ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2888/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 februarie 2018, reclamanta societatea A. S.R.L. Suceava a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea actelor administrativ fiscale reprezentate de Decizia de impunere nr. x/15.11.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2017 și Decizia nr. 55/05.02.2018, întocmite de pârât; suspendarea executării acestor acte administrative până la pronunțarea instanței de fond cu privire la cererea de anulare a actelor menționate.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 146 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, au fost anulate în parte Decizia nr. 55/5.02.2018 de soluționare a contestației administrative și Decizia de impunere nr. x/15.11.2017, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.11.2017, în sensul menținerii obligației de plată doar pentru suma de 1.050.283 RON și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1060 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererile de recurs exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 146 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. 3.1. Recursul declarat de reclamantă a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în baza cărora s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței atacate: Contrar susținerilor expertului tehnic judiciar, instanța de fond a apreciat că pentru toată perioada 2012 - 2016, organul de control a utilizat ca obiectiv minim de valorificare procentul de 60%, în condițiile în care, conform H.G. nr. 247/2011 pentru modificarea H.G. nr. 621/2005, obiectivul minim de valorificare prin reciclare pentru anul 2012 și eventual parțial pentru anul 2013, este de 50% și respectiv 55% iar obiectivul minim de valorificare prin incinerare cu recuperare de energie este de 57%. Atâta timp cât societatea A. S.R.L. are instalată la sediu o centrală termică utilizată la încălzirea imobilului compus din birouri și spații de depozitare, și respectiv pentru încălzirea apei, iar potrivit concluziilor expertului tehnic, centrala în cauză consumă aproximativ 12.500 kg materie primă minim pe sezon/an, este mai mult decât rezonabil a aprecia că această centrală nu a funcționat în medie la mai puțin de jumătate din capacitate (doar cu paleți din lemn), iar pentru funcționarea în parametri normali au fost folosite și deșeuri din carton compresat, conform bonurilor de consum și înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Pe cale de consecință, la stabilirea contribuției datorate Administrației Fondului pentru Mediu se impune să se țină seama de întreaga cantitate de deșeuri de ambalaj (lemn+carton) valorificată prin incinerare cu recuperare de energie, și nu doar de o parte din aceste ambalaje. O.U.G. nr. 196/2005 reprezintă reglementarea generală (valabilă și la acest moment), în timp ce H.G. nr. 621/2005 reprezintă reglementarea specială, caz în care, ca o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, rezultă că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005 se completează cu dispozițiile H.G. nr. 621/2005, sens în care O.U.G. nr. 115/2010 (intrată în vigoare la 22.12.2010) se aplică până la data de 14.04.2011, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 247/2011, dată de la care se aplică noul act normativ mai favorabil. Prin raportul de inspecție fiscală nu au fost identificate și stabilite considerentele pentru care organul de control a optat pentru aplicarea obiectivului global de reciclare de 60%, în detrimentul obiectivului de 50%, respectiv de 55%, în cazul în care s-a stabilit că A. S.R.L. nu a efectuat niciun fel de reciclare, nici măcar prin incinerare cu recuperare de energie, în perioada supusă controlului. Acest punct de vedere este susținut parțial și de raportul de expertiză dispus în cauză, unde, la obiectivul nr. 1, expertul contabil consideră că pentru anul 2012, calculul efectuat de organul de control este incorect. Totodată, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 249/2015 și pe cale de consecință, a O.U.G. nr. 196/2005, prin abrogarea H.G. nr. 621/2005, pentru anii 2012-2015, are semnificația aplicării retroactive a acestei legi pentru anii anteriori. În condițiile în care controlul s-a realizat în anul 2017, dispozițiile H.G. nr. 621/2005 nu mai puteau fi aplicate la data controlului, întrucât între timp a intervenit abrogarea acestui act normativ, făra însă a se abroga și Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005. De asemenea, sentința civilă recurată conține motive contradictorii, întrucât potrivit considerentelor hotărârii, forța juridică a O.U.G. nr. 196/2005 face inaplicabilă H.G. nr. 621/2005, deși Legea nr. 249/2015 abrogă doar H.G. nr. 621/2005, menținând în totalitate dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005. Contrar susținerilor primei instanțe, întemeiate pe concluziile din suplimentul întocmit la raportul de expertiză, stocurile de marfă și ambalaj aferente acestor mărfuri la sfârșitul fiecărui an calendaristic, ce urmează a fi distribuite pentru prima dată pe piața națională, nu reprezintă la momentul respectiv deșeuri de ambalaje, caz în care, nu este oportun a se proceda la desfacerea/deteriorarea mărfii pentru a obține deșeuri de ambalaj cu scopul de a realiza reciclare, iar pe cale de consecință, includerea acestor ambalaje în calculul contribuției anuale, este nelegală. Totodată, în condițiile în care câteva mii de europaleți au fost livrați spre reciclare către B. S.R.L., pe baza înscrisurilor întocmite de părți pentru asigurarea trasabilității, acesta este momentul în care ambalajele reutilizabile respective au devenit deșeuri, iar stabilirea unei contribuții anterior acestui moment, este nelegală. Pentru ambalajele/deșeurile din ambalaje distribuite pe piața națională în anul 2016, contribuția datorată Administrației Fondului pentru Mediu trebuia calculată și achitată până la data de 25 ianuarie 2017, iar în acest caz, în primul rând, suma calculată cu titlu de contribuție pentru anul 2016, la data de 31.12.2016, este greșită, iar în al doilea rând, perioada 31.12.2016 - 25.01.2017 excede perioadei supuse controlului. