ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2967/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 05.06.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 14515/14.05.2018 emisă de pârât, precum și plata sumei de 40.000 euro echivalent în RON la data plății efective, reprezentând despăgubirea egală cu suma asigurată conform poliței de asigurare obligatorie seria x - 013 nr. x din 03.06.2014 și a poliței de asigurare facultativă seria x nr. x din 03.06.2014 încheiate cu societatea dizolvată S.C. B. S.A., precum și obligarea la cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esență, că prin decizia contestată i-a fost respinsă ca nefondată cererea de plată a despăgubirilor, ca urmare a declarării falimentului societății asigurătoare S.C. B. S.A., fără ca soluția de respingere să fie motivată în fapt sau în drept, reținându-se doar că nu se poate accepta plata întrucât nu se încadrează în cazurile de excludere expres prevăzute în condițiile de asigurare aferente poliței de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor PAD seria x - 013 nr. x.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 85 din data de 14 ianuarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia emisă de pârât nr. 14515/14.05.2018; a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcției proprietatea acestuia, în limita sumei asigurate în baza poliței de asigurare facultativă seria x nr. x/03.06.2014; a respins în rest acțiunea, ca nefondată și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1550 RON (taxă judiciară de timbru 50 RON și onorariu avocat parțial - 1500 RON). În esență, în privința poliței de asigurare obligatorie instanța de fond a reținut că reclamantul nu deține o creanță de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, PAID neavând calitatea de asigurător în faliment și că în mod corect a fost respinsă de către pârât cererea de despăgubire întemeiată pe această poliță. Totodată, în ceea ce privește polița de asigurare facultativă a reținut că solicitarea reclamantului întemeiată pe această poliță nu a fost analizată pe fond de către pârât, potrivit prevederilor Normei ASF nr. 16/2015.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantul A., precum și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. Prin cererea de recurs formulată reclamantul A. a solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii sale de despăgubire adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, nu a constatat existența și contravaloarea prejudiciului și nu a obligat pârâtul să plătească contravaloarea despăgubirii, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii sale în întregime, astfel cum a fost formulată și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. A invocat recurentul-reclamant nelegalitatea hotărârii de fond apreciind că, în condițiile în care pârâtul i-a refuzat plata despăgubirilor instanța trebuia să analizeze dacă există prejudiciul și dacă sunt respectate condițiile stipulate în contractele de asigurare, urmând să oblige pârâtul la plata despăgubirilor în raport de suma asigurată, aceea de 40.000 euro. Procedând însă la anularea deciziei contestate și la obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea sa de plată, instanța a interpretat și aplicat greșit art. 1, art. 2, art. 7, art. 16, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 260/04.11.2008, republicată, privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor, precum și art. 1, 2, 12 și 29 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) nr. 7 din 14 august 2013 privind forma și clauzele cuprinse în contractul de asigurare obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor; art. 1, 2 și 10 din Norma ASF nr. 6 din 14 august 2013 privind Pool-ul de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale și art. 2200 alin. (2) din C. civ., ale căror dispoziții le enunță. În continuare, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în ceea ce privește polița de asigurare obligatorie seria x - 013 nr. x din 03.06.2014, că în mod nelegal instanța de fond i-a respins cererea de obligare la plata despăgubirilor în baza acesteia, motivând că pârâtul nu îndeplinește condiția prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv nu deține calitatea de "asigurător în faliment". Sub acest aspect susține că în procesul de acordare a despăgubirilor în baza asigurărilor obligatorii pentru locuințe au drepturi și obligații atât Pool-ul de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, cât și societățile de asigurare, acestea având și calitatea de acționari și cea de asigurători în contractul de asigurare. În speță, consideră că asigurătorul falimentat S.C. B. S.A. avea calitatea de asigurător emitent al unei asigurări obligatorii pentru locuințe conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 260/2008, având astfel posibilitatea și obligația legală de a constata și evalua prejudiciile, de a stabili cuantumul despăgubirii și de a finaliza dosarele de daună în numele PAID, în calitate de acționar al acestuia. Prin urmare, nu se poate susține că PAID a analizat și respins cererea de despăgubire, întrucât acesta nu avea decât obligația de a efectua plata despăgubirilor la cererea asigurătorului S.C. B. S.A., instanța de fond constatând astfel în mod nelegal că societatea B. S.A. nu are calitatea de asigurător și că Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate prelua obligația de plată în baza asigurării obligatorii încheiate