Urbanska împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 12134/02) împotriva Republicii Poloniei și care o cetățeancă a acestui stat, dna. Józefa Urbańska ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 20 februarie 2002 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul polonez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dl. Jakub Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

La 19 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. EN FAPT

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura privind legalizarea lucrărilor efectuate fără autorizație de către vecinul reclamantei

Reclamanta este proprietară a unei părți a unei case cu pereți comuni situate la Wrocław în care locuiește cu familia sa.

În 1992, vecinul reclamantei - proprietar al celeilalte părți a imobilului - a întreprins pe aceasta lucrări de amenajare și construcție.

La 6 mai 1992, reclamanta a avertizat serviciile urbanismului de la primăria Wrocław că lucrările în cauză erau efectuate de vecinul său fără autorizație prealabilă. Potrivit reclamantei, lucrările au provocat daunuri la partea sa a imobilului manifestate prin pagube, cum ar fi crăpături ale pereților sau spargeri de tavan, care reprezentau un pericol pentru viața și sănătatea locuitorilor imobilului.

La 9 iunie 1992, primarul a ordonat opririrea lucrărilor. El l-a îndemnat pe constructor să-i prezinte, înainte de 30 iunie 1992, o notă tehnică certificând conformitatea șantierului cu regulile urbanismului, precum și alt document confirmând că lucrările au fost aprobate de coproprietarul imobilului.

Documentele cerute nefiind depuse în termen, la 17 septembrie 1993, primarul i-a adresat constructorului un avertisment.

În absența unei motive din partea acestuia, la 29 octombrie 1993, primarul i-a impus constructorului o amendă administrativă. În același timp, el a asortit decizia din 9 iunie 1992 cu titlu executoriu și a deschis o procedură de execuție (a se vedea mai jos punctul 2).

Confruntată cu inacțiunea prelungită a autorităților administrative, la 4 mai 1995, reclamanta a adresat o plângere prefectului de Wrocław. La 18 mai 1995, acesta a informat-o că o vizită la fața locului urmând să fie efectuată pe șantier în zile următoare de serviciile primăriei.

Procedura tendând la executarea deciziei din 9 iunie 1992 s-a încheiat la 30 aprilie 1996, reclamanta fiind informată de primărie că serviciile urbanismului vor proceda la examinarea pieselor depuse de constructor în vederea emiterii unei autorizații de exploatare a șantierului.

Printr-o decizie pronunțată la 27 mai 1996, primarul a acordat constructorului autorizația dorită. Reclamanta a apelat solicitând demolarea șantierului din cauza pericolului pe care aceasta îl reprezenta pentru siguranța locuitorilor din partea sa a imobilului.

La 12 septembrie 1996, prefectul a anulat decizia primarului și a retransmis dosarul acestuia pentru reconsiderare constatând că nota tehnică prezentată de constructor a fost întocmită de o persoană incompetentă.

La 3 februarie 1997, primarul a acordat constructorului autorizația dorită. Reclamanta a apelat.

La 7 iulie 1997, prefectul a confirmat decizia primarului.

La 21 aprilie 1998, pronunțând-se asupra unui recurs formulat de reclamantă, Curtea Administrativă Supremă a anulat decizia prefectului și pe cea a primarului pe motiv că acestea au fost adoptate cu încălcarea legii privind urbanismul. În special, autoritățile au omis să verifice dacă șantierul era conform cu normele de siguranță în vigoare. Dosarul cauzei a fost retransmis primăriei Wrocław.

La 24 iunie 1998, o vizită la fața locului a fost efectuată pe șantier de autoritățile competente. Raportul întocmit la finalizarea acesteia arăta daunele provocate de lucrări în partea imobilului aparținând reclamantei.

La 1 septembrie 1998, reclamanta s-a plâns prefectului de inacțiunea primăriei. Într-o scrisoare din 8 octombrie 1998, acesta a informat-o că la 11 septembrie 1998, constructorul a fost îndemnat de primar să prezinte, înainte de 15 noiembrie 1998, opinia unui expert în urbanisme privind conformitatea șantierului cu normele de siguranță, decizie confirmată în continuare de prefect la 9 martie 1999.

La mai multe rânduri în cursul anului 1999, în special pe 9 și 30 august precum și pe 26 octombrie, reclamanta s-a plâns de inacțiunea primăriei Wrocław prefectului. Una din aceste plângeri, adresate inițial de reclamantă biroului Prim-ministrului, a fost transmisă prefectului pentru examinare în conformitate cu procedura prevăzută de art. 37 al codului de procedură administrativă. Celelalte plângeri au fost transmise Inspectorului construcțiilor de district acum competent. În scrisori explicative din 22 octombrie, 4 noiembrie și 22 decembrie 1999, Inspectorul a informat interesata că termenul acordat inițial constructorului pentru prezentarea opiniei a fost prelungit până la 28 februarie 2000.

Ținând cont că constructorul nu a depus piesele cerute în termenul fixat, la 2 martie 2000, Inspectorul construcțiilor de district i-a adresat un avertisment solicitând-i să prezinte documentele lipsă cel târziu în termen de șapte zile de la data avertismentului. La 28 martie 2000, constructorul a informat autoritățile că din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile expertul nu a putut pregăti opinia; aceasta a fost depusă în aprilie 2000.

