ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3003/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanței de judecată anularea Hotărârii nr. 945/21.06.2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acordarea transferului de la Tribunalul Dolj la Curtea de Apel Craiova.

Prin sentința nr. 172 din data de 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 13.07.2020, sub nr. x/2019, stabilindu-se ca prim termen de judecată la data de 07.09.2020.

Prin sentința nr. 158 din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect "anulare act administrativ".

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii, anularea Hotărârii nr. 945/21.06.2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acordarea transferului de la Tribunalul Dolj la Curtea de Apel Craiova.

Cu privire la primul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de fond a trecut peste etapa obligatorie a cercetării procesului, care începe după fixarea primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate, sintagma "dacă este cazul" plasată la finalul alin. (1) al art. 201 din C. proc. civ. nereprezentând o excepție de la obligativitatea parcurgerii acestei etape procesuale.

Din motivarea sentinței reiese că termenul din 07.09.2020 a fost acordat doar pentru dezbateri. Or, potrivit dispozițiilor art. 389 din C. proc. civ. "Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept, invocate de părți în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanță din oficiu", astfel că instanța de fond avea obligația de a analiza toate susținerile sale, formulate anterior primului termen de judecată, respectiv cele din înscrisul depus la dosar la data de 03.09.2020, intitulat "concluzii scrise".

La primul termen de judecată instanța a apreciat că nu poate să țină cont de solicitarea sa privind aplicarea în speță a Deciziei CCR nr. 454/24.06.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, prin care s-a constat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale, astfel că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., respectiv casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a arătat că Decizia CCR nr. 454/24.06.2020 produce efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv data de 24 iulie 2020, și se aplică inclusiv proceselor aflate pe rolul instanțelor. Cum hotărârea de respingere a cererii de transfer a avut la bază dispozițiile din Legea nr. 303/2004, precum și Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar textele de lege în baza cărora i s-a respins cererea de transfer nu mai există, ca urmare a pronunțării Deciziei CCR nr. 454/24.06.2020, acțiunea trebuia admisă.

A mai susținut recurenta că secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dat relevanță exclusiv avizului nefavorabil al Curții de Apel Craiova și că deși se formulează cereri de transfer către această instanță, la care în prezent sunt 9 locuri vacante, toate cererile sunt respinse.

Apreciază că cererea sa de transfer se impunea a fi admisă în condițiile în care, la momentul analizării cererilor de transfer, Curtea de Apel Craiova figura cu 6 posturi vacante și existau două cereri de transfer menținute.

Un alt aspect menționat a fost acela că la Curtea de Apel Craiova, începând cu anul 2012, s-au scos la concurs locuri doar la penal, iar specializarea sa este civilă și este calificată din punct de vedere juridic pentru a-și desfășura activitatea în cadrul acestei instanțe.

De asemenea, s-a arătat că dispozițiile din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu sunt clare și previzibile, însă este datoria membrilor CSM să le aplice în mod nediscriminatoriu.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs arată că acesta este neîntemeiat, având în vedere faptul că art. 237 alin. (1) din C. proc. civ. arată că "În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Dat fiind specificul obiectului cererii de chemare în judecată, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc că "La primirea cererii, instanța dispune citarea părților. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei", precum și dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. care prevăd că "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150", consideră că în mod corect instanța a stabilit termen pentru etapa dezbaterilor, apreciind că nu mai este necesară etapa cercetării judecătorești.

Precizează că instanța a respectat etapa scrisă a procedurii, etapă în care părțile își comunică reciproc cererile, apărările și înscrisurile de care înțeleg să se folosească, în care, de altfel, a depus la dosar întreaga documentație care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 945 din 21.06.2019 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului, astfel că deliberarea și pronunțarea hotărârii a avut la bază etapa scrisă și etapa dezbaterilor.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanța de fond a aplicat și a interpretat corect normele legale și regulamentare privind transferul, în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 454 din 24.06.2020 pronunțată de Curtea Constituțională, arătă că dipozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, preluate la nivel legal prin art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, consacră efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestora.

Prin urmare, regula este efectul ex nunc al deciziilor instanțelor constituționale, adică de la data la care sunt publicate, ceea ce înseamnă, în esență, că acestea determină consecințe juridice în privința raporturilor/situațiilor juridice care apar de la momentul publicării acestora. Ca urmare, normele constatate ca fiind neconstituționale rămân aplicabile situațiilor juridice anterioare publicării respectivelor decizii. În același timp, legea prevede excepții pentru cauza în care s-a pronunțat decizia, ori chiar instanțele de contencios constituțional pot statua asupra unor astfel de excepții în absența unor norme legale exprese.

Totodată, prin Decizia nr. 454 din 24.06.2020, Curtea Constituțională a prevăzut clar efectele acesteia:

"40. Ca efect al prezentei decizii, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Așadar, Curtea constată că dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituționale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispozițiile Constituției în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii [...]. Totodată, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării prezentei decizii, precum și în cauzele supuse revizuirii, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. [...]".

Ca urmare, intimata-pârâtă apreciază că Decizia Curții Constituționale la care s-a făcut referire nu are nicio influență în cauză, având în vedere că actul administrativ atacat a fost emis în temeiul art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018 și nu anterioară.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Prima critică, prin care i se impută instanței de fond încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, este apreciată de Înaltă Curte ca nefondată.

