ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2576/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situații de Urgență, în principal, anularea Ordinului Șefului Departamentului pentru situații de urgență nr. 6743 din 24.03.2021 privind prelungirea măsurii de carantină zonală pentru municipiul Timișoara, comuna Moșnița Nouă, comuna Ghiroda, comuna Giroc și comuna Dumbrăvița, jud. Timiș, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 301 din 25.03.2021; în subsidiar, anularea în parte a aceluiași ordin, în sensul constatării inaplicabilității acestuia față de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 477 din data de 5 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanții A., A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situații de Urgență, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 477 din data de 5 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., A., B. și C., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată nu este motivată și că nu cuprinde soluția cu privire la petitul subsidiar privind anularea în parte a Ordinului nr. 6743/24.03.2021, în sensul constatării inaplicabilității lui față de reclamanți, prin raportare la Hotărârea nr. 9/11.02.2021 adoptată de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, invocă încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, având în vedere că s-a dispus prelungirea unei măsuri care și-a încetat aplicabilitatea în 23.03.2021 ora 00:00, iar prelungirea măsurii s-a dispus începând cu data de 25.03.2021 ora 00:00, astfel că nu se poate vorbi de prelungirea măsurii de carantinare.

Arată că prin Hotărârea nr. 37/24.03.2021 Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Timiș a decis prelungirea măsurii de carantinare zonală, deși aceasta își încetase efectele din data de 23.03.2021. Prima instanță a considerat greșit că motivul de nelegalitate invocat reprezintă o simplă chestiune terminologică.

O altă critică vizează încălcarea de către instanță a prevederilor art. 6 lit. b) și art. 7 alin. (5) din Legea nr. 136/2020, având în vedere că restrângerea exercitării unor drepturi poate opera doar în temeiul art. 53 din Constituția României. În speță, arată că situația de risc epidemiologic și biologic justificată de urgența de sănătate publică de importanță internațională nu a fost constatată în mod legal în unitățile administrativ-teritoriale carantinate.

De asemenea, art. 6 lit. b) din Legea nr. 136/2020 presupune existența unei urgențe de sănătate publică de importanță internațională, certificată printr-o Hotărâre a CNSU, în baza declarației Organizației Mondiale a Sănătății și, cum în speță aceste două acte nu există, consideră că măsura carantinei este nelegală.

Invocă dispozițiile art. 3 lit. j) din Legea nr. 136/2020, art. 5 din CEDO cu privire la detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, care reprezintă o privare de libertate, ce este permisă doar cu îndeplinirea condițiilor și a procedurilor stabilite de lege, Hotărârea pronunțată în Cauza Enhorn contra Suediei din data de 25.01.2005 și Hotărârea pronunțată în Cauza Mehmet Mason Altan contra Turciei. Mai invocă dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 3 și 4 din C. civ.

O a treia critică vizează încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 136/2020 și art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1309/2020, recurenții-reclamanți arătând că: trebuia stabilită proporționalitatea măsurii cu situația ce a determinat-o și să se constate că situația la nivel local nu putea fi controlată prin alte metode; nu s-a respectat cerința legală a aplicării graduale a măsurilor de control; nu s-a făcut dovada luării unor măsuri preliminare și nici a unei evaluări obiective și punctuale, aspecte de natură să conducă la invalidarea măsurii carantinei pe motive de nelegalitate.

O altă critică privește încălcarea de către instanța de fond a art. 2 din Legea nr. 136/2020 în privința drepturilor și libertăților cetățenilor, sens în care invocă dispozițiile art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (1) teza I din Constituția României, art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5 din CEDO, susținând că argumentele privind necesitatea respectării libertății individuale și a jurisprudenței CEDO nu au fost analizate în mod temeinic de Curtea de Apel.

