ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3484/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 11.01.2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- anularea parțială a Deciziei nr. 151/A din data de 21.09.2017, emisă de Curtea de Apel Timișoara și care viza drepturi salariale ale reclamantelor începând cu data de 01.07.2017,

- anularea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 23/14.12.2017 a aceleiași pârâte, dată în soluționarea contestației formulate de reclamante,

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Timișoara la emiterea unei noi decizii de reîncadrare individuale către fiecare reclamantă, care să cuprindă nivelul salariului de bază, conform Anexei nr. V, capitolul II din Legea Cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și

- obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției, la a recalcula drepturile salariale datorate reclamanților și la a achita diferențele salariale rezultate între drepturile salariale încasate efectiv și cele de care ar fi trebuit să beneficieze prin deciziile de reîncadrare individuale (conform noilor grile) începând cu data de 01.07.2017 și până la data pronunțării sentinței, actualizate cu rata inflației, precum și cu dobânda legală aferentă acestor drepturi de la fiecare scadență și până la momentul plății efective.

1.2. La data de 27.04.2018, reclamantele au formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Tribunalului Arad, drept ordonator terțiar de credite și plătitor direct al drepturilor salariale.

1.3. Prin sentința civilă nr. 328 din data de 07.05.2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a unei astfel de instanțe și, în temeiul art. 132 alin. (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și art. 7 alin. (1) și (2) din capitolul VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea nr. 153/2017, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 3546 din data de 07.09. 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, constatând lipsa calității procesuale pasive a unui astfel de pârât și a respins, în rest, cererea formulată de reclamantele B. și A. ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3546 din 07.09.2018, au declarat recurs reclamantele A. și B., care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței primei instanțe și, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fond, în vederea întregirii cadrului procesual, astfel cum a fost acesta precizat prin cererea de modificare a acțiunii, iar în subsidiar, casarea sentinței și în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Referitor la motivului de nelegalitate reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentele învederează că prin hotărârea primei instanțe a fost încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ. și, implicit, dreptul acestora la un proces echitabil, întrucât instanța de fond a omis să ia act de modificarea cadrului procesual pasiv ce a făcut obiectul cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamante, prin care acestea au solicitat introducerea în cauză a Tribunalului Arad, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite și plătitor direct al drepturilor salariale.

De asemenea, mai susțin recurentele că lipsa oricărei motivări a sentinței atacate care să vizeze vreo soluție pronunțată de prima instanță în privința solicitării recurentelor de introducere în cauză a Tribunalului Arad, precum și motivarea succintă a soluției instanței de respingere a cererii de încuviințare a probelor solicitate, concretizată exclusiv în sintagma "neavând relevanta", generează incidența motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește nelegalitatea sentinței, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8, recurentele apreciază că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor incidente atât materiei excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, cât și din perspectiva raporturilor de drept material relevante pe fondul cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva anterior indicatei excepții, recurentele apreciază că prin prisma prevederilor Legii nr. 500/2002, Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, aspect ce îi conferă calitate procesuală pasivă, câtă vreme Ministerul are rolul de a administra bugetul instanțelor de judecată și de a asigura fondurile necesare.

Sub aspectul fondului cauzei, recurentele apreciază că prima instanță a realizat o eronată calificare a obiectului dedus judecății, arătând că au solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale la nivelul celor aplicabile grefierilor de ședință aflați în condiții similare de studii și vechime la data de 01.07.2017 (dată de la care reclamantele au fost reîncadrate în funcție), iar nu obligarea pârâților la plata unui nivel de salarizare prevăzut de lege doar pentru anul 2022.

De asemenea, recurentele susțin că intenția clară a legiuitorului a fost aceea de a elimina diferențele nejustificate dintre grefierii de ședință și grefierii arhivari, legea asimilând aceleiași funcții toate categoriile de grefieri. Astfel, afirmă recurentele că în accepțiunea legiuitorului, activitatea acestor categorii de grefieri este, începând cu data de 01.07.2017, cotată cu o valoare egală, sens în care sub acest aspect norma este de imediată aplicabilitate, neexistând nicio rațiune pentru care, odată recunoscută existența unui context discriminatoriu, acesta să fie prelungit până în anul 2022.

Apreciază recurentele că un efect al reîncadrării acestora în condițiile Anexei V Cap. II din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, ar fi cel al acordării (în mod retroactiv) de la sus indicata dată a salariului de bază corespunzător funcției similare de grefier de ședință, cu respectarea condițiilor de vechime, treaptă de studii și gradație.

