ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2978/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 06.12.2017, sub nr. dosar x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 151/A/21.09.2017, emisă în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, și anume anularea in parte a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 151/A în ceea ce privește salarizarea reclamanților, anularea în parte a Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel Timișoara nr. 21 din 30.10.2017, respectiv anularea art. 2 din hotărâre ce vizează soluția de respingere a contestației înregistrate la data de 19.10.2017, obligarea pârâtei Curtea de Apel Timișoara să emită noi decizii de reîncadrare individuale către fiecare reclamant în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, care să cuprindă nivelul salariului de bază existent în cadrul pârâtei Curtea de Apel Timișoara pentru noile funcții de grefieri prevăzute în anexa nr. V, capitolul II din Legea nr. 153/2017, obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției să recalculeze drepturile salariale datorate reclamanților și să le achite diferențele salariale rezultate între drepturile salariale încasate efectiv și cele de care ar fi trebui să beneficieze conform noilor decizii de reîncadrare individuale, începând cu data de 01.07.2017 și până la data pronunțării sentinței, actualizate cu rata inflației precum și cu dobânda legală aferentă acestor drepturi de la fiecare scadență și până la momentul plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt angajații pârâtei Curtea de Apel Timișoara în calitate de personal contractual încadrat în funcțiile de grefier arhivar/registrator și respectiv grefier arhivar-șef, desfășurându-și activitatea în cadrul Judecătoriei Timișoara.

În esență, au susținut că prin art. 1 alin. (1) din Decizia nr. 151/A emisă de Curtea de Apel Timișoara la data de 21.09.2017 s-a dispus în mod corect și colectiv reîncadrarea întregului personal angajat al instituției, începând cu 1 iulie 2017, corespunzător noilor funcții, grade/trepte, gradații și în raport de vechimea în muncă și vechimea în specialitate avute, conform anexelor la respectivul act administrativ. Însă, în mod nelegal, prin art. 1 alin. (2) s-a dispus că:

"Până la 31 decembrie 2017 se menține în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază categoriile de personal prevăzute la alin. (1) al prezentei decizii, în măsura în care ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Prin sentința nr. 213/LM/2018 din 27 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, îndreptată prin încheierea din data de 2 aprilie 2018 a aceleiași instanțe și pronunțată în același dosar, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor, invocată de pârâte, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 11 aprilie 2018.

Prin sentința civilă nr. 5476 din data de 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției; a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Tribunalul Timiș.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., criticând-o pentru nelegalitate. Au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței instanței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 în raport de prevederile art. 16 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale căror dispoziții le-au enunțat.

Au evocat recurenții și prevederile art. 149 alin. (2) din Constituția României în susținerea opiniei potrivit căreia în ierarhia normelor materiale incidente în speța pendinte, în măsura în care apar contradicții între normele de drept intern și Constituția României sau între normele din dreptul european și normele interne, primează aplicarea Constituției în prima ipoteză și dreptul european în cea de-a doua ipoteză, aplicarea urmând a fi făcută în mod nemijlocit de către judecător.

Au subliniat aplicabilitatea în cauză a principiului "lex superior derogat legi inferiori" conform căruia legea superioară are prioritate față de cea inferioară, bazându-se pe necesitatea ierarhiei sistematice a diferitelor competențe de reglementare în vederea completării acestora în mod necontradictoriu.

Concluzionând pe aspectul reliefat, recurenții-reclamanți au arătat că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 sunt contrare art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au considerat că nu sunt aplicabile în speță.

În egală măsură, instanța de fond nu a interpretat art. 38 din Legea nr. 153/2017 prin prisma art. 16 din Constituția României și respectiv art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin interpretarea sa eronată schimbând însuși scopul adoptării respectivei legi, respectiv acela de a avea o reglementară unitară în materia salarizării, fără dicriminări și fără diferențieri.

Au opinat în sensul că art. 38 trebuia coroborat cu art. 36 din Legea nr. 153/2017, care stipulează că grefierilor de ședință li se menține salariul avut până la data de 31.12.2017, însă, în privința grefierilor arhivari/registratori art. 36 face trimitere la reîncadrare începând cu data de 01.07.2017, conform anexei 5 care include în corpul grefierilor și grefierii arhivari/registratori. Prin urmare, în scopul eliminării situațiilor discriminatorii, legiuitorul a edictat aceste norme, înțelegând să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari/registratori asimilați grefierilor la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017.