Printr-o ultimă critică, recuerenții-reclamanți invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Hotărârii nr. 9/11.02.2021 emisă de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

Sub acest aspect, arată că Ordinul nr. 6743 din 24.03.2021 nu face distincție cu privire la persoanele care au făcut vaccinul sau cele confirmate pozitiv în ultimele 90 de zile, care prin Hotărârea nr. 9/2021 au fost exceptate de la măsura carantinei la domiciliu, recunoscând o perioadă de imunitate a persoanelor la virus. Recurenții consideră că Ordinul nr. 6743 din 24.03.2021 este discriminatoriu și nu le poate fi aplicat, întrucât au fost confirmați cu Covid. Astfel, apreciază că au fost vătămați prin nelegalitatea actului atacat, susținând că în cauză pot justifica atât un interes general, cât și unul personal.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situații de Urgență a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei de interes a recurenților-reclamanți în promovarea recursului pe motiv că măsura carantinării a expirat.

Pe fond, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că ordinul atacat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Instanța de fond a respins cererea reclamanților de anulare a Ordinului Șefului Departamentului pentru situații de urgență nr. 6743 din 24.03.2021 privind prelungirea măsurii de carantină zonală pentru municipiul Timișoara, comuna Moșnița Nouă, comuna Ghiroda, comuna Giroc și comuna Dumbrăvița, jud. Timiș, ca neîntemeiată, iar soluția este criticată din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Având în vedere că prin întâmpinarea la recursul declarat, intimatul-pârât Departamentul pentru Situații de Urgență a invocat excepția lipsei de interes în formularea recursului, Înalta Curte va trata cu prioritate această excepție de procedură.

Excepția este susținută de intimatul-pârât cu motivarea că măsura de carantină zonală a fost dispusă prin ordinul atacat pentru o perioadă de 7 zile, de la 25.03.2021 la 01.04.2021, și nu a mai fost prelungită ulterior, așa încât la data formulării recursului - 15.04.2021 recurenții-reclamanți deja nu mai aveau un interes actual să promoveze calea de atac, lipsind un folos practic care să fie urmărit prin exercitarea recursului.

Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în formularea recursului, ca neîntemeiată, reținând că epuizarea efectelor Ordinului nr. 6743 din 24.03.2021, în sensul împlinirii perioadei pentru care a fost instituită măsura carantinei zonale, nu este suficientă pentru reținerea acestei excepții, în condițiile în care ordinul atacat a produs efecte în perioada vizată.

Deși recurenții-reclamanți la data promovării recursului nu se mai aflau sub imperiul efectelor produse de ordinul atacat, justifică un interes în susținerea recursului raportat la efectele deja produse ale acestui ordin.

Analizând criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat.

Deși recurenții susțin că judecătorii fondului nu ar fi analizat în mod efectiv argumentele din cererea introductivă, o astfel de situație nu rezultă din conținutul hotărârii judecătorești atacate, prin aceasta fiind dat un răspuns specific și explicit fiecăruia dintre motivele de nelegalitate a ordinului, invocate prin cererea introductivă.

Au mai arătat recurenții că sentința este nelegală și pentru că nu tratează petitul subsidiar, prin care au solicitat anularea în parte a ordinului, în sensul constatării inaplicabilității lui în ceea ce îi privește.

Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt nefondate. Petitul subsidiar arătat s-a întemeiat pe un ultim motiv de nelegalitate invocat prin raportare la dispozițiile Hotărârii nr. 9/2021 adoptată de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

Respingând argumentat motivul de nelegalitate a Ordinului nr. 6743 din 24.03.2021, prin care s-a susținut că anumite categorii de persoane, în conformitate cu Hotărârea nr. 9/2021 a CNSU, ar fi trebuit exceptate de la măsura carantinei zonale dispuse prin ordin, Curtea de Apel s-a pronunțat și asupra cererii formulate în subsidiar.

Au mai arătat recurenții, tot subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de fond nu ar fi tratat argumentele lor privind necesitatea respectării libertății individuale și jurisprudența CEDO invocată.