Combătând maniera în care instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, recurentele arată că un astfel de text normativ este aplicabil doar funcțiilor în privința cărora nu au avut loc modificări de reglementare și în privința cărora nu s-a impus emiterea unor decizii de reîncadrare diferite, apreciind că într-o astfel de ipoteză se află doar grefierii "de ședință" iar nu și cei arhivari. Făcând trimitere la Clarificările privind aplicarea Legii cadru nr. 153/2017 oferite de Ministerul Muncii și Justiției Sociale, recurentele apreciază că, dacă în ipoteza grefierilor "de ședință" sunt aplicabile prevederi art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, ce dispun menținerea în plată, până la 31 decembrie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, în ipoteza personalului nou-încadrat, a celui numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale sunt aplicabile dispozițiile. art. 39 alin. (1) din același act normativ care prevăd că:" (1) Până la aplicarea integrală o prevederilor prezentei legi (…) salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare.˝

Din perspectiva clamării unor fapte de discriminare, recurentele apreciază că maniera în care a fost pusă în aplicare Legea nr. 153/2017 în ceea ce le privește aduce atingere principiilor nediscriminării și egalității prin asigurarea unor salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 6 lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017. Recurentele apreciază că sunt încălcate dispozițiile art. 1, alin. (2) lit. e) pct. (i) din Ordonanța nr. 137/31.08.2000, întrucât acestea sunt remunerate diferit față de personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor încadrat pe aceeași funcție prevăzută de Anexa nr. V Capitolul II din Legea nr. 153/2017, în condiții identice de grad, nivel de studii și vechime în funcție.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat, la data de 05.12.2018, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Sub un prim aspect, intimatul - pârât apreciază drept nefondat recursul promovat de reclamante împotriva soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, apreciind că, în acord cu Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, prima instanță a reținut că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. De asemenea, subliniază faptul că reclamantele nu sunt implicate în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care nu sunt titulare de drepturi și obligații in virtutea Legii nr. 500/2002.

O altă apărare distinctă invocată de pârât a vizat aspectele de fond ale cauzei, Ministerul Justiției arătând că în mod eronat afirmă reclamantele că odată cu reîncadrarea ar fi trebuit să le fie acordate și salariile echivalente noii legi, câtă vreme reclamantele sunt încadrate pe aceeași funcție avută anterior, grefier arhivar sau grefier registrator. Potrivit alin. (2) al art. 3 din Legea nr. 567/2004 "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT˝. Arată intimatul - pârât că ceea ce reclamantele omit să menționeze, când arată că până la intrarea în vigoare a noii legi a salarizării, funcțiile de grefier arhivar/registrator erau distinct reglementate, în grila de salarizare, față de funcția de grefier, este aceea că diferența era generată de nivelul studiilor necesar pentru fiecare funcție în parte. Susține intimatul că din analiza coroborată a dispozițiilor art. 3 alin. (3), art. 33 și art. 38 din Legea nr. 567/2004, rezultă că grefierii arhivari și registratori au ca și condiție de numire în funcție absolvirea studiilor medii. De aceea reclamantele au o salarizare diferită de aceea a funcției de grefier, fiindcă pentru grefierul de ședință, la care acestea fac referire și față de care susțin că ar fi fost discriminate, condiția de ocupare a funcției era absolvirea studiilor superioare de specialitate juridică, iar în cazul funcțiilor de grefier arhivar/registrator, condiția era doar cea a absolvirii studiilor medii. Intimatul -pârât subliniază faptul că la momentul apariției Legii cadru nr. 157/2017, chiar dacă se prevăd și funcții de grefier arhivar/registrator cu studii superioare, reclamantele nu puteau fi încadrate pe acestea din moment ce nivelul studiilor pentru aceste funcții este prevăzut ca fiind cel al studiilor medii. Apreciază intimatul că reclamantele, încadrate pe funcții pentru care se prevăd prin Statut studii medii, doresc reîncadrarea automată la nivelul prevăzut pentru studii superioare, cu salarizarea aferentă, aspect ce contravine prevederilor legale în vigoare. În concluzie, intimatul apreciază că situația reclamantelor nu se încadrează în prevederile art. 39 din Legea cadru nr. 153/2017.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 19.12.2018, intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara a invocat, în principal, nulitatea recursului, din perspectiva prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că motivele invocate de recurente nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind, pe fond, drept temeinică și legală sentința pronunțată de prima instanță.

Susține intimata că în mod corect a reținut instanța de fond, prin sentința recurată, că în virtutea art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, prevederile unui astfel de act normativ se aplică etapizat, începând cu data de 01.07.2017. De asemenea, arată intimata că, în aplicarea alin. (2) lit. a) din același articol, începând cu data de 01.07.2017 se menține în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31.12.2017, atât cuantumul brut al salariilor de bază, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și celelalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Intimata arată că recurentele reclamantele au ocupat aceleași funcții și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, motiv pentru care salarizarea lor, urmare a reîncadrării și aplicării art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, a rămas aceeași până la data de 31.12.2017.

De asemenea, arată intimata că în prezenta cauză nu există faptă de discriminare, așa cum este o astfel de faptă reglementată prin O.G. nr. 137/2000, prin emiterea Deciziei nr. 151/A din data de 21.09.2017 a președintelui Curții de Apel Timișoara, respectiv a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Timișoara nr. 23 din data de 14.12.2017, fiind respectate întocmai prevederile legale care au stat la baza emiterii actelor a căror anulare a fost solicitată de recurentele reclamante.

