ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2781/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Educației Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, a solicitat:

(a) obligarea pârâților în solidar la repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor ce le reveneau în temeiul Legii nr. 84/1995, respectiv la plata sumei de 61.796.497 RON;

(b) obligarea pârâților la plata dobânzii legale, calculate separat pe fiecare componentă de prejudiciu, până la data plății efective (estimată provizoriu până la data introducerii cererii la suma de 22.062.706 RON);

(c) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 1666 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel București a hotărât următoarele:

- a respins excepția nulității acțiunii pentru netimbrare invocată de pârâtul Guvernul României ca neîntemeiată;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României ca neîntemeiată;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Guvernul României ca neîntemeiată;

- a calificat excepția tardivității invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României ca fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României și Ministerul Educației Naționale;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Educației Naționale și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului reclamanta arată că în anul 1998, ca urmare a intrării în vigoare a Legii învățământului nr. 84/1995 care prevedea că baza materială aferentă procesului de instruire și educație ce a trecut în patrimoniul unor societăți comerciale se reintegrează în patrimoniul Ministerului Învățământului, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului - clădiri cu destinație școlară pe terenul localizat în str. x, Timișoara.

Ulterior, prin modificarea Legii învățământului nr. 84/1995, s-a prevăzut în beneficiul fostelor unități de stat transformate în societăți comerciale (precum recurenta reclamantă) dreptul de a primi o justă despăgubire pentru bunurile care se încadrau în art. 166 alin. (3) din Legea 84/1995 și pe care aceste entități au fost nevoite să le predea către Ministerul Învățământului sau către unitățile de învățământ din sistemul învățământului de stat.

Totodată, la art. 166 din Legea 84/1995 s-a prevăzut și procedura de acordare a despăgubirii, aceasta fiind formată din două etape, respectiv (i) stabilirea cuantumului despăgubirii și propunerea acordării acesteia, atribuții prevăzute în sarcina MEN și MFP și (ii) acordarea despăgubirii, prin hotărâre emisă de Guvernul României.

Potrivit acestei dispoziții legale, în anul 2007 a formulat cerere de chemare în judecată împotriva MEN și MFP prin care a solicitat obligarea acestor instituții să propună Guvernului României acordarea justei despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 15172/28.11.2008 pronunțată în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 717/14.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Judecătoria Timișoara a obligat MEN și MFP să propună Guvernului României acordarea justei despăgubiri, în cuantum de 41.515.860 RON.

Abia la data de 30.11.2011, cele două ministere au înaintat Secretariatului General al Guvernului, proiectul de hotărâre de guvern avizat de către MFP și de către MEN.

Întrucât Guvernul nu a luat nicio decizie în legătură cu această propunere, a introdus o nouă acțiune în justiție ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 înregistrat pe rolul Curții de Apel București care a pronunțat sentința civilă nr. 1680/2014 prin care a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții MFP și MEN să avizeze favorabil emiterea hotărârii de guvern, a obligat Guvernul să emită hotărârea de guvern și a obligat pârâții la realizarea celor de mai sus, sub sancțiunea plătii unor penalități în cuantum de 0,0001%/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data îndeplinirii obligațiilor.

Prin decizia civilă nr. 2575 din 12.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte sentința primei instanțe și, rejudecând:

(i) a respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu MFP și MEN, considerând că aceste două instituții și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau la data de 30.11.2011, nefiind necesară avizarea unui nou proiect de hotărâre în considerarea execuției bugetare pentru anul 2016, (ii) a menținut obligația stabilită în sarcina Guvernului privind emiterea hotărârii de guvern și a fixat un termen de 60 de zile pentru executarea acestei obligații, sub sancțiunea plății unei penalități de 0,1% asupra cuantumului despăgubirii, pentru fiecare zi de întârziere.

După pronunțarea acestei decizii, recurenta reclamantă a înaintat către Guvern numeroase adrese prin care i-a solicitat să își îndeplinească obligația stabilită în sarcina sa.

În cele din urmă, la data de 16.12.2016. a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1015/16.12.2016, hotărârea de guvern privind acordarea justei despăgubiri, iar la data de 22.12.2016 s-a efectuat plata către recurenta reclamantă a sumei de 41.515.860 RON, reprezentând despăgubirea.