Totodată, recurgând la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative cuprinse în Legea nr. 24/2000, din interpretarea dispozițiilor existente în preambulul legii unice de salarizare rezultă că în urma intrării în vigoare a noii legi a salarizării întreaga categorie a personalului auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea este tratată identic, în condiții identice de studii, grad, vechime, aspect ce reiese din rubrica "funcția" în care se regăsesc toate subcategoriile de personal auxiliar prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Au mai susținut recurenții că în cadrul dosarului Curții de Apel București nr. 583/2/2018, într-o speță similară, instanța a constatat admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României, sesizând Curtea Constituțională a României în vederea soluționării excepției ce a făcut obeictul dosarului instanței de contencios constituțional nr. 1570D/2018.

În plus, au arătat că din clarificările transmise de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale în ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 153/2017, rezultă că "Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivel de salarizare pentru funcții similare".

În final, au criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, considerând că a fost admisă în mod nefondat și netemeinic. În acest sens, au susținut că Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite în baza art. 131 din Legea nr. 304/2004, având obligația de a vira și asigura sumele solicitate de către curțile de apel.

Pentru considerentele arătate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii introductive.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea ca nul a recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.

La termenul de dezbateri din data de 19 mai 2021 Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, reținând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

A formulat întâmpinare și intimatul-pârât Ministerul Justiției, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, în principal în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, pe fondul acțiunii, pentru motivul că instanța de fond a reținut în mod corect că reîncadrarea reclamanților s-a efectuat potrivit dispozițiilor art. 36 și art. 38 din Legea nr. 153/2017.

Prin răspunsurile la întâmpinările formulate în cauză, recurenții-reclamanți au solicitat instanței de recurs să înlăture apărările formulate de intimații-pârâți Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției ca nefondate și netemeinice și să admită recursul astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenții-reclamanți este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

5.1. Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, una dintre criticile recurenților vizează problema cadrului procesual, considerând aceștia că în mod nefondat și netemeinic le-a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislația privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Raportat la aceste dispoziții de principiu și în contextul în care acțiunea recurenților-reclamanți vizează o contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor de natură salarială, este evident că nu poate avea calitate procesuală în cauză decât emitentul actului prin care au fost individualizate aceste drepturi și instituției ținute în mod legal să achite drepturile pretinse de recurentă, în virtutea raportului de muncă existent între părți.

Sub acest aspect instanța de fond a reținut în mod corect că atribuția stabilirii indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate revine curților de apel, potrivit dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, și nu Ministerului Justiției care respectă actele administrative emise de ordonatorul secundar, în condițiile legii.

Prin urmare, este irelevantă calitatea de ordonator principal de credite a Ministerului Justiției, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, acesta având exclusiv obligația de a gestiona bugetul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, ordonatori secundari și respectiv terțiari de credite, astfel încât este nefondată critica recurenților-reclamanți la adresa sentinței civile nr. 5476/19.12.2018 din această perspectivă.

Prezintă relevanță pe subiectul analizat considerentele Deciziei nr. 13/13.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în care instanța supremă a statuat că: "Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială" și că "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale. (….) Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății".

5.2. În continuare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit art. 38 din Legea nr. 153/2017, care trebuia coroborat cu art. 36 din același act normativ, în care se stipulează că grefierilor de ședință li se menține salariul avut până la data de 31.12.2017, iar în privința grefierilor arhivari/registratori art. 36 face trimitere la reîncadrare începând cu data de 01.07.2017, conform anexei 5 ce include în corpul grefierilor și grefierii arhivari/registratori.

Concret, recurenții susțin că legiuitorul a adoptat aceste dispoziții în scopul eliminării situațiilor discriminatorii, înțelegând în acest sens să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari/registratori, asimilați grefierilor, la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017.

Este adevărat că obiectul de reglementare al actului normativ menționat supra constă în stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului, scopul fiind eliminarea situațiilor discriminatorii, însă, este de observat că doar în ipoteza în care situațiile discriminatorii ar privi persoanele care ocupă aceleași funcții și îndeplinesc aceleași activități, dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 impunându-se a fi interpretate prin raportare la prevederile Legii nr. 567/2004, mai exact a dispozițiilor alin. (2) al art. 3 conform cărora: "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".

Potrivit art. 38 din Legea nr. 153/2017, aplicarea dispozițiilor acestui act normativ se face etapizat, începând cu data de 01.07.2017. Alin. (2) al art. 38 prevede că "începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții (...)"

Din cuprinsul tabelului existent în Capitolul II, Anexa V, Capitolul II din Legea nr. 153/2017 privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, rezultă că sunt prevăzute aceleași funcții ca și în Legea nr. 567/2004, respectiv funcțiile de grefier, grefier-șef, grefier statistician, grefier documentarist, grefier arhivar, grefier-arhivar șef, grefier registrator etc.

