ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3063/2021

Ședința publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2133/05.12.2016, cu consecința obligării pârâtului la plata întregii sume solicitate, respectiv 40.621,19 RON, sumă care va fi actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație, la care se vor adăuga penalități în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3730 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3730 din 16 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că normele aplicabile situației deduse judecății sunt acelea în vigoare la data încheierii poliței RCA, respectiv anul 2014. A arătat că Norma ASF nr. 14/2011 a fost abrogată la data de 01.01.2015 prin intrarea în vigoare a Normei ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă care nu este aplicabilă situației de fapt dedusă judecății.

A menționat faptul că, în realitate, așa cum reiese din documentele atașate la dosarul cauzei, având în vedere gravele avarieri produse, autoturismul a fost declarat "daună totală" și a fost casat la B., fiind eronate susținerile pârâtei cu privire la cererea de reparare a autoturismului în regie proprie.

Mai mult, a precizat faptul că pârâta și-a asumat un rol de arbitru, deși, prin lege, nu deține această calitate, precum și faptul că a stabilit în mod arbitrar o valoare a despăgubirii, fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului.

A precizat că prevederile incidente în cauză se regăsesc, în aceeași formă, atât în cuprinsul Normei ASF nr. 14/2011, cât și în cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014, recurentul încercând, fără însă a invoca motive temeinice și legale, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, să obțină plata integrală a sumei solicitate.

A considerat că instanța de fond, în mod întemeiat, nu a identificat niciun temei legal pentru care să poată acorda estimării realizate de reclamant o semnificație probatorie care să prevaleze asupra dovezilor produse de FGA.

Totodată, a arătat că stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fondul de Garantare a Asiguraților potrivit reglementărilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte constată neîntemeiată critica la adresa legalității sentinței civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanțe reflectă o aplicare corectă a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 23/2014.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2133/05.12.2016 emisă de Fondul de Garantare prin care s-a respins plata întregii sume solicitate, respectiv 40.621,19 RON, sumă care va fi actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație, la care se vor adăuga penalități în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Prin decizia contestată nr. 2133/05.02.2016, Fondul de Garantare a Asiguraților, din totalul sumei de 40.621,19 RON reprezentând suma din devizul estimativ de reparație efectuat prin unitatea reparatoare, a admis cererea de plată pentru suma de 15.286 RON și a respins pentru suma de 25.335,19 RON.

Instanța de fond, soluționând cauza, a respins ca nefondată acțiunea, motivat de faptul că nu poate identifica un temei legal în baza căruia să poată acorda estimării realizate de reclamant o semnificație probatorie care să prevaleze asupra dovezilor produse de pârât, cu atât mai mult cu cât ambele evaluări sunt realizate cu ajutorul aceluiași instrument, respectiv softul C.. Totodată, a reținut faptul că se impunea ca reclamantul să depună diligențele necesare pentru a proba pretențiile, având obligația să administreze probe în acest sens.

Prin recurs, recurentul-reclamant a susținut că normele aplicabile situației deduse judecății sunt acelea în vigoare la data încheierii poliței RCA, respectiv Norma ASF nr. 14/2011, că instanța de fond a apreciat greșit cu privire la cuantumul despăgubirilor având în vedere că autoturismul a fost declarat "daună totală" și a fost casat la B., precum și faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit în mod arbitrar valoarea despăgubirilor, fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale.

Înalta Curte reține că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, respectiv art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 care prevăd situația în care despăgubirile sunt solicitate înainte de efectuarea reparațiilor, iar cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-reclamant cu privire la normele aplicabile situației deduse judecății, Înalta Curte analizând comparativ cele două norme invocate, observă faptul că prevederile incidente speței se regăsesc în aceeași formă atât în cuprinsul Normei ASF nr. 14/2011, la art. 50 alin. (1) și (10), cât și în cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014, la art. 51 alin. (1) și (4).

Astfel, dispozițiile Normei Norma ASF nr. 14/2011 la art. 50 prevăd:

- alin. (1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA.

- alin. (10) În cazul în care pentru reparațiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale.

Aceeași reglementare se regăsește și în norma ulterioară, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, la art. 51:

- alin. (1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA.

- alin. (4) În cazul în care pentru reparațiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond și pârâtul Fondul de Garantare s-au raportat la prevederile Normei ASF nr. 23/2014 atunci când au analizat cererea de plată, având în vedere faptul că despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei și valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nu la data încheierii poliței RCA, astfel cum susține recurentul - reclamantul.

O altă critică adusă sentinței de fond vizează cuantumul despăgubirilor acordate în ipoteza unei daune totale.

Potrivit art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014 dauna totală se definește ca fiind situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, iar potrivit alin. (3) cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

Or, prin probele administrate în fața instanței de fond s-a constatat o valoare diferită a prejudiciului cu toate că părțile au folosit același instrument de evaluare, respectiv softul C.. Reclamantul, în dovedirea cererii sale, a depus un deviz de reparații întocmit de societatea D. S.R.L. și o estimare personală cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar pârâtul, în urma instrumentării dosarului de daună, a întocmit propria evaluare.

Așadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază, dar nu exclusivă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi și documente prezentate de solicitant, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că se impunea ca reclamantul să depună diligențele necesare pentru a-și proba pretențiile astfel cum impun dispozițiile art. 249 C. proc. civ., neputând fi luată în considerare aprecierea proprie a reclamantului cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentului-reclamant cu referire la faptul că pârâtul și-a asumat un rol de arbitru, deși prin lege, nu deține această calitate, stabilind în mod arbitrar o valoare a despăgubirii fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale, și mai mult, având reprezentarea greșită cu privire la situația de fapt.

Așadar, procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului sunt stabilite în capitolul III al Legii nr. 213/2015, unde, la art. 12 alin. (2) și (3) este prevăzută, printre altele, atribuția Fondului de a instrumenta dosarele de daună.

Potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014 cuantumul pagubei trebuie dovedit cu documente justificative.

Or, în cauză Fondul de Garantare, în cadrul instrumentării dosarului de daună, a constatat că nu sunt depuse documente fiscale de reparație, fiind depus doar un deviz de calcul și a procedat la propria analiză a prejudiciului folosind softul C., prin raportare la normele legale și la situația de fapt.

În contextul expus, având în vedere că reclamantul nu a probat cuantumul despăgubirilor solicitate prin cererea de plată, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit neîntemeiat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3730 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2021.