ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2695/2021

Cererea de chemare în judecată Reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva deciziei nr. 14254/26.04.2018, solicitând anularea în întregime a deciziei contestate, obligarea autorității publice să emită un act administrativ în conformitate cu dispozițiile legale invocate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5435 din 18 decembrie 2018, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 14254/26.04.2018 emisă de pârât, a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea reclamantului și, totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că raționamentul instanței de judecată raportat la temeiul juridic aplicabil, este greșit întrucât pe de-o parte FGA nu poate fi confundat cu o societate de asigurare, pe de altă parte noțiunea "împăcării părților" și efectele acesteia își găsesc reglementările în dispozițiile legale speciale în materie, dispoziții ce au fost respectate. FGA nu este succesorul în drepturile și obligațiile societății de asigurare intrată în faliment și nu este nici un fidejusor al acesteia. FGA acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii. Rolul este de a proteja asigurații de consecințele insolvenței unui asigurător (art. 2 din Legea 213/2015) și nu acela de a fi continuator în drepturi și obligații a unei societăți de asigurare. FGA nu este îndrituit a face oferte de plată prin procedura amiabilă, cum greșit s-a reținut, nefiind aplicabile în acest caz dispozițiile legale specifice societăților de asigurare. Prin scopul și natura activității sale, FGA procedează la plata despăgubirilor/indemnizațiilor urmându-se procedura necontencioasă, reglementată de Legea 213/2015 și Norma ASF 16/2015 și nu procedura aplicabilă în materie civilă/comercială, printre care se numără și oferta de plată și înțelegerea pe cale amiabilă în materia asigurărilor. Potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) C. pen., în vigoare la data evenimentului, împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. În opinia recurentului, motivarea instanței de fond este neîntemeiată, având în vedere că atât în practica judiciară, cât și în doctrină s-a apreciat că împăcarea părților produce efecte dacă este totală și necondiționată, acestea fiind două dintre condițiile pe care actul bilateral al împăcării trebuie să le îndeplinească. Aceste condiții reclamă faptul că împăcarea nu trebuie să fie afectată de condiția reparării prejudiciului, să nu fie parțială cu privire la aspectul penal sau civil al procesului. Împăcarea părților este totală atunci când are în vedere stingerea conflictului între părți atât sub aspectul penal cât și civil. Prin rezoluția de încetare a urmăririi penale, organul de urmărire penală a verificat tocmai întrunirea acestor condiții ale împăcării, iar persoana vătămată, nemulțumită de rezoluția procurorului avea posibilitatea formulării unei plângeri conform art. 278 1 din vechiul C. proc. pen. Având în vedere că partea vătămată, intimatul-reclamant din prezenta cauză, nu a contestat soluția procurorului în ce privește legalitatea constatării intervenirii împăcării, soluția procurorului are caracter definitiv. Referitor la efectele juridice al împăcării, aceasta reprezintă, pe de o parte, o cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului, iar pe de altă parte, având în vedere caracterele sale de a fi totală și necondiționată, împăcarea înlătură și răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune. Astfel, împăcarea părților înlătură însuși dreptul acestuia de a formula o acțiune civilă pe cale separată. În plus, numai în condițiile în care se pune problema răspunderii persoanei asigurate (inculpat în dosarul penal) intervine posibilitatea acestuia de a opune asigurarea obligatorie de răspundere civilă și, în consecință, atragerea răspunderii asigurătorului. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 14254/26.04.2018 emisă de Fondul de Garantare al Asiguraților a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.01.2016 formulată de reclamantul A. prin care acesta solicita să fie despăgubit din disponibilitățile FGA pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 09.05.2013. Decizia a fost motivată de faptul că reclamantul s-a împăcat cu persoana vinovată de producerea accidentului (potrivit rezoluției emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj pronunțată în dosarul de cercetare penală nr. 195/P/2013), pârâtul arătând că față de dispozițiile art. 159 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora împăcarea părților, în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală, orice pretenție pecuniară a reclamantului este neîntemeiată. Înalta Curte are în vedere faptul că art. 27 din aceeași Normă prevede că " Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: a) într-un caz de forță majoră; b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate; c) din culpa exclusivă a unei terțe persoane, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5; 2. prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri; 3. următoarele situații: a) prejudiciile au fost produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea sau utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică; b) bunul avariat și vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soților; c) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna; 4. prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere; 5. partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului; 6. amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului; 7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă; 8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul; 9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului; 10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că vehiculul respectiv era furat; 11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru; 12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale; 13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului; 14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război; 15. pretențiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparație." De asemenea, art. 47 din Norma ASF nr. 14/2011 prevede că "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților; 2. deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; 3. deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților: a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția; b) sau, din actele încheiate de autoritățile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția." Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că împăcarea părților nu se regăsește printre situațiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar pe de altă parte, că art. 47 pct. 1 din aceeași Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situația în care acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă. Articolul 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabilește în sarcina entității obligate la plata despăgubirilor în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligația de a evalua și plăti despăgubirile chiar dacă există un dosar penal în curs de soluționare, pornind de la ideea că vinovăția penală nu este stabilită definitiv și păgubitul trebuie să beneficieze de repararea integrală și cu promptitudine a prejudiciului, iar temeiul răspunderii asigurătorului/entității chemate să plătească despăgubească pentru asigurătorul RCA este răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a altei persoane care conduce vehiculul. Astfel, potrivit art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011: "în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților;" Prin urmare, nu există niciun text de lege care să prevadă că împăcarea persoanei vătămate cu suspectul/învinuitul/inculpatul din procesul penal stinge dreptul la acțiune civilă separată împotriva asigurătorului RCA, aceasta tocmai pentru că răspunderea civilă contractuală a asigurătorului RCA este grefată pe răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Înalta Curte constată că împăcarea părților nu se regăsește printre situațiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar art. 47 pct. 1 din aceeași Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situația în care acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, despăgubirile se stabilesc pe ale amiabilă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.