Întrucât autoritățile statului, din culpa lor exclusivă, au lipsit societatea, pe o perioadă foarte îndelungată de timp de folosința unei sume importante de bani, ceea ce a condus la un prejudiciu considerabil, la data de 16.11.2017, recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Susține că sentința pronunțată este afectată de nelegalitate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat arată că prima instanță nu stabilit în concret momentul de la care curge termenul de prescripție, ci a indicat trei momente contradictorii: (i) momentul pronunțării de către Judecătoria Timișoara a sentinței nr. 15172/2008 sau momentul pronunțării de către Curtea de Apel a Sentinței 1680/2014; (ii) momentul emiterii actului administrativ vătămător; (iii) momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 2575/2016.

Însă, pentru a stabili dacă termenul de prescripție era sau nu împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, prima instanță ar fi trebuit să arate cu exactitate care este momentul de la care acest termen începe să curgă.

Totodată, prima instanță se limitează la indica aceste momente de referință, fără însă a motiva în concret cum ar fi fost posibilă, în mod efectiv, cunoașterea întinderii pagubei la fiecare din cele trei momente.

Față de cel de-al doilea motiv de recurs invocat, susține că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente deoarece niciunul dintre cele trei momente indicate de prima instanță nu poate constitui începutul termenului de prescripție, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile exprese ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, stabilesc că termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, legea nu condiționează începutul termenului de prescripție de momentul pronunțării hotărârii judecătorești prin care o autoritate publică este obligată la emiterea unui act administrativ, singurul moment cu relevanță sub aspectul prescripției fiind cel al cunoașterii întinderii pagubei.

În speță nu este vorba despre un act administrativ stricto sensu, pentru a se putea lua în calcul momentul emiterii acestuia, ci despre unul asimilat, mai precis despre refuzul de a se emite un act administrativ. Altfel spus, actul nelegal prejudiciabil este tocmai lipsa unui act administrativ, care să prevadă dreptul subscrisei la justa despăgubire. În aceste împrejurări, față de specificul actului administrativ nelegal, momentul care ar putea prezenta relevanță este cel al încetării pasivității pârâtelor, respectiv cel al finalizării tuturor demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, demersuri care s-au finalizat prin emiterea hotărârii de guvern privind acordarea justei despăgubiri și publicarea acesteia în Monitorul Oficial, la data de 16.12.2016, hotărâre în baza căreia, la data de 22.12.2016 pârâtele au efectuat în cele din urmă plata sumei datorate.

Așadar, susține recurenta că în mod nelegal prima instanță a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este reprezentat de oricare dintre momentele la care au fost pronunțate hotărârile judecătorești prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea nici nu aveau caracter definitiv. Nici chiar momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 2575/2016, prin care Guvernul a fost obligat în mod definitiv la emiterea hotărârii privind acordarea justei despăgubiri nu ar putea fi considerat un reper pentru începutul termenului de prescripție, deoarece prejudiciul nu a încetat la data pronunțării deciziei ICCJ, recurenta continuând să fie lipsită de folosința sumei reprezentând justa despăgubire și ulterior acestei date, fără a putea cunoaște momentul la care va încasa această sumă și, deci, fără a putea cunoaște întinderea pagubei.

În aceste împrejurări, arată recurenta, dacă s-ar accepta interpretarea primei instanțe, s-ar ajunge la situația absurdă în care nu ar mai putea solicita niciodată și recuperarea prejudiciului cauzat între momentul pronunțării deciziei ICCJ și momentul cunoașterii efective a pagubei. Or, această interpretare nu poate fi primită, deoarece este contrară legii și ar însemna o încălcare a dreptului de acces la justiție pentru recuperarea acestei pagube.

În acest sens argumentează că, față de specificul faptei ilicite a pârâtelor (refuzul de a întreprinde toate demersurile necesare pentru acordarea justei despăgubiri) - faptă continuă, prejudiciul (lipsirea de folosința unei sume de bani) este de asemenea unul continuu, iar întinderea sa nu poate fi cunoscută mai devreme de momentul încetării refuzului, respectiv mai devreme de data emiterii și publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de guvern privind acordarea justei despăgubiri (16.12.2016) în baza căreia s-a acordat această despăgubire (22.12.2016).

Așadar, față de momentul cunoașterii întinderii pagubei și față de momentul formulării cererii de chemare în judecată (16.11.2017), susține că acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție de un an.

În considerarea prevederilor exprese ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripție este cel al încetării refuzului pârâtelor în îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau, recurenta neputând cunoaște întinderea pagubei mai devreme de acest moment.