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție. 3.2. Recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în baza cărora s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței recurate: Așa cum s-a precizat și în raportul de inspecție fiscală, pe parcursul desfășurării inspecției, reclamanta nu a prezentat facturi de vânzare a deșeurilor de ambalaje, deoarece în perioada 2012 - 2016 nu a întocmit aceste documente contabile la predarea deșeurilor de ambalaje. De asemenea, societatea nu a prezentat trasabilitatea propriilor deșeuri de ambalaje, conform legislației în vigoare. Motivarea instanței de fond în sensul că organul de control nu ar fi dovedit faptul că ar fi solicitat documentele contabile justificative, este nelegală, având în vedere că reclamanta avea obligația de a pune la dispoziția organului de control toate documentele contabile aferente perioadei 2012 - 2016, fără a exista o obligație în sarcina organului de control de a solicita aceste acte. Pe durata desfășurării controlului, reclamanta a refuzat să pună la dispoziția reprezentanților Administrației Fondului pentru Mediu facturile fiscale de achiziție a ambalajelor de desfacere de la furnizorul C.. Deoarece nu s-a dat curs acestei solicitări, a fost luată în calcul la stabilirea bazei de impunere, cantitatea netă înscrisă în facturile solicitate, ca fiind ambalaje de desfacere. În ceea ce privește bunurile confiscate, cantitatea de ambalaje introdusă pe piața națională aferentă acestor bunuri, a fost luată în calcul la stabilirea bazei de impunere, conform art. 21 din Legea nr. 211/2011.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. a invocat, în principal, excepția tardivității recursului declarat de pârâtă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat. Recurenta-reclamantă a învederat că în mod corect instanța de fond a diminuat din contribuția datorată Administrației Fondului pentru Mediu sumele aferente cantităților de ambalaj, pe care organul de control le-a luat în considerare din cantitatea netă menționată în facturi, iar nu cea a ambalajelor efective, precum și diferența stabilită pentru ambalajele aferente mărfurilor confiscate de la societate. 4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurenta-pârâtă a invocat, în principal, excepția nulității recursului declarat de reclamantă, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă a susținut că afirmațiile reclamantei privind aplicarea unor procente greșite ale obiectivelor globale de reciclare stabilite de legislația specifică sunt neîntemeiate, precizând că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 249/2015 au fost luate în calcul valorile obiectivelor prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2015, cu respectarea dispozițiilor Directivei 2008/98/CE.

La termenul de judecată din 13 mai 2021, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului declarat de pârâtă, precum și excepția nulității recursului declarat de reclamantă, pentru motivele reținute în partea introductivă a prezentei decizii. Prin încheierea de ședință din 13 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de către recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. Suceava Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat. Sentința recurată satisface cerințele instituite de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conținutul hotărârii regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate, efectiv, problemele esențiale ridicate de părți. Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că judecătorul fondului a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să admită, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății Instanța de control judiciar nu poate reține nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia sentința recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentei în privința argumentelor reținute la adoptarea soluției, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele hotărârii au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele pe care s-a întemeiat soluția criticată. În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate. În raport de conținutul actelor normative care reglementează responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor de valorificare/reciclare, astfel cum au fost modificate succesiv în perioada de referință, în mod judicios prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de operator economic care introduce pe piață națională bunuri ambalate/ambalaje de desfacere, are potrivit legislației specifice, obligația de a proceda la declararea lunară a cantităților de ambalaje introduse pe piața națională și a cantităților de deșeuri de ambalaje valorificate, precum și de atingere, relativ la acestea, a obiectivului anual de valorificare/incinerare