La 19 iulie 2000, primarul de Wrocław a autorizat constructorul să exploateze șantierul. La 3 august 2000, reclamanta a formulat un recurs împotriva deciziei primarului.

La 14 februarie 2001, prefectul de Wrocław a anulat decizia primarului și a retransmis dosarul acestuia pentru reconsiderare din cauza faptului că reclamanta nu primise oportunitatea de a contesta expertiza tehnică prezentată de constructor.

La 4 aprilie 2001, o vizită la fața locului a fost efectuată pe șantier de serviciile competente ale primăriei. În aceeași zi, reclamanta a fost informată de primărie că o vizită suplimentară la fața locului va fi efectuată la 23 aprilie 2001.

La 28 mai 2001, primarul a autorizat constructorul să exploateze șantierul. Reclamanta a formulat un recurs.

La 27 iulie 2001, prefectul a anulat decizia primarului pe motiv că în încălcarea codului de procedură administrativă, acesta din urmă a omis să adune opinia reclamantei cu privire la concluziile expertului. De asemenea, el a îndemnat reclamanta să prezinte expertiza urbanistică suplimentară.

Nefiind de acord cu obligația care-i fusese impusă în virtutea deciziei prefectului, reclamanta a formulat un recurs la Curtea Administrativă Supremă. Ea susține că nu dispune de mijloace financiare suficiente pentru a suporta costurile legate de elaborarea expertizei.

La 14 octombrie și 12 noiembrie 2001 avocatul reclamantei a rugat Curtea Administrativă să nu stabilească noi ședințe înainte de 5 decembrie 2001 din cauza bolii clientului sale.

Printr-o hotărâre din 3 iulie 2003, Curtea Administrativă Supremă a confirmat decizia prefectului din 27 iulie 2001.

După ce a reluat în decembrie 2003 examinarea cauzei, la 20 mai 2005, Inspectorul construcțiilor de district a autorizat constructorul să exploateze șantierul. Reclamanta a apelat.

La 15 septembrie 2005, Inspectorul regional al construcțiilor a anulat decizia din 20 mai estimând că dosarul depus de constructor era incomplet și că acesta din urmă a omis să depună anumite documente indispensabile acordării autorizației, în special certificatele eliberate de serviciile sanitare și cele responsabile cu protecția mediului.

La 12 octombrie 2005, reclamanta s-a plâns de inacțiunea Inspectorului construcțiilor de district prefectului Inspectorului regional. La 18 octombrie 2005, acesta din urmă a respins plângerea acesteia estimând că nicio inacțiune a autorității puse în cauză nu putea fi constatată.

Procedura este în curs de desfășurare. 2. Procedura tendând la executarea deciziei primarului adoptate la 9 iunie 1992

La 29 octombrie 1993, primarul a deschis o procedură tendând la executarea propriei decizii din 9 iunie 1992, prin care îndemease constructorul să prezinte documente certificând conformitatea șantierului cu regulile urbanismului.

De două ori în 1995, primarul a impus constructorului o amendă administrativă pentru neexecutarea deciziei în cauză.

În fine, la 26 martie 1996, constructorul s-a prezentat la primărie. El s-a obligat să depună dosarul tehnic complet înainte de 22 aprilie 1996.

Piesele cerute fiind depuse de constructor pe 26 și 30 aprilie 1996, primarul a hotărât să abandone procedura.

În virtutea art. 17 din legea privind Curtea Administrativă Supremă care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1995, o parte la o procedură administrativă putea oricând să sesizeze această jurisdicție cu un recurs în caren pentru a constata inacțiunea unei autorități administrative care era presupusă să pronunțe o decizie. În virtutea dispozițiilor art. 26 din legea în cauză, presupunând că acuzațiile privind inacțiunea unei autorități puse în cauză sunt bine întemeiate, aceasta din urmă poate fi obligată de Curtea Administrativă Supremă "să pronunțe o decizie sau să îndeplinească un anumit act sau să declare existența unui drept sau a unei obligații care rezultă din lege". O asemenea decizie a Curții Administrative Supreme este obligatorie din punct de vedere legal. Dacă autoritatea administrativă în cauză nu se conformează, Curtea Administrativă Supremă poate-i impune o amendă administrativă sau chiar poate pronunța ea însăși o decizie privind dreptul sau obligația în cauză.

După adoptarea pe 25 iulie și 30 august 2002 de noi legi privind organizarea și funcționarea tribunalelor administrative, jurisdicții administrative de gradul doi au fost instituate în sistemul judiciar polonez. Din acest motiv, legea privind Curtea Administrativă Supremă din 1995 a fost abrogată deoarece noile legi reglementau de asemenea modul de funcționare al jurisdicției administrative supreme.

Art. 3 § 1 din legea din 30 august 2002 stipulează că tribunalele administrative controlează actele administrației publice. Le incumbă, în special, să examineze recursurile în caren împotriva autorităților administrative. Decizia prin care un tribunal administrativ se pronunță asupra recursului în cauză este susceptibilă de cale extraordinară de atac care poate fi formulată în fața Curții Administrative Supreme.