În acest context normativ, procedând la interpretarea dispozițiilor legale precitate în raport de cauza dedusă judecății, rezultă că reîncadrarea grefierilor arhivari și a grefierilor registratori se efectuează pe aceleași funcții deținute anterior, având în vedere că aceștia îndeplinesc aceleași activități și în aceleași condiții.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, ce reține că prin noua lege a salarizării legiuitorul nu a intenționat să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari și registratori la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017, ci, exclusiv reîncadrarea acestora pe aceleași funcții deținute anterior, scopul eliminării situațiilor discriminatorii vizând, astfel cum s-a mai arătat, salariații care ocupă aceeași funcție și îndeplinesc aceleași activități și în aceleași condiții.

Faptul că acesta este scopul legiuitorului rezultă fără putință de tăgadă din prevederile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, în care a prevăzut în mod expres că se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, a compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, cu o condiție, respectiv aceea ca personalul să ocupe aceeași funcție și să își desfășoare activitatea în aceleași condiții.

Or, câtă vreme funcțiile de grefier arhivar și grefier registrator au fost reglementate distinct din punct de vedere salarial față de funcția de grefier, din considerente privind nivelul studiilor necesare ocupării acestor funcții, respectiv studii medii în cazul grefierilor arhivari și registratori și studii superioare de specialitate juridică în cazul grefierilor, nu se poate susține cu suficient temei că prin adoptarea noii legi a salarizării s-ar fi urmărit egalizarea acestor funcții, prin reîncadrarea automată la nivelul prevăzut pentru studii superioare și cu salarizarea corespunzătoare.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, fără a le corobora cu prevederile art. 36 din același act normativ, potrivit cărora: "Reîncadrarea personalului (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38".

Contrar susținerilor acestora, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat la interpretarea coroborată a textelor legale menționate, astfel cum rezultă din cuprinsul penultimei pagini a sentinței recurate, reținând aceasta pe subiectul în discuție că "deși este impusă reîncadrarea pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație, stabilirea salariilor trebuie să respecte dispozițiile art. 38 care impun menținerea în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și a cuantumului sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice".

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că ocuparea aceleiași funcții și desfășurarea activității în aceleași condiții reprezintă condițiile care impun menținerea în plată a cuantumului brut al salariilor de bază la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, raționament pe care Înalta Curte îl împărtășește ca atare.

Prin simetrie, Înalta Curte nu poate primi alegațiile recurenților-reclamanți în sensul că, urmare a intrării în vigoare a noii legi a salarizării, întreaga categorie a personalului auxiliar este tratată identic, în condiții identice de studii, grad, vechime, aspect pretins a fi rezultatul mențiunii inserate în rubrica "funcția" din cuprinsul actului normativ incident în cauză, în care s-ar regăsi toate subcategoriile de personal auxiliar prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Dacă s-ar accepta acest raționament și s-ar aprecia că reflectă intenția legiuitorului în edictarea normelor legale incidente, atunci menționarea în tabelul de la Capitolul II, Anexa V, Capitolul II din Legea nr. 153/2017 privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, a acelorași funcții prevăzute și în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, respectiv acelea de grefier, grefier-șef, grefier statistician, grefier documentarist, grefier arhivar, grefier-arhivar șef, grefier registrator etc., ar fi superfluă, în condițiile în care nu s-ar mai face nicio distincție în ceea ce privește specificul funcției prin prisma activităților desfășurate.

Cât privește criticile recurenților-reclamanți referitoare la interpretarea de către instanța de fond a normelor legale interne, cu nerespectarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene în situația existenței prevederilor contradictorii, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate.

Susțin recurenții-reclamanți că în ierarhia normelor materiale incidente în speță este aplicabil principiul "lex superior derogat legi inferiori", fiind încălcat acest principiu și prin raportare la dreptul intern, dată fiind supremația Constituției României.

Într-adevăr, între normele interne ale României, la vârful ierarhiei se află Constituția, sub aceasta situându-se legile ce pot fi adoptate în baza Constituției și în limitele stabilite de aceasta. De asemenea, sub legi sunt situate normele de aplicare și Regulamentele, acestea putând fi adoptate numai în baza unei legi, precum și în limitele prevăzute de lege, pentru a putea produce efecte.

Astfel, pornind de la această ierarhie în sistemul normelor interne, în ipoteza apariției contradicțiilor între normele de același rang în sistemul normativ se poate recurge la o interpretare în conformitate cu regulile privind concurența normelor, iar în măsura în care nu sunt reglementate prin lege, conflictele privind întâietatea unora dintre normele interne pot fi soluționate, printre altele, prin intermediul regulii "lex superior derogat legi inferiori".

În cauză nu este incident însă acest principiu evocat de către recurenții-reclamanți, câtă vreme nu există o incompatibilitate a reglementărilor legale incidente speței cu dispozițiile Constituției României și nici vreo contradicție între acestea, care să nu poată fi înlăturate decât prin interpretarea potrivit regulii menționate. Așadar, prevederile Legii nr. 153/2017, incidente pe subiectul analizat, sunt clare și nu ridică probleme de interpretare, nefiind nici contradictorii cu alte norme de același rang sau de rang diferit.