în baza poliței obligatorii PAD. Cât privește calitatea pe care a dobândit-o Fondul de Garantare a Asiguraților, a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit art. 2 alin. (3), art. 12 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, ale căror prevederi le enunță. Concluzionând pe aspectul evidențiat, a considerat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților preia toate atribuțiile/obligațiile asigurătorului în faliment, respectiv: deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic, astfel încât dobândește prin lege atribuțiile asigurătorului în faliment față de polița de asigurare obligatorie. Cu privire la asigurarea facultativă întemeiată pe polița de asigurare x/03.06.2014 a evocat și enunțat dispozițiile art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor, republicată, susținând că în mod nelegal instanța de fond a dispus retrimiterea cererii de despăgubire pentru ca pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să o analizeze, considerând că nu a analizat-o pe fond. În opinia recurentului-reclamant, de vreme ce prin decizia contestată pârâtul și-a exprimat în mod clar refuzul de plată a despăgubirilor, o nouă analiză nu ar putea decât să determine un nou refuz și o nouă judecată. În speță, din moment ce pârâtul nu a indicat temeiul respingerii cererii sale de despăgubire, instanța de fond era obligată să analizeze cererea sa de despăgubire, să constate existența și contravaloarea prejudiciului și să oblige direct Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirii. Conchizând, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. 3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 486 și urm. din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii în tot a contestației formulate de reclamant și menținerii Deciziei nr. 14515/14.05.2018, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. A invocat recurentul-pârât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia, după o succintă prezentare a situației de fapt, a susținut că instanța de fond, deși a reținut în ceea ce privește contractul de asigurare facultativă a locuinței că poate fi executat doar după plata despăgubirii în baza poliței obligatorii și doar pentru daunele care exced sumei achitate în baza poliței obligatorii până la pragul sumei asigurate de 20.000 euro, a constatat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților era obligat să cerceteze fondul cererii în despăgubire, prin raportare exclusivă la clauzele contractului de asigurare facultativă încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. S.A.. Totodată, a susținut că hotărârea de fond este criticabilă și din perspectiva omisiunii instanței de a menționa faptul că respingerea cererilor de despăgubiri, inclusiv cea aferentă poliței de asigurare obligatorie, adresate atât asigurătorului, cât și Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, a fost întemeiată pe nerespectarea condițiilor stipulate în contractul de asigurare, ignorând astfel probatoriul administrat în cauză sub acest aspect. Prin urmare, a considerat că în procedura de emitere a deciziei contestate de reclamant a avut în vedere și a analizat toate documentele existente în dosarul de daună, soluționând pe fond și cererea de plată a despăgubirilor aferente poliței de asigurare facultativă, în sensul respingerii acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale incidente. În raport de criticile formulate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii contestației formulate de reclamant și menținerii Deciziei nr. 14515/14.05.2018 ca temeinică și legală.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, în esență, susținând că pârâtul nu a justificat soluția de respingere a cererii sale de despăgubire, iar susținerile acestuia nu au suport probator. La rândul său recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat. A susținut reclamantul a formulat aceleași apărări ca și în fața instanței de fond, prin cererea de recurs doar dezvoltând textele de lege invocate prin cererea introductivă.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către ambele părți prin întâmpinările formulate în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește contextul factual, Înalta Curte reține că reclamantul A., în calitate de proprietar conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.10.1997, a încheiat cu societatea de asigurare S.C. B. S.A. două polițe de asigurare pentru o contrucție (inclusiv dependințele legate structural de aceasta), situată în județul Argeș, respectiv: polița de asigurare facultativă a locuinței și conținutului B. seria x nr. x/03.06.2014 și polița de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor PAD seria x-013 nr. x/03.06.2014, ambele cu valabilitate în perioada 09.06.2014-08.06.2015, valoarea totală asigurată conform celor două polițe de asigurare fiind de 40.000 euro (20.000 euro suma asigurată în baza fiecărei polițe). La data de 29.07.2014 a avut loc o inundație care a afectat proprietatea reclamantului, acesta susținând că i-au fost distruse locuința, bunurile din interior și aparatura electrocasnică, motiv pentru care s-a adresat cu o solicitare pentru plata despăgubirilor asigurătorului S.C. B. S.A.. B. S.A. a achitat reclamantului suma de 8791 RON (2000 în echivalent euro) cu titlu de despăgubiri doar pentru bunurile de tip conținut, astfel cum au fost definite la art. 14.1.13 din contractul de asigurare, respingând cererea în privința despăgubirilor pentru construcție, soluție contestată în dosarul Judecătoriei Pitești nr. 15934/280/2015. Pe parcursul soluționării dosarului anterior menționat a intervenit falimentul asigurătorului S.C. B. S.A., instanța constatând încetată de drept acțiunea formulată de reclamant. În aceste condiții, reclamantul a formulat cererea de plată înregistrată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/12.05.2017, prin care a solicitat suma de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri, în vederea aducerii imobilului asigurat la starea anterioară producerii evenimentului din data de 29.07.2014. Prin Decizia nr. 14515 din 14.05.