avut loc în cadrul campaniilor buy-back. De asemenea, acordarea unor discounturi superioare retailerilor nu echivalează cu acordarea de discounturi superioare celui fixat și aplicat consumatorilor și nici clienților eligibili pe canalul buy-back.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la acest aspect litigios al cauzei vor fi înlăturate, ca nefondate.

Înalta Curte apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță a menținut actul administrativ contestat și în ceea ce privește reținerea înțelegerii de control al comercializării.

Din probatoriul administrat a rezultat că înțelegerea privind controlul comercializării a constat în limitarea sprijinului financiar pentru un producător la 20% din contribuția sa anuală pe seama timbrului verde, la bugetul I., fiind deci vorba de stabilirea unui veritabil mecanism de previzionare și control al comercializării produselor celor 8 întreprinderi, cu consecința limitării vânzărilor în cadrul campaniilor buy-back.

Cele 8 întreprinderi au împărțit în mod artificial bugetul I., urmărind un control reciproc asupra participării fiecăreia dintre ele la aceste campanii, în scopul evitării incertitudinii care ar fi planat asupra volumului vânzărilor lor în situația în care numărul produselor vândute ar fi fost determinat prin intermediul cererii, adică urmare a manifestării libere a concurenței în cadrul campaniilor buy-back.

Este de necontestat faptul că, în absența stabilirii nivelului de 20% a sprijinului financiar pentru fiecare întreprindere, bugetul I. s-ar fi epuizat în mod normal ca urmare a manifestării concurenței între producători la nivelul de consumatori (în funcție de alegerile cumpărătorilor).

Alocarea bugetului de 20% a facilitat determinarea dimensiunii participării fiecărei întreprinderii la campaniile buy-back, în contextul informațiilor la care aveau acces părțile și care determinau o transparență crescută pe piață.

Societățile primeau de la conducerea executivă a I., înainte de adunările generale, documente în care era evidențiat numărul de bucăți de EEE-uri pe fiecare categorie și subcategorie, introduse anul anterior pe piață, cumulat, de către membrii I..

De asemenea, în calitatea lor de membrii fondatori M. (asociația patronală care-i reunea pe aceiași producători), societățile aveau cunoștință, pe baza numărului de voturi alocat fiecăruia, de veniturile din vânzările efectuate de concurenții lor în campaniile buy-back. Valoarea timbrului verde era stabilită în cadrul Asociației și era aceeași pentru același tip de produs comercializat de fiecare dintre producătorii. Astfel, încasările din timbrul verde indicau poziția fiecărei companii pe piață.

În aceste condiții, este evident justificat