Și această critică este nefondată, considerentele hotărârii tratând explicit motivul de nelegalitate referitor la încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, respectiv a dreptului la libertate individuală și la siguranța persoanei, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții EDO evocate de către reclamanți.

Împrejurarea că instanța de fond nu a dat argumentelor reclamanților valențele propuse de aceștia nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Trecând la analiza motivelor de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată nefondate, pentru următoarele argumente:

Printr-un prim motiv de recurs se invocă pronunțarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, având în vedere că s-a dispus prelungirea unei măsuri de carantină zonală care își încetase aplicabilitatea încă din 23.03.2021 ora 00:00, astfel că ordinul se referă nelegal la o prelungire a măsurii începând cu data de 25.03.2021 ora 00:00.

În acord cu cele statuate de către instanța de fond, Înalta Curte constată că referirea ordinului atacat la prelungirea măsurii de carantină zonală este doar o chestiune de ordin terminologic, nerelevantă în analiza de legalitate a actului administrativ, având în vedere că, indiferent de termenul utilizat, prelungire sau instituire, măsura se dispune în aceleași condiții prevăzute de art. 12 din Legea nr. 136/2020, condiții care sunt îndeplinite în speță.

Recurenții se raportează la împrejurarea că ordinul anterior al Șefului DSU de instituire a carantinei zonale pentru aceleași localități, nr. 6699/21.03.2021, a fost anulat definitiv prin hotărâre judecătorească. Însă, aceste susțineri sunt speculative câtă vreme legalitatea ordinului atacat în prezenta cauză nu depinde de legalitatea Ordinului nr. 6699/21.03.2021.

A doua critică se referă la pronunțarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 6 lit. b) și art. 7 alin. (5) din Legea nr. 136/2020.

Instanța de fond a înlăturat motivul de nelegalitate întemeiat pe nerepectarea, la emiterea ordinului, a dispozițiilor legale anterior citate, reținând că la nivel mondial pandemia de Covid 19 a fost declarată de OMS la data de 11.03.2020, iar aceasta a fost certificată de Comitetul Național pentru Situații de Urgență prin Hotărârea nr. 36/21.07.2020, starea de pandemie constituind în mod indiscutabil o "urgență de sănătate publică de importanță internațională", astfel că trebuie considerată satisfăcută situația premisă pentru instituirea carantinei zonale, prevăzută de art. 6 lit. b) din Legea nr. 136/2020.

Prin recurs se susține, în esență, că art. 6 lit. b) din Legea nr. 136/2020 impune atât existența Hotărârii CNSU, cât și a declarației Organizației Mondiale a Sănătății, iar urgența de sănătate publică de importanță internațională trebuie să se regăsească în zona pentru care se instituie măsura carantinării zonale. Or, susțin recurenții, la nivelul unităților administrativ-teritoriale asupra cărora a fost instituită măsura carantinei zonale nu există Hotărârea CNSU și Declarația OMS impuse de lege, motiv pentru care nu ar fi îndeplinită condiția legalității impunerii măsurii.

Interpretarea dată de recurenți dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 136/2020 este eronată, potrivit acesteia Hotărârea CNSU și Declarația OMS trebuind să privească în mod explicit unitățile administrativ-teritoriale la nivelul cărora s-a impus măsura carantinei zonale.

Așa cum a arătat instanța de fond, confirmarea pandemiei la nivel internațional acoperă implicit zonele în raport de care s-a constatat că există o situație de risc epidemiologic, așa cum este definit la art. 3 lit. j) din Legea nr. 136/2020, situație care a impus măsura carantinei zonale.

Al treilea motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel prin care se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 136/2020 și art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1309/2020.

Recurenții-reclamanți reiau criticile din cererea introductivă, potrivit cărora intimatul-pârât nu ar fi respectat cerința legală a aplicării graduale a măsurilor ce pot fi dispuse în scopul controlării riscului răspândirii infectării comunitare cu SARS-CoV-2.

