ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată inițial la data de 04.10.2019 sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul A., prin tutore B., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale la plata unei penalități în cuantum de 1000 RON/zi întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, începând cu data de 19.09.2019. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat, în esență, că prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 43/13.03.2019 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare, pârâtul a fost obligat să-i răspundă la petițiile înregistrate până în datele de 26.04.2017 și 03.05.2017, motiv pentru care s-a format dosarul execuțional nr. x/2019 al Biroului executorului judecătoresc C. în care s-a dispus încuviințarea executării silite, pârâtul neîndeplinindu-și însă obligațiile până la data introducerii acțiunii. În apărare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că instanța de executare este instanța care a judecat fondul litigiului de contencios administrativ, iar procedura de executare este una distinctă, precum și faptul că instanța de executare competentă poate cenzura suma cuvenită creditorului cu titlu de penalități. Prin sentința civilă nr. 485 din 30 ianuarie 2020, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, dosarul fiind înregistrat pe rolul instanței competente la data de 06.06.2018.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 12/CA/2020 din data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale; a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 100 RON/zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 și până la data formulării răspunsului la petițiile depuse de reclamant în datele de 26.04.2017 și 03.05.2017; a respins ca nefondate celelalte pretenții și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În esență, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru acordarea de penalități în favoarea reclamantului pentru nepunerea în executare în termen a dispozițiilor sentinței civile nr. 43 din 13.03.2019 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantul B., în calitate de tutore legal al reclamantului minor A., precum și pârâtul Ministerul Educației Naționale, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., prin tutore B., au fost invocate critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind reclamantul că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Mai exact, a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la stabilirea cuantumului penalităților pe zi de întârziere, în raport de complexitatea obligației stabilite în sarcina pârâtului, fără a lua în considerare reaua-credință a pârâtului în neîndeplinirea obligației, care, în opinia reclamantului, trebuia sancționată corespunzător. În susținerea criticii formulate reclamantul a arătat că pârâtul a dovedit rea-credință în neîndeplinirea obligației în condițiile în care nu a răspuns petițiilor sale de mai mult de 3 ani, și anume începând din data de 19.09.2019, conform dispoziției instanței din titlul executoriu reprezentat de încheierea din 22.08.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 București, justificându-se astfel obligarea acestuia la plata unei penalități de întârziere în cuantum de 1000 RON/zi până la executarea obligației dispuse în sarcina sa. Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligării pârâtului la plata unei penalități în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, începând din data de 19.09.2019. 3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Ministerul Educației Naționale, întemeiat pe dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului și, implicit, a obligației stabilite în sarcina pârâtului, de a plăti suma de 100 RON/zi de întârziere, începând cu data de 19.09.2019 și până la data formulării răspunsului la petițiile depuse de reclamant la datele de 26.04.2017 și 03.05.2017. În susținerea căii de atac promovate în cauză, după o succintă prezentare a situației de fapt, pârâtul a precizat că sentința de fond nr. 43/CA/2019 a fost pronunțată în cadrul dosarului de contencios administrativ nr. 242/35/2018 de către Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța de executare fiind instanța care a judecat fondul litigiului de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ. A arătat recurentul-pârât că procedura de executare a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ trebuie analizată prin raportare la categoriile de hotărâri judecătorești pronunțate în urma soluționării litigiilor derivate din actele administrative reglementate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel încât nu se poate reține că în prezenta cauză ar fi vorba despre vreo obligație de a elibera un alt înscris sau de a efectua o anumită operațiune juridică, având în vedere că răspunsul la o petiție nu poate fi asimilat cu emiterea altui înscris sau cu o operațiune administrativă. Sub aspectul reliefat consideră, raportat la obligația stabilită de instanță în sarcina sa, și anume aceea de a răspunde petițiilor reclamantului și de a plăti acestuia suma de 100 RON/zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 și până la data formulării răspunsului la petiții, că aceasta este nelegală câtă vreme nu s-a produs o vătămare și nici nu a fost încălcat interesul legitim al reclamantului, astfel cum prevede art. 24 din Legea nr. 544/2004. Totodată, a solicitat să se constate că în situația dedusă judecății nu se poate reține culpa autorității publice prin prisma nerespectării obligației de a face, care să determine obligarea acesteia la plata de penalități prin raportare la natura juridică a celor două petiții, care nu vizează un drept sau un interes legitim. În plus, aspectele învederate de reclamant prin cele două petiții nu reprezintă decât reiterări ale sesizărilor anterioare privind nereguli existente în cadrul Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă Tileagd, cărora pârâtul le-a dat curs, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, aspect reținut și de instanța de fond. Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că nu se poate reține în sarcina sa existența unei culpe care să determine plata către recurentul-reclamant a penalităților de întârziere în sumă de 100 RON/zi de întârziere, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, arătând, în esență, că din motivele invocate în susținerea căii de atac exercitate nu rezultă o justificare a neexecutării hotărârii judecătorești. La rândul său, recurentul-pârât a formulat întâmpinare față de recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca netemeinic și nelegal. La data de 21 august 2020 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât, solicitând respingerea argumentelor invocate în apărare pe aspectul relei-credințe în executarea unei hotărâri judecătorești.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către ambele părți prin întâmpinările formulate în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește contextul factual, Înalta Curte reține că reclamantul A., prin tutore B., a solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale la plata unei penalități în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, începând cu data de 19.09.2019 și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentința nr. 43/CA/2019 din 13.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018. Prin titlul executoriu menționat (definitiv la data de 07.05.2019) s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale să răspundă reclamantului la petițiile formulate de acesta și înregistrate de pârât la datele de 26.04.2017 și 03.05.2017, iar ca urmare a neîndeplinirii obligației de către pârât în termenul legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, respectiv până la data de 07.06.2019, s-a format dosarul nr. x/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc C., fiind încuviințată executarea silită prin încheierea din 22.08.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei sectorului 1 București, și somat pârâtul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu începând cu data de 19.09.2019. 5.1. În raport de criticile aduse sentinței de fond de către recurenți, Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Educației Naționale, având în vedere criticile puse în discuție referitoare la procedura de executare a hotărârilor judecătorești definitive și competența instanței de executare. Astfel, a susținut recurentul-pârât că titlul executoriu reprezentat de sentința de fond a fost pronunțat de o instanță de contencios administrativ din cadrul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel că instanța de executare a acesteia trebuie să fie aceeași instanță care a judecat și fondul litigiului de contencios administrativ, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale cărui dispoziții le enunță. Sub acest aspect, a considerat că procedura de executare a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către instanțele de contencios administrativ trebuie analizată prin raportare la categoriile de hotărâri judecătorești pronunțate în urma soluționării litigiilor derivate din actele administrative. Cât privește situația dedusă judecății, pârâtul a susținut că nu se află în situația juridică reglementată de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv aceea de a elibera un alt înscris sau de a efectua o anumită operațiune juridică, opinând în sensul că răspunsul la o petiție nu poate fi asimilat cu emiterea unui alt înscris și nici cu efectuarea unei operațiuni administrative, nejustificându-se astfel obligarea sa la plata penalităților în cuantum de 100 RON/zi de întârziere. Pe de altă parte, a susținut că nu se poate reține culpa sa în nerespectarea obligației menționate având în vedere natura juridică a petițiilor reclamantului, aceea de înștiințare, respectiv reiterare a sesizărilor formulate anterior, precum și lipsa unei vătămări sau a unei încălcări a interesului legitim al creditorului obligației. În referire la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și analizat în mod corect cauza dedusă judecății, în raport de susținerile părților și de probatoriul administrat, aceasta pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Astfel, se reține că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că în situația în care, în urma admiterii acțiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. În cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise ori operațiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile. Procedura specială de executare instituită de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, așadar, obligații de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanții săi. Prezintă relevanță sub acest aspect Decizia nr. 1083/14.07.2011 a Curții Constituționale a României, prin care s-a statuat că "Procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedurii civile, și dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituțional al protejării cetățenilor în fața eventualelor abuzuri ale autorităților publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au instituit în sarcina autorităților publice anumite obligații de "a face" trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, potrivit art. 18 alin. (6) din Lege, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia". În schimb, hotărârile care cuprind alte obligații decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cum ar fi plata de despăgubiri, urmează procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că