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestată în cauză, s-a reținut că nu se poate accepta la plată cererea reclamantului, întrucât situația acestuia se încadrează în cazurile de excludere expres prevăzute în condițiile de asigurare aferente poliței obligatorii de asigurare împotriva dezastrelor. Concret, s-a reținut că reclamantul s-a adresat pentru polița de asigurare obligatorie Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), constituit în baza Legii nr. 260/2008, cererea fiindu-i respinsă în baza condițiilor privind asigurarea locuinței și conținutului art. 1.1(b) și 14.1.28 și a Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie de locuință, motiv pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților a considerat, în virtutea prevederilor legale care îi reglementează activitatea, că avea obligația de a proceda doar la plata creanțelor certe, lichide și exigibile către creditorii asigurătorului în faliment, definiți în mod expres, și nu Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID). Reclamantul a contestat actul administrativ emis de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, considerându-l nelegal și emis fără un temei al respingerii cererii de plată a despăgubirilor, refuzul soluționării favorabile fiind unul nejustificat. Instanța de fond a admis contestația reclamantului, a anulat Decizia nr. 14515 din 14.05.2018 și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să procedeze la analizarea pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcției proprietatea acestuia, în limita sumei asigurate în baza poliței de asigurare facultativă seria x nr. x din 03.06.2014. 5.1. Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul-reclamant a criticat sentința de fond, în primul rând pentru faptul că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit legea, reținând că S.C. B. S.A. nu are calitatea de asigurător și, prin urmare, că Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate prelua obligația de plată în baza asigurării obligatorii încheiate în baza poliței de asigurare obligatorie. În al doilea rând, a formulat critici sub aspectul soluției de obligare a pârâtului FGA să analizeze pe fond cererea de despăgubire întemeiată pe contractul de asigurare facultativă a locuinței, considerând recurentul că instanța de fond trebuia să analizeze cererea de despăgubire, să constate existența și contravaloarea prejudiciului și să oblige direct pârâtul la plata despăgubirilor. 5.1.1. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la calitatea de asigurător a societății B. S.A. și la preluarea obligațiilor societății de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a Asiguraților, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5 din lege. De asemenea, art. 13 din același act normativ statuează că: "(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență". În egală măsură, art. 32 din Legea nr. 213/2015, evocat de recurentul-pârât, prevede că "Cheltuielile privind înființarea, organizarea și funcționarea Fondului vor fi finanțate din resurse proprii". Raportat la aceste dispoziții, potrivit cărora Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență, susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora FGA este succesorul în drepturi și obligații a asigurătorului S.C. B. S.A. și datorează despăgubiri în acest sens, sunt nefondate. Sub acest aspect prezintă relevanță prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de tren și inundațiilor, potrivit cărora "Plata despăgubirilor se va face direct de către PAID în baza unui centralizator transmis de asigurătorul care a efectuat constatarea și evaluarea prejudiciilor". Totodată, art. 16 din Legea nr. 260/2008 prevede că: "Potrivit PAD, societățile de asigurare care emit asigurări obligatorii pentru locuințe, în conformitate cu prevederile prezentei legi, au următoarele obligații și drepturi: 1. obligații: a) să constate și să evalueze prejudiciile, să stabilească cuantumul despăgubirii și să finalizeze dosarele de daună în termenele și în condițiile stabilite în conformitate cu normele emise de A.S.F. în aplicarea prezentei legi" (în speță, Normele A.S.F. nr. 6 și 7 din 14 august 2013). Având în vedere cadrul normativ evocat, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că prin neplata despăgubirii solicitate în baza poliței de asigurare obligatorie, reclamantul a devenit creditor al Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale și nu al asigurătorului S.C. B. S.A., care, în temeiul Legii nr. 260/2008 a acționat doar prin administrarea contractului de asigurare, acest asigurător nefiind beneficiarul direct al primelor de asigurare și nici debitorul obligației de plată a despăgubirii. În consecință, urmare a unei interpretări proprii a cadrului normativ incident în cauză, în mod greșit a susținut recurentul-reclamant că S.C. B. S.A. are calitatea de asigurător și, implicit, că Fondul de Garantare a Asiguraților preia obligația de plată a asigurătorului, fiind succesorul în drepturi și obligații al acestuia. Astfel, deși a susținut că nu PAID a respins cererea sa de despăgubire, ci societatea B. S.A., considerând că PAID nu poate respinge o cerere de despăgubire din moment ce nu îi este adresată și nu o poate analiza, din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul s-a adresat Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, în baza poliței de asigurare obligatorie. Cererea acestuia a fost respinsă în baza condițiilor privind asigurarea locuinței și conținutului art. 1.1.