în instalații de incinerare sau obiectivul anual de reciclare, sau în cazul neîndeplinirii acestora, de achitare a contribuției corespunzătoare la Fondul pentru Mediu. Având în vedere că, în speță, pe parcursul perioadei verificate (01.01.2012 - 31.12.2016) au intervenit succesiv mai multe modificări legislative, în cuprinsul actelor administrative contestate organul de control a făcut trimitere în mod pertinent la prevederile H.G. nr. 621/2005, ale O.U.G. nr. 196/2005, precum și la dispozițiile Legii nr. 249/2015. Susținerile recurentei-reclamante privind aplicarea retroactivă a Legii nr. 249/2015, nu pot fi primite, reținându-se că legea menționată și H.G. nr. 621/2005, aplicabilă anterior, conțin dispoziții identice și ambele acte normative fac referire la prevederile O.U.G. nr. 196/2005 în vederea determinării procentelor obiectivelor de valorificare. În dezacord cu afirmațiile recurentei-reclamante, se constată că Legea nr. 249/2015 nu a abrogat O.U.G. nr. 196/2005, ci prevederile H.G. nr. 621/2005, un argument în acest sens rezultând din faptul că dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 249/2015 fac trimitere la procentele prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005. În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea unor procente greșite în realizarea obiectivelor anuale prin reciclare, în mod corect instanța de fond a omologat concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, reținând că organul de control a procedat corespunzător la defalcare pe tip de ambalaj introdus pe piața națională, luând în calcul cantitățile brute/nete pe fiecare ambalaj în parte, potrivit distincțiilor prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005 și în conformitate cu dispozițiile Directivei 2008/98/CE. Instanța de control judiciar apreciază a fi neîntemeiate criticile recurentei-reclamante vizând procentul de 60% pentru anul 2012 și ulterior, utilizat în modul de calcul de către organul de control pentru obiectivul global de valorificare/incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie. Astfel, conform Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, procentul acestui obiectiv pentru anul 2012 și ulterior, este de 60 %, în acord și cu dispozițiile Directivei nr. 2008/98/CE. O.U.G. nr. 115/2010 a înlocuit Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005 cu un nou tabel, pentru perioada 2010 - 2012, în care a dispus pentru 2012, un procent de 60 % (procentul de 57 % a fost prevăzut pentru anul 2011). Este necontestat că în același timp, Anexa 4 la H.G. nr. 621/2005 (modificată prin H.G. nr. 247/2011), cuprinde un tabel privind etapizarea în perioada 2007 - 2012 și începând cu anul 2013, în care este menționat pentru anul 2012 un procent de 57 %, tabel pe care expertul și-a întemeiat concluzia din raportul de expertiză, în sensul aplicării procentului de 57 % pentru anul 2012. În raport de aceste reglementări în privința procentelor aplicate obiectivului în discuție, în mod judicios prima instanță a concluzionat că necorelarea legislativă între cele două reglementări concurente diferite și incidente pentru același an, respectiv între H.G. nr. 621/2005 și O.U.G. nr. 196/2005, se impune a fi soluționată, potrivit principiului priorității de reglementare a actului cu forță juridică superioară, în favoarea reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 115/2010, acest act normativ fiind aprobat prin Legea nr. 64/2011. Alături de argumentele mai sus menționate, se reține și faptul că prevederile art. 16 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005, ulterior modificată și conținând referiri la O.U.G. nr. 196/2005, menționează în mod expres respectarea procentelor stabilite în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005. Ulterior, O.U.G. nr. 31/2013 a înlocuit Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2015 cu un nou tabel, în cuprinsul căruia s-a prevăzut un procent de 60 % pentru perioada începând cu data de 01.09.2013. Acest tabel este aplicabil, potrivit art. II din O.U.G. nr. 31/2013, începând cu data de 01.01.2014. În raport de cele expuse, în mod corect prima instanță a înlăturat punctul de vedere al expertului tehnic judiciar vizând procentele stabilite pentru obiectivul de valorificare/incinerare aferent perioadei verificate, apreciind corect procentul de 60%, calculat de către organul de control. În legătură cu aspectele criticate, se reține că expertiza tehnică judiciară a avut rolul de a oferi primei instanțe o opinie de specialitate asupra documentației supuse analizei, dar aprecierea probelor s-a realizat pe baza raționamentului judecătorului, prin corelarea probei cu expertiză cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză și analizarea acestora prin prisma dispozițiilor legale aplicabile raportului fiscal dedus judecății. În ceea ce privește contractele de salubrizare și reciclare, instanța de recurs achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului, care în mod întemeiat a validat concluziile raportului de expertiză, reținând că nu au existat cantități de ambalaje reciclate de reclamantă și nici de către societăți autorizate în numele acesteia, și nu există sume plătite cu acest titlu. În privința contractelor depuse de recurenta-reclamantă la dosarul cauzei, se constată că nu există facturi de vânzare a deșeurilor sau alte documente justificative, din care să rezulte trasabilitatea acestora, conform prevederilor art. 1 lit. z) din Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005 