trimiterile pe care art. 24 din Legea nr. 554/2004 le face la art. 906 din C. proc. civ. nu modifică regimul executării hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ în ceea ce privește obiectul procedurii speciale de executare, diferențele esențiale fiind legate de cuantificarea penalităților de întârziere și de procedura propriu-zisă de stabilire a penalităților de întârziere și a despăgubirilor pentru neexecutare. Așa fiind, deși trimiterea este făcută la întregul articol 906, normele din C. proc. civ. urmează a fi interpretate și aplicate prin prisma art. 28 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care nu sunt incompatibile cu raporturile juridice administrative, lucru pe care l-a făcut și judecătorul fondului, reținând acesta în mod corect incidența prevederilor art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., care se integrează în contextul reglementării speciale cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ referitoare la cuantumul penalităților. Potrivit textului legal evocat: "Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu". În ceea ce privește criticile recurentului-pârât referitoare la inexistența culpei autorității publice în lipsa formulării răspunsului la petițiile adresate de către reclamant, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate, având în vedere lipsa unui suport probator. Astfel, autoritatea publică pârâtă Ministerul Educației Naționale avea obligația de a răspunde petițiilor formulate de reclamant și înregistrate de pârât la datele de 26.04.2017 și 03.05.2017, până cel târziu la data de 7 iunie 2019, termenul legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești din 07.05.2019 calculat conform dispozițiilor art. 2553 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului". Prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a reglementat două mijloace procesuale de executare silită a hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ, în situația în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Astfel, creditorul acestei obligații poate solicita instanței de contencios administrativ competente, în cazul nerespectării termenului de executare benevolă a hotărârii, aplicarea unei amenzi conducătorului instituției publice debitoare a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie și/sau obligarea autorității publice la plata de penalități pentru fiecare zi de întârziere în nerespectarea aceluiași termen, în speță, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul solicitând obligarea autorității pârâte la plata de penalități în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere. Cu alte cuvinte, prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte un mijloc de constrângere a autorității publice pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa, iar pe de altă parte reglementează o formă de răspundere juridică drept sancțiune a atitudinii de pasivitate manifestată de autoritatea publică și de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziții trebuie probată vinovăția celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare. În soluționarea recursului instanța de control judiciar urmează să aibă în vedere că, potrivit Soluției de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ședința din 27 mai 2016, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește intervalul și condițiile în care debitorul poate fi obligat la plata amenzii, penalităților și despăgubirilor în situația neexecutării obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, s-a stabilit că este prezumată culpa conducătorului autorității publice în neexecutarea obligației, prezumția neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existența unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligația în termenul legal. Relevantă sub aspectul reliefat este și jurisprudența Curții Constituționale a României care, spre exemplu în Decizia nr. 33/2016 de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, a statuat: 19. "De altfel, amenzile cominatorii stabilite la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (n.r. forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 212/2018) reprezintă o sancțiune procedurală pecuniară aplicată de instanță în scopul asigurării executării hotărârii. Legiuitorul a considerat necesar să instituie un astfel de mijloc de constrângere pentru a conferi eficacitate înseși instituției contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absența unei sancțiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie. 20. Această soluție legislativă dă expresie garanțiilor dreptului la un proces echitabil astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat în mod constant faptul că "administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi" (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 41, și Hotărârea din 24 martie 2005, pronunțată în Cauza Șandor împotriva României, paragraful 24)". De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Sanglier c. Franței, Scollo c. Italiei, D. S.R.L. c. României, Mihăescu c. României) s-a statuat că "dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat la executarea oricărei hotărâri, indiferent de circumstanțe, fiind acceptată posibilitatea intervenirii unor împrejurări de fapt sau de drept care să aibă ca efect temporizarea sau chiar imposibilitatea aducerii la îndeplinire a titlului executoriu. Ceea ce trebuie sancționat însă este inerția, pasivitatea administrației publice". Cum din jurisprudența anterior evocată rezultă că nu este exclusă, de plano, luarea în considerare a unor circumstanțe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, pentru a putea conchide asupra existenței sau inexistenței unei neexecutări culpabile a titlului