În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituția României, prin interpretarea eronată de către instanța de fond a art. 38 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că textul de lege criticat de recurenți nu conține norme de natură să creeze un regim discriminatoriu pentru unele sau altele dintre subiectele de drept cărora li se adresează, reîncadrarea acestora pe noile funcții din punct de vedere al salarizării făcându-se cu respectarea condițiilor privind existența aceleiași funcții, îndeplinirii aceleiași activități și în aceleași condiții, fiind aplicabilă tuturor subiectelor aflate în situații identice, așadar, cu respectarea principiului egalității de drepturi consacrat de art. 16 din Constituție.

Prezintă relevanță sub acest aspect jurisprudența Curții Constituționale care a statuat în mod constant în sensul că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și, de aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994).

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere, în esență, pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014).

În fine, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa faptul că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului.

În cauză, funcțiile de grefier arhivar și grefier registrator au avut o reglementare salarială distinctă față de funcția de grefier, în considerarea criteriului studiilor necesare ocupării acestora, stabilirea acestor reguli fiind atributul exclusiv al legiuitorului, care poate adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați, în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații.

Așa fiind, se reține că instituirea unor reguli speciale nu este contrară principiului egalității în fața legii, câtă vreme ele se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de ipoteza normei și asigură egalitatea juridică a acestora.

Pe de altă parte, în cadrul examenului de verificare a constituționalității prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de contencios constituțional a statuat (ex. Deciziile nr. 818 și 819 din 3 iulie 2008), în sensul că dispozițiile menționate "sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Cât privește criticile recurenților-reclamanți referitoare la discriminare din perspectiva aplicării și interpretării greșite de către instanța de fond a art. 38 din Legea nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că nici acestea nu pot fi primite.

Potrivit art. 14 CEDO, "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (….) convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

În jurisprudența constantă a instanței europene s-a statuat că, "o distincție este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție, dacă este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau dacă nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit"; iar "lista cuprinsă în art. 14 are un caracter orientativ și nu limitativ" (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României). Totodată, prezintă relevanță statuările instanței europene din Decizia dată cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de L. și alții împotriva României, în care s-a reținut că "În ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă" și că "faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului".

Prin urmare, se desprinde concluzia că dispozițiile art. 14 din CEDO nu pot fi interpretate în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conține sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situație", deoarece a distinge nu înseamnă a discrimina și, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage și comparabile beneficiază de un tratament preferențial, această distincție negăsindu-și justificare obiectivă sau rezonabilă.

În plus, s-a statuat în sensul că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate, întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul și contextul în discuție.

Aplicând aceste statuări ale instanței europene contextului factual stabilit în cauza pendinte, Înalta Curte reține că nu este aplicabil art. 14 din Convenție deoarece recurenții-reclamanți nu se află într-o situație discriminatorie, câtă vreme funcțiile între care se susține că ar exista discriminare sunt reglementate distinct din punct de vedere salarial, distincție determinată de criterii obiective și rezonabile, care se înscriu în marja de apreciere a statului.

În fine, este nefondată și susținerea recurenților-reclamanți în sensul că în cadrul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, într-o speță similară, instanța a constatat admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Din lecturarea încheierii de ședință din data de 24.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul menționat, se observă că, deși în dispozitivul încheierii s-a consemnat "constată admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție", din considerentele acesteia rezultă că instanța, formulându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, conform dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, a considerat că aceasta este neîntemeiată, admisibilitatea vizând, în realitate, sesizarea formulată de parte, în sensul întrunirii cerințelor de admisibilitate impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

De altfel, în argumentarea opiniei instanței potrivit căreia excepția invocată este neîntemeiată, aceasta a reținut: "Astfel, prevederile art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 nu determină aplicarea unui tratament diferit unor situații similare sau un tratament egal pentru situații diferite pentru a ne afla în prezența discriminării prohibite de art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție".

În plus, este de observat faptul că, în urma sesizării cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 81/18.02.2020 prin care a stabilit că prevederile legale menționate sunt constituționale, respingând ca neîntemeiată excepția invocată.

Astfel, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate ce vizează instituirea pretinsei discriminări între diferite categorii de personal plătit din fonduri publice, instanța de contencios constituțional a statuat următoarele: "25. Curtea reține că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferențierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuțiile,competențele,sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate sunt diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare, la diferite autorități sau instituții publice."

Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate și că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței civile criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți și va menține sentința de fond ca legală.

Totodată, având în vedere soluția definitivă de respingere a recursului ca nefondat, constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. împotriva sentinței civile nr. 5476 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.