și dispozițiilor Legii nr. 249/2015. Totodată, așa cum s-a constatat în raportul de inspecție fiscală și în raportul de expertiză, în ceea ce privește obiectivul de valorificare/incinerare, recurenta-reclamantă a optat pentru gestiunea deșeurilor prin realizarea obiectivelor anuale de valorificare/incinerare în instalații de incinerare cu valorificare de energie, în mod individual, potrivit art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 și Legii nr. 249/2005. În legătură cu acest aspect, expertul tehnic judiciar a concluzionat că există o valorificare parțială prin incinerare cu valorificare de energie, conform art. 1 lit. y) din Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005 și art. 1 lit. x) din Anexa 1 din Legea nr. 249/2015, pentru o cantitate de 36.853 kg. Instanța de fond a înlăturat, motivat, apărarea reclamantei în sensul că această cantitate ar fi fost mai mare decât cea reținută de expert în raportul inițial, întrucât, potrivit celor arătate în suplimentul întocmit la raportul de expertiză, o cantitate mai mare nu este justificată corespunzător, iar folosirea combustibilului care ar determina cantitatea în plus este neverosimilă în condițiile tehnice ale centralei în discuție. De asemenea, conform raportului de expertiză, nu există cantități de ambalaje valorificate la terți/reutilizate sau returnate la furnizori, astfel cum susține recurenta-reclamantă, acest aspect fiind, de altfel, necontestat prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză. În ceea ce privește cantitățile de bunuri confiscate, prima instanță a înlăturat, ca neîntemeiate, afirmațiile formulate de reclamantă prin suplimentul la raportul de expertiză, referitoare la excluderea din calcul a stocurilor existente la sfârșitul fiecărui an calendaristic. Astfel, în conformitate cu dispozițiile legale în materie, obligația de reciclare/valorificare este determinată relativ la cantitățile de deșeuri generate de ambalajele introduse pe piața națională, care este singurul criteriu determinant pentru baza de calcul. Împrejurarea că an de an, recurenta-reclamantă a evidențiat și a raportat în anul următor, stocul acumulat în anul precedent, nu prezintă relevanță, în condițiile în care pentru determinarea contribuției este esențial dacă aceste bunuri au intrat în țară și sunt oferite distribuirii/utilizării, fiind nerelevant dacă respectiva comercializare în continuare, a fost finalizată sau nu. În acest sens, calculul expertului pentru determinarea bazei de calcul s-a efectuat direct în baza facturilor de import de bunuri în perioada relevantă și nu în baza preluării contabilității reclamantei. Criticile recurentei-reclamante privind modul de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005, nu pot fi primite. Aceasta întrucât în conformitate cu prevederile legale menționate, recurenta-reclamantă are obligația de a declara lunar cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională și cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, iar contribuția prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) se plătește numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor de valorificare a deșeurilor de ambalaje. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. Cu privire la recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate. În ceea ce privește obiectivul de valorificare/incinerare, așa cum s-a reținut anterior, prin raportul de expertiză s-a arătat că există o valorificare parțială prin incinerare cu valorificare de energie, pentru o cantitate de 36.853 kg. În mod corect prima instanță a omologat concluzia expertului judiciar potrivit căreia valorificarea este justificată de documentele identificate în contabilitatea reclamantei, această concluzie întemeindu-se pe documentele contabile depuse la dosarul instanței de fond de către reclamantă. În ceea ce privește stabilirea bazei de calcul, din raportul de expertiză rezultă că pentru anii 2015 - 2016, calculul obligației de plată s-a efectuat potrivit documentelor justificative prezentate de reclamantă pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, neconformitatea identificată în raportul de inspecție fiscală sub acest aspect datorându-se faptului că la stabilirea bazei de impunere au fost luate în calcul cantitățile nete înscrise în facturile de achiziții externe aferente fiecărui an în parte, la acel moment organul de control neavând la dispoziție facturile solicitate reclamantei. Instanța de control judiciar împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului și în ceea ce privește cantitățile de bunuri confiscate, nefiind reținută apărarea pârâtei în sensul că includerea lor în calcul este justificată de principiul poluatorul plătește. În raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 211/2011, potrivit cărora costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor se suportă de către producătorul de deșeuri sau, după caz, de deținătorul actual ori anterior al deșeurilor, se constată că în speță, nu este vorba despre acoperirea unor costuri concrete pentru gestionarea unor deșeuri, ci de determinarea întinderii unei contribuții care nu are corespondent într-o pagubă efectivă. Cum în cauză, nu este cert că bunurile respective au fost introduse pe piața națională, rezultă că nici paguba nu are un caracter cert. În consecință, față de motivele arătate anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. Suceava și de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.