executoriu, urmează a se analiza, cumulativ, atât actele întocmite, cât și faptele săvârșite de recurentul-pârât ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dar și inexistența unei imposibilități obiective de punere în executare a titlului executoriu, având în vedere că prezumția de culpă nu are caracter absolut, esențială fiind respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. În cauză, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că pârâtul nu a făcut dovada emiterii răspunsului la cele două petiții formulate de reclamant până la data de 07.06.2019 și nici până la data pronunțării sentinței de fond, conduita sa relevând fără dubiu culpa neîndeplinirii obligației, nejustificată și neprobată. În egală măsură, nu pot fi reținute alegațiile recurentului-pârât cu privire la natura juridică a petițiilor reclamantului, în sensul că acestea ar reprezenta, în fapt, o înștiințare (cazul petiției din data de 26.04.2017) iar în ceea ce privește petiția din 03.05.2017 că aceasta nu ar viza un drept sau un interes legitim al reclamantului și că aspectele invocate sunt doar reiterări ale unor sesizări anterioare. Sub acest aspect este important a se observa că recurentul-pârât, răspunzând criticilor recurentului-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, a menționat că "Ministerul Educației și Cercetării nu a dat dovadă de rea-credință, răspunzând petentului la toate solicitările acestuia, cu excepția celor două petiții greșit îndreptate și la care la această dată petentul a primit răspuns". În plus, se constată că recurentul-pârât nu a invocat și probat existența unei imposibilități obiective care ar putea justifica neexecutarea în termenul legal a obligației stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, argument reținut în mod corect și de către judecătorul fondului. Cu privire la critica privind lipsa vătămării reclamantului și a încălcării interesului legitim al acestuia, în acest sens considerând recurentul-pârât că nu se justifică obligarea sa la plata penalităților, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată deoarece penalitățile stabilite nu au doar scopul reparării prejudiciului suferit prin întârziere, ci sunt concepute de legiuitor ca un veritabil mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii. Pe cale de consecință, constatând că sunt nefondate toate criticile formulate de recurentul-pârât, nefiind susceptibile să conducă la reformarea sentinței atacate, Înalta Curte va respinge recursul recurentului-pârât ca nefondat. 5.2. Cât privește criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că acestea vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale ce reglementează cuantumul penalităților stabilite în sarcina pârâtului pentru neîndeplinirea obligației stabilite prin titlul executoriu, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, consideră că instanța de fond nu a luat în considerare reaua-credință a pârâtului în neîndeplinirea obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 43 din 13.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, obligându-l astfel la penalități în cuantum de doar 100 RON/zi de întârziere, în loc de 1000 RON/zi de întârziere cât a solicitat. Înalta Curte reține că, potrivit art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., incident în cauză, în ipoteza unei obligații neevaluabile în bani instanța sesizată de creditor poate obliga debitorul să plătească în favoarea creditorului penalități, fixând o limită minimă de 100 RON și o limită maximă de 1000 RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Prin urmare, textul de lege precitat reglementează un mijloc de constrângere indirectă a debitorului la executarea în natură a obligației de a face sau a nu face care implică faptul personal al acestuia (sau care nu poate fi îndeplinită prin alte persoane), așadar a obligațiilor intuitu personae. În ceea ce privește cuantumul acestor penalități, legiuitorul distinge după cum obligația de a face sau a nu face intuitu personae este sau nu evaluabilă în bani, aspecte ce fac obiectul reglementării din alin. (2) și (3) ale textului menționat. Sunt de necontestat în cauză data de început a calculului penalităților și durata acestui calcul, ceea ce contestă recurentul-reclamant fiind cuantumul minim al penalităților fixat de instanță în aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (2) din C. proc. civ. În lipsa unor prevederi legale exprese ale legiuitorului prin care să fie reglementate criterii legale de stabilire a cuantumului penalităților, revine instanței sarcina de a fixa acest cuantum conform propriei aprecieri, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei. În aceste condiții, în mod judicios a stabilit instanța de fond cuantumul penalităților la valoarea minimă prevăzută de lege, respectiv de 100 RON pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 și până la data formulării răspunsului la petițiile depuse de reclamant în datele de 26.04.2017 și 03.05.2017 - în condițiile în care limitele prevăzute de lege sunt între 100-1.000 RON/zi de întârziere - reținând că este justificată această valoare de efectele juridice posibile ale petițiilor formulate de reclamant și că nu se justifică cuantumul maxim raportat la valoarea socială concret lezată și complexitatea redusă a obligației stabilite în sarcina pârâtului. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a reținut că pârâtul Ministerul Educației Naționale nu a îndeplinit în termen obligația instituită în sarcina sa prin sentința nr. 43/CA/2019 din 13.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs precum și emiterea ulterioară a răspunsului la petițiile reclamantului nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât și va menține sentința de fond atacată în consecință.