În acord cu argumentele primei instanțe, Înalta Curte constată că interpretarea coroborată a dispozițiilor legale invocate de către recurenți conduce la concluzia că, la instituirea măsurii, se evaluează dacă riscul epidemiologic poate sau nu să fie controlat prin alte metode mai puțin restrictive, fără însă ca acest cadru normativ să impună efectiva aplicare, în antecedență, a unor metode mai puțin restrictive, ca să se poată dispune măsura carantinei zonale.

Proporționalitatea măsurilor, la care se referă recurenții, se raportează la situația care le determină, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 136/2020, instituirea carantinei zonale nefiind condiționată de aplicarea graduală a măsurilor mai puțin restrictive ce ar putea fi dispuse în scopul controlării riscului de răspândire comunitară a SARS-CoV-2 și de constatarea ineficiențâei acestora, așa cum susțin recurenții

Aprecierea recurenților conform căreia organele statului ar fi putut și ar fi trebuit să aplice măsuri punctuale/personale sau alte măsuri de protecție anterior luării măsurii extreme a carantinării zonale intră în sfera oportunității dispunerii măsurii contestate, care este dată în aprecierea emitentului ordinului, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 136/2020.

Cel de-al patrulea motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanța de fond a art. 2 din Legea nr. 136/2020 referitoare la respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Recurenții reiau argumentele întemeiate pe Hotărârea de Curtea EDO în cauza Enhorn contra Suediei, combinată cu reieterarea susținerilor potrivit cărora nu s-a făcut dovada adoptării în prealabil a unor măsuri punctuale la nivelul unităților administrativ-teritoriale carantinate.

Înalta Curte constată că instanța a reținut în mod corect că ordinul atacat nu dispune măsuri care să echivaleze cu privarea de libertate în vederea protejării sănătății publice, la care se referă Hotărârea Curții EDO citată.

Așa cum s-a arătat în precedent, dovada adoptării în prealabil a unor măsuri punctuale mai puțin restrictive în unitățile administrativ-teritoriale vizate de măsura carantinării zonale nu este cerută de lege pentru adoptarea acestei ultime măsuri.

În fine, ultimul motiv de nelegalitate privește încălcarea Hotărârii nr. 9/11.02.2021 emise de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență, câtă vreme Ordinul nr. 6743 din 24.03.2021 nu face distincții, în sensul de a nu se aplica persoanelor care s-au vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2 sau au fost confirmate pozitiv în ultimele 90 de zile și dovedesc prezența de anticorpi de tip IgG, aceste categorii fiind exceptate, prin Hotărârea nr. 9/2021, de la măsura carantinei la domiciliu.

Recurenții susțin că ordinul atacat ar fi discriminatoriu și nelegal, prin neoperarea cu excepțiile amintite.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect legea, înlăturând acest ultim rând de argumente referitoare la nelegalitatea ordinului atacat, având în vedere că Hotărârea nr. 9/11.02.2021 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență se referă la exceptarea de la măsura carantinei individuale a anumitor categorii de persoane, care sosesc în România din țări/zone/teritorii de risc epidemiologic ridicat (lista acestor fiind aprobată prin Anexa la aceeași Hotărâre), iar nu excepții de la carantina zonală, aceasta din urmă fiind o măsură incomparabilă cu prima ca și conținut și efecte, după cum rezultă explicit din prevederile art. 3 al Legii nr. 136/2020.

Exceptările prevăzute de Hotărârea nr. 9/11.02.2021 nicidecum nu ar putea fi aplicate mutatis mutandis în cadrul măsurii carantinei zonale, al cărei conținut, scop și efecte diferă esențial de cele ale carantinei individuale.

Pe cale de consecință, se constată că recurenții-reclamanți se referă nefondat la un pretins tratament discriminatoriu, câtă vreme carantina individuală și carantina zonală nu sunt situații comparabile.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 477 din data de 5 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în formularea recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de reclamanții A., A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 477 din data de 5 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie 2021.