(b) și 14.1.28 și a Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie de locuință. 5.1.2. Cât privește critica recurentului-reclamant referitoare la soluția instanței de fond de obligare a pârâtului FGA să analizeze pe fond cererea de despăgubire întemeiată pe contractul de asigurare facultativă a locuinței, se observă că partea a susținut că din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod clar refuzul pârâtului de plată a despăgubirilor solicitate și, prin urmare, o nouă analiză nu ar determina decât un nou refuz și o nouă judecată, tergiversându-se astfel în mod nelegal plata despăgubirii. În acest context a considerat că instanța de fond în mod greșit nu a analizat cererea de despăgubire, nu a constatat existența și contravaloarea prejudiciului și nu a obligat în mod direct Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor. Înalta Curte reține că și această critică este nefondată, în argumentarea opiniei sale amintind că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant fără a proceda la analiza în fond a cererii de despăgubire, în sensul de a se aduce argumente în procesul de verificare a temeiniciei/dovedirii pretenției sau a corectitudinii calculului sumei solicitate, rezumându-se pârâtul la a expune situația de fapt și a concluziona în sensul că polița de asigurare nu acoperă riscul invocat decât în măsura în care sumele asigurate exced celor menționate în cuprinsul poliței de asigurare obligatorie. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte împărtășește raționamentul judecătorului fondului și reține sub acest aspect că instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea pe fond a cererii de plată, potrivit prevederilor Normei ASF nr. 16/2015, iar nu și la plata sumei pretinse. Pe cale de consecință, câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege, motiv pentru care se impune anularea Deciziei FGA nr. 14515/14.05.2018 și obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcției sale, în limita sumei asigurate în baza poliței de asigurare facultativă, soluție adoptată în mod judicios și de către instanța de fond. 5.2. Cu privire la recursul recurentului-pârât, Înalta Curte reține că acesta vizează interpretarea și aplicarea greșită a legislației incidente în cauză, urmând a fi analizate criticile formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare. 5.2.1. Într-o primă critică recurentul-pârât susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit și contradictoriu legislația în materia asigurărilor în ceea ce privește polița de asigurare facultativă, reținând, pe de o parte că există condiția de acordare a despăgubirii facultative ca urmare a plății despăgubirii pe polița de asigurare obligatorie, iar pe de altă parte că pârâtul nu a soluționat pe fond cererea de despăgubiri aferentă contractului de asigurare facultativă. Cu alte cuvinte, apreciază că raționamentul instanței de fond este eronat deoarece, dacă s-ar aprecia că ar putea fi executat contractul de asigurare facultativă doar după plata despăgubirii în baza poliței obligatorii și doar în privința daunelor care exced sumei achitate în baza poliței obligatorii, ar însemna că pentru a se soluționa cererea de despăgubire aferentă poliței de asigurare facultativă ar trebui efectuată mai înainte plata despăgubirii poliței obligatorii, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, de vreme ce polița de asigurare obligatorie a fost respinsă de Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale. Susținerile recurentului-pârât sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008, relevante pe aspectul analizat, "(5) În cazul în care o persoană are atât un contract de asigurare obligatorie, cât și unul de asigurare facultativă, plata despăgubirilor se face mai întâi în baza contractului de asigurare obligatorie, urmând ca pentru restul de despăgubire neacoperit plata să se facă în baza contractului de asigurare facultativă (…..)" Interpretând textul legal precitat se reține că, într-adevăr, ordinea în care legiuitorul a înțeles să prevadă acordarea despăgubirilor la care este îndreptățit asiguratul este în primul rând despăgubirea cuvenită în baza poliței de asigurare obligatorie și doar în secundar în baza poliței facultative. Însă, această prioritate nu trebuie înțeleasă în sensul plății efective a sumei solicitate, cum în mod greșit interpretează recurentul, ci al punerii în aplicare a poliței respective, nefiind condiționată soluționarea cererii de despăgubiri aferente poliței de asigurare facultativă de plata efectivă a despăgubirilor aferente poliței obligatorii. În speță, despăgubirile solicitate în baza poliței de asigurare obligatorie au fost respinse la plată pentru neîndeplinirea condițiilor contractuale, astfel că în mod firesc trebuia analizată solicitarea de