Astfel, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constă în îndeplinirea cu întârziere a formalităților necesare pentru acordarea justei despăgubiri și respectiv în acordarea cu întârziere a acestei despăgubiri. întârziere ia care au contribuit în egală măsură toate cele trei pârâte.

Fiind vorba despre un refuz al autorităților, respectiv despre o faptă continuă. întinderea prejudiciului poate fi determinată cel mai devreme la momentul încetării refuzului. respectiv la momentul finalizării tuturor demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri.

De altfel, această soluție este și firească, din moment ce simpla recunoaștere pe cale judiciară a existenței faptei ilicite a pârâtelor nu face decât să confirme existența pagubei, dar nu poate determina în niciun caz întinderea acesteia.

De asemenea, soluția se impune și prin raportare la necesitatea respectării principiului predictibilității. Astfel, potrivit jurisprudenței obligatorii a CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare.

Or, până momentul la care refuzul pârâtelor de a-și îndeplini obligațiile legale a încetat, nu s-ar fi putut realiza decât cel mult o estimare provizorie și nicidecum o evaluare fermă, finală, a pagubei.

Intimații-pârâți Guvernul României și Ministerul Finanțelor au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul pârât Guvernul României a arătat că recurenta reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei cel mai târziu la momentul soluționării definitive a dosar Nr. x/2013 de către ICCJ prin decizia nr. 2575/12.10.2016, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului, reclamanta a indicat expres suma de 41.515.860 RON. În plus, cuantumul respectiv a fost stabilit încă de la momentul soluționării definitive a dosarul nr. x/2007 prin raportul de expertiză efectuat în cauză și validat de instanțele judecătorești.

Intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice susține că recurenta reclamantă cunoștea ori trebuia să cunoască întinderea pagubei cel târziu de la pronunțarea sentinței civile nr. 1680/28.05.2014 de către Curtea de Apel București, fiind nefondată afirmația recurentei în sensul că a cunoscut întinderea despăgubirii doar la 22.12.2016 - data creditării contului său cu suma de 41.515.860 RON . Mai arată intimatul că în toată perioada 2010-2016 recurenta reclamantă a cunoscut situația sa patrimonială concretă, elementele care alcătuiesc prejudiciul patrimonial efectiv și potențial dar și dreptul de creanță recunoscut pe cale judecătorească respectiv consecințele nefavorabile ale neexecutării acestui drept.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 12.05.2021.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, au calitate de intimați-pârâți Ministerul Finanțelor și Ministerul Educației pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Analizând recursul formulat în cauză de către reclamantă precum și apărările aduse de intimații pârâți prin întâmpinări, raportat la actele și lucrările dosarului se reține ca nefondată calea de atac promovată în cauză pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că, în opinia recurentei, motivarea instanței de fond cuprinde motive contradictorii întrucât, având de tranșat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, judecătorul fondului nu arată cu exactitate care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ci, indică alternativ trei momente de referință însă și acestea sunt identificate în mod greșit.

Observând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiat acest motiv de recurs căci motivarea contradictorie presupune redarea unor argumente care, pe de o parte se contrazic unele cu altele iar pe de altă parte, ar fi apte să conducă la soluții evident diferite, aspecte care însă nu se regăsesc în conținutul considerentelor hotărârii fondului. Astfel, argumentându-și soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a analizat în mod firesc momentul de la care începe să curgă acest termen și a constatat că reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, cel mai târziu la data de 12.10.2016, când Înalta Curte de Casație ți Justiție a pronunțat decizia nr. 2575 prin care a dispus în mod definitiv ca pârâtul Guvernul României să fie obligat la emiterea hotărârii de guvern necesară punerii în executare a sentinței nr. 15172/28.11.2008 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin dec. 717/2010 a Curții de Apel Timișoara. Raportându-se la data de 12.10.2016 ca moment inițial, instanța de fond a arătat că termenul pentru sesizarea instanței s-a împlinit la data de 12.10.2017, acțiunea fiind expediată către instanță ulterior acestei date, și anume la 16.11.2017.

Faptul că instanța de fond a precizat că reclamanta ar fi putut cunoaște întinderea pagubei chiar și anterior acestui moment, respectiv de la data pronunțării celorlalte hotărâri judecătorești prin care i s-au recunoscut aceste drepturi, este în măsură să valideze și în niciun caz să contrazică concluzia expusă anterior.