Preliminar, se impune precizarea că judecata în primă instanță debutează cu introducerea cererii de chemare în judecată și se finalizează prin pronunțarea hotărârii judecătorești, acest ultim moment marcând dezînvestirea instanței de soluționarea litigiului. Între aceste două momente, judecata în primă instanță parcurge, de regulă, următoarele etape: etapa scrisă, etapa cercetării procesului, etapa dezbaterilor în fond, etapa deliberării și a pronunțării hotărârii judecătorești, fără a fi însă necesar ca orice proces să treacă prin toate aceste etape procesuale.

Potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (1) din C. proc. civ. "În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Recurenta susține că etapa cercetării procesului nu a avut loc, în condițiile în care instanța a apreciat că termenul din 7.09.2020 a fost acordat doar pentru dezbateri.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, deși instanța a făcut referire la aspectul relevat de recurentă, concomitent a analizat și aplicabilitatea Deciziei nr. 454/24.06.2020 a Curții Constituționale, concluzionând că reclamanta nu a invocat nelegalitatea Regulamentului nr. 193/2006 în contextul declarării ca neconstituționale a unor prevederi în baza cărora a fost elaborat, cu toate că acesta este actul normativ în baza căruia s-a analizat și motivat Hotărârea nr. 954/21.09.2019, a cărei anulare s-a solicitat.

Ca urmare, deși solicitarea recurentei-reclamante de a se ține cont de Decizia Curții Constituționale a fost analizată de instanță extrem de succint, nu se poate reține că în acest mod au fost încălcate normele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute.

În acest context se impune și precizarea că recurenta-reclamantă nu face referire la încălcarea altor norme de procedură, invocând doar lipsa etapei cercetării procesului, care însă nu presupune în mod obligatoriu o anumită durată în timp, mai ales în condițiile în care nu s-a solicitat și nici nu s-a impus efectuarea, din oficiu, a altor acte de procedură.

În concluzie, Înalta Curte reține că prima instanță a respectat regulile de procedură incidente, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse, de asemenea, ca nefondate.

Recurenta-reclamantă apreciază că sentința este nelegală deoarece în urma pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 454/24.06.2020, care produce efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, 24 iulie 2020, și se aplică inclusiv proceselor aflate pe rolul instanțelor, textele de lege în baza cărora i s-a respins cererea de transfer, respectiv dispozițiile din Legea nr. 303/2004, precum și Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu mai există, așa încât acțiunea trebuie admisă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele acestei decizii sunt relevante dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", în același sens statuând și dispozițiile art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În doctrină s-a arătat că încetarea efectelor juridice ale unei norme reprezintă o realitate incontestabilă pentru instanțele judecătorești. Acestea nu au competența să cenzureze voința legiuitorului pozitiv de a abroga o normă și, tot astfel, nu au nici dreptul să cenzureze poziția legiuitorului negativ de a dispune în același sens.

Altfel spus, instanțele de judecată nu pot să cenzureze deciziile Curții Constituționale nici sub aspectul statuărilor pe care le conțin acestea, privind neconstituționalitatea unei norme legale, și nici sub aspectul impactului pe care îl produc în ceea ce privește modul de soluționare a litigiilor aflate în curs de derulare, ca urmare a încetării aplicării acelei norme prin declararea ei ca neconstituțională.

Pe de altă parte însă, nu se poate nega instanței constituționale dreptul de a-și interpreta propriile sale decizii și de a lămuri modul în care acestea trebuie să fie interpretate și aplicate de către instanțele judecătorești.

Astfel, în practica sa jurisdicțională, Curtea Constituțională a precizat, în mod constant, efectele de ordin constituțional ale deciziilor sale (a se vedea Decizia nr. 223/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 256 din 18 aprilie 2012, penultimul paragraf; Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2015, paragraful 28; Decizia nr. 774/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, paragraful 32).

O astfel de precizare a fost făcută și în cadrul Deciziei nr. 454 din 24.06.2020, invocată în speță, în cuprinsul căreia instanța constituțională a arătat că:

"40.[...] Așadar, Curtea constată că dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituționale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispozițiile Constituției în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii. Totodată, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării prezentei decizii, precum și în cauzele supuse revizuirii, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În speță, Hotărârea nr. 954/21.09.2019 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a cărei anulare s-a solicitat pe calea demersului judiciar, a fost adoptată în virtutea competențelor atribuite acestui organism constituțional prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, dispoziții potrivit cărora "(1) Transferul judecătorilor și procurorilor de la o instanță la altă instanță sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituție publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul consultativ al președintelui instanței sau al procurorului șef al parchetului corespunzător".

Prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituționale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispozițiile Constituției în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a acesteia, arătând expres în cuprinsul considerentelor că doar dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării deciziei.

Cum în cuprinsul Deciziei nr. 223/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept", Înalta Curte nu poate să-și însușească susținerea recurentei-reclamante în sensul că efectele neconstituționalității art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, se aplică și cauzelor pendinte, pentru că aceasta ar însemna o încălcare a sferei exclusive a competenței Curții Constituționale.

Altfel spus, judecătorul este obligat să aplice deciziile Curții Constituționale și nu să le interpreteze (a se vedea Decizia CCR nr. 454/8 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 61).

Pe de altă parte, în respectarea principiului legalității, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa transferul instanța de recurs nu poate dispune asupra cererii de transfer, așa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât dispozițiile legale incidente nu mai pot produce efecte juridice. Altfel spus, în contextul actual, instanța nu mai poate reaprecia criteriile aplicate pentru soluționarea cererii de transfer a recurentei-reclamante.

Cu privire la acest aspect se impune și precizarea că modul de soluționare a unei cereri de transfer nu are efect permanent, o astfel de cerere putând fi reformulată și analizată după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 248/2018.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite nici motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de acestea, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 158 din 7 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.