despăgubiri în baza poliței de asigurare facultativă ulterior poliței de asigurare obligatorie, conform ordinii de preferință expres prevăzute de lege. Este adevărat că în baza poliței de asigurare facultativă nu pot fi acordate despăgubiri decât în limita diferenței de despăgubire neacoperite în baza contractului de asigurare obligatorie până la pragul sumei asigurate, în speță 20.000 euro, însă faptul că solicitarea formulată în baza poliței de asigurare obligatorie a fost respinsă și nu au fost acordate despăgubiri cu acest titlu, nu înseamnă că asiguratul nu mai are dreptul de a executa polița de asigurare facultativă. De altfel, scopul încheierii asigurărilor facultative din perspectiva asiguratului este acela de a avea garanția plății unei despăgubiri în ipoteza în care polița obligatorie nu îi va acoperi prejudiciul suferit în urma evenimentului asigurat și, simetric, de a despăgubi persoana prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma intervenirii evenimentului asigurat. În cauză, cum recurentul-reclamant nu a beneficiat de despăgubiri în baza poliței de asigurare obligatorie, urmare a respingerii acesteia, recurentul-pârât avea obligația legală de a proceda la analizarea cererii de despăgubire formulate în baza poliței de asigurare facultativă, apreciind asupra temeiniciei și legalității acesteia prin raportare la clauzele contractului încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. S.A., independent de modul în care a fost soluționată cererea aferentă poliței obligatorii. Prin urmare, sunt nefondate și nu pot fi reținute alegațiile recurentului-pârât în sensul că despăgubirile aferente poliței de asigurare facultativă nu pot fi acordate decât dacă au fost acordate despăgubiri în baza poliței de asigurare obligatorie, sub acest aspect instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008 incidente în cauză, expunându-și raționamentul juridic într-o manieră clară, concisă și logică. 5.2.2. Recurentul-pârât critică hotărârea de fond și sub aspectul omisiunii instanței de a menționa că soluția de respingere a cererilor de despăgubiri aferente poliței de asigurare obligatorie adresate asigurătorului și Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale a fost întemeiată pe nerespectarea condițiilor stipulate în contractul de asigurare. Concret, în contextul unei succinte prezentări a probatoriului administrat în cauză, arată că pârâtul a analizat acest probatoriu și s-a pronunțat pe fondul cererii de despăgubiri aferente poliței de asigurare facultativă, susținând în acest sens că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că respingerea acordării despăgubirilor s-a datorat faptului că bunul asigurat, respectiv construcția proprietate personală a reclamantului, nu avea destinația de locuință, ci de restaurant, încălcându-se astfel prevederile contractului de asigurare obligatorie. Din dezvoltarea criticii menționate se observă că recurentul este nemulțumit de modalitatea în care instanța de fond a analizat probatoriile administrate în cauză pe aspectul respingerii cererii de despăgubiri formulate în baza poliței de asigurare obligatorie. În legătură cu aspectele criticate de recurent se impune a se preciza că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Astfel, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Pe cale de consecință, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. Distinct însă de aspectul constatat anterior, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului-pârât, că instanța de fond a expus motivul care a stat la baza soluției de respingere a cererii de despăgubire aferentă poliței de asigurare obligatorie și a interpretat în mod corect legislația incidentă situației de fapt stabilite în cauză. Din lecturarea sentinței recurate se constată că instanța de fond a reținut pe subiectul în discuție următoarele considerente: " Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, despăgubirile aferente construcției solicitate în baza poliței de asigurare obligatorii au fost respinse la plată de PAID, pentru motive în legătură cu aplicarea clauzelor contractuale"; "Va mai constata instanța că argumentele respingerii cererii de despăgubire formulată în baza poliței de asigurare obligatorii sunt întemeiate exclusiv pe clauzele contractului de asigurare obligatorie, diferit de contractul de asigurare facultativă. Așadar, pârâtul era obligat la cercetarea fondului cererii în despăgubire, exclusiv prin raportare la clauzele contractului de asigurare facultativă încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. SA". În aceste condiții, instanța de fond a constatat în mod corect nelegalitatea actului administrativ contestat, a dispus anularea acestuia și a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului în baza poliței de asigurare facultativă, pronunțând astfel o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, criticile invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Referitor la cererile recurenților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, ambele părți au promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În aplicarea dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte va respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în recurs, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluționare a recursurilor, fiecare parte a căzut în pretenții.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurentul-pârât și va menține sentința de fond atacată ca legală.