O altă apărare distinctă a intimatei - pârâte a vizat chestiunea lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Timișoara, în ceea ce privește petitul privind plata drepturilor salariale solicitate de recurentele - reclamante, față de lipsa calității unei astfel de intimate de angajator al recurentelor - reclamante, acestea fiind angajate ca și grefieri arhivari ai Judecătoriei Lipova, instanță fără personalitate juridică, aflată în subordonarea Tribunalului Arad. Astfel, susține intimata că Tribunalul Arad este instanța care are calitatea de ordonator terțiar de credite, care are obligația principală de plată a drepturilor salariale față de recurentele - reclamante și care, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, asigură activitatea economică, financiară și administrativă pentru judecătoriile din circumscripția sa, apreciind relevante, din această perspectivă, inclusiv prevederile art. 40 din Legea nr. 567/2004, respectiv cele ale art. 118 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013 iar prin rezoluția din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 09.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Excepția nulității recursului declarat de reclamantele B. și A., invocată prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Curtea de Apel Timișoara, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. și B. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, la data de 11.01.2018, recurentele - reclamante au investit instanța de judecată cu o acțiune privind anularea actelor administrative și obligarea pârâților la îndeplinirea operațiunilor menționate în punctul I.1.1 de mai sus, cerere ce, din perspectiva cadrului procesual pasiv, era formulată în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Un astfel de cadru procesual a fost însă extins prin manifestarea de voință a reclamantelor exprimată în cuprinsul cererii din data de 27.04.2018, prin care acestea au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Tribunalului Arad, drept ordonator terțiar de credite și plătitor direct al drepturilor salariale.

Instanța de recurs observă că o astfel de cerere, deși formulată anterior primului termen la care reclamantele au fost legal citate, ce a avut loc, în fața Tribunalului Bihor, la data de 07.05.2018 și deși menționată de Tribunalul Bihor în partea introductivă a sentinței civile nr. 328 din data de 07.05.2018, nu a fost avută în vedere și de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ulterior declinării către aceasta a competenței de soluționare a cauzei, sentința civilă nr. 3546 din 07.09.2018 fiind pronunțată prin reținerea unui cadru procesual pasiv format doar din pârâții inițial chemați in judecată.

Mai mult, Înalta Curte observă că prin cererea intitulată ˝cereri în probațiune˝, comunicată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.08.2018, reclamantele au solicitat instanței de fond ca, în mod prioritar, să ia act de cererea de modificare a acțiunii, formulată, în termen legal, la data de 25.04.2018, în fața Tribunalului Bihor și să dispună introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Tribunalului Arad.

În plus, Înalta Curte sesizează faptul că, deși cererea de probațiune, în sine, a fost analizată de către prima instanță, aspect ce rezultă din partea introductivă a sentinței civile nr. 3546 din 07.09.2018, în care se menționează respingerea probei cu înscrisurile indicate într-o astfel de cerere, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a omis să examineze, în vreo manieră, cererea de modificare a acțiunii, la care reclamantele au făcut trimitere expresă în chiar debutul aceleiași cereri de probațiune.

O astfel de conduită a instanței de fond echivalează cu ignorarea unuia dintre principiile fundamentale ce guvernează întreg procesul civil, respectiv principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic al acțiunii, reglementat de prevederile art. 9 Cod de procedura, potrivit căruia voința părților litigante reprezintă un element principal al delimitării limitelor demersului judiciar. Un astfel de principiu reglementează existența unui drept al reclamanților de a determina nu numai existenta procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum si a etapelor pe care le-ar parcurge. Astfel, părțile reclamante au libertatea de alegere a persoanelor cu care înțeleg să se judece.

Trebuie subliniat faptul că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamanților, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestora de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii lor, în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.

Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare, iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, deși dispozițiile legale sus enunțate arată că instanța judecătorească este obligata să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție cât și a apărărilor, instanța de fond a încălcat aceste dispoziții prin pronunțarea sentinței atacate cu ignorarea cererii de modificare a acțiunii, astfel cum a fost aceasta formulată de reclamante, respectiv prin ignorarea solicitării de lărgire a cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză și a Tribunalului Arad.

Întrucât normele ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil ocrotesc un interes public, actul de procedură săvârșit cu nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută. Mai mult, prin soluționarea litigiului cu ignorarea cererii de extindere a cadrului procesual pasiv formulată de reclamante, se creează acestora o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței atacate, întrucât prin aceasta nu s-a realizat o soluționare a pretențiilor formulate de reclamante în contradictoriu cu toate părților chemate de acestea în judecată.

Așadar, se poate concluziona că, prin hotărârea dată de instanța de fond, aceasta a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care Înalta Curte apreciază întemeiat motivul de nelegalitate reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum a fost acesta invocat de recurentele - reclamante prin recursul formulat în prezenta cauză.

Prin urmare, întrucât în cauza de față Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a soluționat cererea de chemare în judecată, cu ignorarea modului în care, prin cererea de modificare a acesteia, reclamantele au înțeles să extindă cadrul procesual pasiv, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Având în vedere motivele expuse anterior, în raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamantele A. și B., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe este afectată de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3546 din 7 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.