ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3002/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 03.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Comuna Grădina, Primăria Comunei Grădina și Primarul Comunei Grădina, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/20.03.2017, anularea Dispoziției nr. 77/04.05.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere emise de Comuna Grădina - Primăria Comunei Grădina, precum și obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. Prin încheierea de ședință din 12 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului nr. x/2017, ca neîntemeiată, a constatat că nu este utilă administrarea niciunei probe suplimentare în afara înscrisurilor de la dosar și a reținut cauza în pronunțate, amânând pronunțarea la data de 26 martie 2021 și ulterior la 2 aprilie 2021.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 121 din 2 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă, fiind anulată Decizia de impunere nr. x/20.03.2017 și Dispoziția de soluționare a contestației nr. 77/04.05.2017, privind impozitul pe clădiri de 2.244.185 de RON, impozitul pe clădiri restant de 150.908 RON și majorările de 3.948.936 de RON. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 3.825,73 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii de ședință din 12 martie 2021 și a sentinței civile nr. 121 din 2 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâții Comuna Grădina, Primăria Comunei Grădina și Primarul Comunei Grădina, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea, în tot, a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, casarea sentinței și încheierii, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Referitor la încheierea de ședință din 12 martie 2021 consideră recurenții că aceasta este lovită de nulitate întrucât nu este motivată corespunzător în fapt și în drept, fiind încălcate dispozițiile legale privitoare la suspendarea voluntară și la administrarea probelor. Astfel, s-a arătat că instanța nu putea soluționa cauza de față în lipsa soluției pronunțate în dosarul nr. x/2017, ce privește decizii emise pe anii anteriori, dat fiind faptul că în prezenta cauză s-au invocat aspecte ce țin de imputația plăților în raport de anii anteriori fiscali, iar cât privește modalitatea de administrare a probelor, consideră recurenții că instanța în mod nelegal a apreciat că nu este utilă administrarea probei cu expertiză, deși aceasta era necesară. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., enunțând prevederile art. 425 din același cod, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază și că, deși sentința este amplă, aceasta nu cuprinde decât reluarea apărărilor părților din proces. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră recurenții că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 453 lit. b) din Codul fiscal și art. 23 din Legea nr. 554/2004, susținând că deși decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale a fost anulată ulterior emiterii deciziei de impunere, aceasta produce efecte numai pentru viitor, neputând fi aplicate și reținute efectele retroactive ale hotărârilor, întrucât actele au produse efectele recunoscute de lege și nu se poate crea un vid legislativ retroactiv. Au susținut că din Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, obligatorie pentru instituțiile pârâte, rezultă fără îndoială că turnurile de susținere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor în accepțiunea definiției ce se regăsește în art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar faptul că aceasta a fost anulat nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze întrucât anularea acesteia a intervenit ulterior emiterii deciziei de impunere, aceasta producând efecte numai pentru viitor. Apreciază că modificările legislative survenite în anii 2019-2020 asupra art. 453 din Codul fiscal vin să întărească încadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria construcțiilor supuse impozitării și nu pot fi interpretate ca o extindere a sferei impozitului pe clădiri care să aibă ca efect excluderea acestora din baza de impozitare anterior anului 2019.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 decembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 20.03.2017, pârâta Primăria Comunei Grădina a emis Decizia de impunere pentru anul 2017 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. 1344, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele obligații fiscale: suma de 2.244.185 RON, cu titlu de impozit pe clădiri aferent anului 2017; suma de 150.908 RON, cu titlu de impozit pe clădiri restant; suma de 3.948.936 RON, cu titlu de majorări de întârziere. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A. a formulat contestație, aceasta fiind respinsă prin Dispoziția de soluționare a contestației nr. 77/04.05.2017 emisă de Comuna Grădina - Primăria Comunei Grădina, în cuprinsul căreia s-a reținut, în esență, ca fundament legal Decizia nr. 5/2014 a Comisiei fiscale centrale, prin care s-a interpretat că turnurile de susținere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.A. cu controlul de legalitate al Deciziei de impunere nr. x/20.03.2017 și al Dispoziției nr. 77/04.05.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere emise de Comuna Grădina - Primăria Comunei Grădina. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia de impunere nr. x/20.03.2017 și Dispoziția de soluționare a contestației nr. 77/04.05.2017, privind impozitul pe clădiri de 2.244.185 de RON, impozitul pe clădiri restant de 150.908 RON și majorările de 3.948.936 de RON, obligând pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 3.825,73 RON, împotriva acestei soluții formulând recurs pârâții Comuna Grădina, Primăria Comunei Grădina și Primarul Comunei Grădina, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurs pe care Înalta Curte îl găsește nefondat. Un prim set de critici a vizat încheierea de ședință din 12 martie 2021, prin intermediul cărora recurenții-pârâți au susținut că aceasta ar încălca dispozițiile legale privitoare la suspendare și la administrarea probelor. Amintește Înalta Curte că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 "Instanța poate suspenda judecata:când delegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența uni drept care face obiectul unei alte judecăți (...)". Pârâții Comuna Grădina, Primăria Comunei Grădina și Primarul Comunei Grădina au