Așadar, nu poate fi reținută susținerea recurentei privind contrarietatea considerentelor din perspectiva stabilirii de către instanța de fond, în mod alternativ a trei momente diferite de la care ar începe să curgă termenul de prescripție, soluția fiind în mod neechivoc raportată la o singură dată ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Și în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material incidente, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Obiectul acțiunii în justiție cu care reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ este reprezentat de obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs prin lipsirea acesteia de folosința sumei de 41.515.860 RON la care avea dreptul în temeiul Legii nr. 84/1995 și pe care pârâții au fost obligați să o achite prin sentința nr. 15172/2008 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă. Lipsa de folosință derivă din refuzul nejustificat al pârâtului Guvernul României de a emite hotărârea de guvern privind acordarea respectivei despăgubiri, refuz cenzurat de către instanța de contencios administrativ prin decizia nr. 2575/12.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus obligarea acestuia ca în termen de 60 de zile, sub sancțiunea plății unei penalități de 0,1%/zi de întârziere, să emită respectivul act administrativ.

Recurenta reclamantă susține că în mod nelegal, instanța de fond a apreciat ca fiind prescris dreptul său de a formula acțiunea în despăgubiri, stabilind greșit ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție data de 12.10.2016(data pronunțării deciziei nr. 2575 a ICCJ) deși acesta este data de 16.12.2016, când a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1015/16.12.2016 hotărârea de guvern privind acordarea justei despăgubiri.

Înalta Curte constată că temeiul legal al acțiunii formulate îl constituie dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aceste prevederi constituie o excepție de la regula instituită prin art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conform cărora cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat, urmând soarta cererii principale. Așadar, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ, tipic sau asimilat și totodată, de elemente concrete, apte să conducă la concluzia că reclamanta nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare.

În cauză, apreciind îndeplinite ambele condiții, instanța de fond a procedat la analiza termenului de prescripție în care poate fi promovată acțiunea în despăgubiri, acest aspect fiind de fapt elementul litigios al cauzei.

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Stabilirea acestei date este o chestiune de fapt care se determină în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

Prin urmare, termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează acele situații de excepție în care, în momentul introducerii cererii în anulare, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. Însă, după soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ nelegal, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni.

În mod legal, instanța de fond s-a raportat ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție ca fiind acela al pronunțării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind data la care reclamanta putea evalua întinderea pagubei, pagubă a cărei existență era de altfel cunoscută.

Faptul cunoașterii existenței și întinderii pagubei nu poate fi condiționat așa cum greșit susține recurenta de momentul punerii în executare a respectivei hotărâri judecătorești, căci din întregul context factual și jurisdictional al raportului litigious dintre părți, rezultă cu certitudine, o multitudine de aspect care cumulate, au dat posibilitatea reclamantei de a aprecia nu doar asupra axisteței ci și a întinderii pagubei ce i s-a produs prin conduita administrative a pârâților.

Mai mult, prin analogie cu dipozițiile C. civ. care prevăd calcularea termenului de prescripție de la data la care fiecare prestație devine exigibilă sau, în cazul acțiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, Înalta Curte reține că recurenta reclamanta a fost în măsură să cunoască în mod efectiv, elementele minime care să fundamenteze dreptul său la acțiunea în despăgubiri.

Astfel, obligația de a face, respectiv de a emite hotărârea de guvern vizând acordarea despăgubirii, a devenit executorie la momentul pronunțării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a ICCJ, așa încât de la această dată reclamanta avea pe de o parte, confirmarea existenței faptei ilicite constând în refuzul nejustificat de a emite hotărârea de guvern cât și, pe de altă parte, posibilitatea certă de a evalua întinderea prejudiciului reprezentat de lipsa de folosință a sumei de 41.515.860 RON.

Rămânerea reclamantei în continuare în pasivitate, după depășirea acestui moment poate fi asimilată intenției de sporire a sumei la care este îndreptățită, și mai departe la o majorare artificială a prejudiciului produs.

Este neîntemeiată susținerea recurentei potrivit cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al plății efective a sumei datorate întrucât, estimarea pagubei nu este condiționată de data încetării faptei ilicite (emiterea și publicarea hotărârii de guvern) ci de momentul la care este cunoscută fapta ilicită(data pronunțării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a ICCJ)

Cu privire la critica recurentei privind încălcarea dreptului de acces la justiție în condițiile în care instanța de control judiciar ar valida raționamentul judecătorului fondului, Înalta Curte arată că, astfel cum a reținut constant în jurisprudența sa Curtea Constituțională, "stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege"(deciziile Curții Constituționale nr. 171/2007, nr. 123/2006, nr. 534/2006)

Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefundat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1666 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2021.