solicitat suspendarea soluționării prezentei cauze în raport de dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, ce are ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/19.12.2016 și anularea Dispoziției nr. 53/22.02.2017. Cum cauza de față privește anularea Deciziei de impunere nr. x/20.03.2017 și anularea Dispoziției nr. 77/04.05.2017, în mod corect, prin încheierea din 12 martie 2021, prima instanță a respins cererea de suspendare a cauzei, reținând că între cele două dosare nu există o strânsă legătură, întrucât acestea privesc titluri de creanță diferite, obligații fiscale din ani diferiți, astfel că alegațiile recurenților referitore la nemotivarea încheierii și la încălcarea dispozițiilor legale privitoare la suspendare sunt nesusținute. În ceea ce privește critica referitoare la necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți nu invocă încălcarea de către instanța de fond a unor aspecte procedurale în soluționarea cererii de probațiune, ci ceea ce critică aceștia este modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de fond. În recurs Înalta Curte nu poate proceda la reanalizarea probatoriului administrat decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurenții-pârâți din prezenta cauză. Astfel, modul în care instanța a apreciat materialul probator administrat în fața instanței de fond excede obiectului analizei instanței de recurs, fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra relevanței probelor administrate. Criticile formulate de recurenții-pârâți subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface pe deplin cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, astfel că susținerile recurenților-pârâți, întemeiate pe faptul că "hotărârea este nemotivată și cuprinde doar reluarea apărărilor părților din proces", nu-și găsesc fundament. Prin ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți pretind, în esență, că în speță, instanța de fond a dispus în mod greșit anularea deciziei de impunere în considerarea faptului că, în virtutea Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, intimata-reclamantă datorează impozit pe clădiri, în opinia acestora neavând relevanță anularea acestei decizii, față de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, neputând fi reținute efectele retroactive ale hotărârilor. Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Conform dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.: (…) "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară". In drept, instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești, are la bază două reguli fundamentale și anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Astfel, instanța nu poate, statuând asupra obiectului unei cereri, sa contrazică cele statornicite printr-o hotărâre anterioară, afirmând un drept negat sau negând un drept afirmat. Acest efect important al hotărârii se manifesta pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasa dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că prezumția legală a puterii de lucru judecat nu oprește judecata celei de-a doua acțiuni, ci facilitează sarcina probațiunii, aducând înaintea instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, de care este necesar să se țină seama. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Această prezumție constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. Prin Decizia nr. 2598/17.06.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile părților interesate, rămânând definitivă sentința civilă a Curții de Apel București nr. 3284/25.09.2017, prin care a fost anulată Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, care stabilea că turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că, în cauza de față, prima instanță a dat eficiență puterii de lucru judecat a dosarului nr. x/2015, reținând în mod expres că nu mai poate fi reluată și analizată în prezenta cauză problema de drept ce face obiectul litigiului pendinte, în măsura în care considerentele deciziei menționate dezleagă o chestiune esențială, infirmând interpretarea dată de Comisia Fiscală Centrală prin decizia nr. 5/2014. Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține susținerea recurenților în sensul că anularea Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel București nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze pentru că hotărârea judecătorească în contenciosul administrativ produce efecte la rămânerea definitivă în sistemul căilor de atac conform art. 23 din Legea nr. 554/2004, întrucât, astfel cum a reținut și judecătorul fondului, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 10/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din dosarul nr. x/2015, hotărârea judecătorească de anulare a acestei decizii având autoritate de lucru judecat în conformitate cu prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Recurenții au mai susținut că modificările legislative survenite asupra art. 453 lit. b) Codul fiscal în anii 2019-2020, vin să întărească încadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene în categoria construcțiilor supuse impozitării și nu pot fi interpretate ca o extindere a sferei impozitului pe clădiri care să aibă ca efect excluderea acestora din baza de impozitare anterioară anului 2019. Privitor la acest aspect reține Înalta Curte că, faptul că legiuitorul prin modificările legislative ulterioare a completat noțiunea de "clădire" din cuprinsul art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015, arătând că aceasta cuprinde "inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene", reprezintă o chestiune de oportunitate legislativă, iar pe de altă parte, o modificare legislativă ulterioară emiterii actelor administrativ fiscale contestate. Astfel, împrejurarea că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea sau cu propriile convingeri în aplicarea legii fiscale, așa cum rezultă din criticile formulate prin cererea de recurs, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea hotărârii recurate. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Având în vedere această soluție, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurenților, care au formulat recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenți, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarate de recurenții-pârâți ca nefondat și va obliga recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.505 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.