Art. 160 din codul de procedură administrativă în vigoare până la 1 septembrie 2004 prevedea că o parte la o procedură administrativă care suferise prejudiciul din cauza adoptării sau invalidării unei decizii administrative contrare legii, atât material cât și procedural, putea solicita, o parte la o procedură administrativă care suferise prejudiciul din cauza adoptării sau invalidării unei decizii administrative contrare legii, atât material cât și procedural, putea solicita unei autorități administrative care invalidase decizia în cauză acordarea unei despăgubiri, cu excepția cazurilor în care prejudiciul cauzat ar fi fost datorat circumstanțelor pentru care aceasta ar fi fost răspunzătoare.

Art. 417 din codul civil stipulează că statul este responsabil pentru daunele cauzate de un agent al statului în exercitarea funcțiilor sale. EN DROIT

Guvernul se opune acestei teze și susține că pretențiunea nu este întemeiată.

Procedura a început la 6 mai 1992 și, potrivit elementelor versate în dosar, nu s-a încheiat încă. Totuși, având în vedere competența ratione temporis a Curții cu privire la Polonia, aceasta nu poate examina decât faptele posterioare la 1 mai 1993. Rezultă că perioada de luat în considerare se extinde pe aproximativ treisprezece ani și trei luni. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de recurs de care dispunea în dreptul intern pentru a se plânge de durata procedurii administrative. În special, ea nu a introdus recurs împotriva careni administrației în fața Curții Administrative Supreme sau, după 1 ianuarie 2004, în fața unui tribunal administrativ competent.

Guvernul susține în continuare că până la 1 septembrie 2004, reclamanta avea și oportunitatea de a utiliza încă un alt recurs, și anume acțiunea prevăzută de art. 160 al codului de procedură administrativă în vigoare la momentul faptelor (a se vedea partea dreptului intern mai sus). Ținând cont că mai multe decizii administrative pronunțate în prezenta cauză au trebuit anulate din cauza viciilor de formă sau de fond cu care erau afectate, utilizarea recursului în cauză ar fi nu numai permis reclamantei să se facă despăgubită ci de asemenea ar fi contribuit la disciplinarea autorităților și accelerarea procedurii.

Din opinia Guvernului, reclamanta ar fi putut de asemenea să se plângă de durata procedurii prin intermediul acțiunii în despăgubire prevăzute de art. 417 din codul civil - dispoziție care permite unui individ vătămat de un act ilegal sau de o carenă a unei autorități publice să caute reparație în fața unei jurisdicții civile competente. Guvernul amintește că în conformitate cu jurisprudența Curții, recursul în cauză este considerat a fi o cale juridică eficace de natură să remediere lungimea procedurilor. Astfel, ținând cont că în prezenta cauză procedura litigioasă este încă în curs de desfășurare și că autoritățile administrative nu au ajuns încă, în încălcarea art. 104 § 1 al codului de procedură administrativă, să decidă cauza în mod definitiv, reclamanta are dreptul de a introduce acțiunea în despăgubire în cauză.

Reclamanta contestă afirmațiile Guvernului.

Curtea amintește că scopul art. 35 este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a remedia violările invocate împotriva lor înainte ca aceste invocări să fie supuse organelor Convenției. Această dispoziție trebuie aplicată "cu o anumită flexibilitate și fără formalismul excesiv"; este suficient că interesatul să ridice în fața jurisdicțiilor naționale "cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern" acuzațiile pe care intenționează apoi să le formeze în fața Curții" (a se vedea, printre altele, Castells c. Spania, hotărâre din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, p. 19, § 27; Bielec c. Polonia, hotărâre din 27 iunie 2006 nr. 40084/02).

Curtea constată că în cazul de față, reclamanta s-a plâns prefectului de inacțiunea primăriei, în conformitate cu art. 37 al codului de procedură administrativă. De asemenea, în 2005, s-a plâns de inacțiunea Inspectorului construcțiilor de district superiorului său ierarhic. Totuși nicio măsură concretă nu a fost luată de autorități pentru a accelera procedura. Cu privire la plângerea introdusă în 2005, aceasta a fost respinsă pe motiv că nicio carenă imputabilă autorităților nu putea fi constatată.

Curtea amintește că din jurisprudența ei privind cazurile poloneze similare rezultă că recursul ierarhic de care s-a dispensat reclamanta în prezenta cauză este considerat a fi o cale juridică eficace de natură să remedieze durata excesivă a unei proceduri administrative (a se vedea, Bukowski c. Polonia (decizie), nr. 38665/97, 11 iunie 2002 sau Bielec c. Polonia precizat). Astfel, Curtea consideră că în cazul de față, pentru a satisface obligația de a epuiza căile de recurs interne, reclamanta nu era obligată să formeze încă un alt recurs, și anume acțiunea în caren în fața Curții Administrative Supreme sau recursul prevăzut de fostul art. 160 din codul de procedură administrativă - acțiune al cărei eficacitate cu privire la lungimea procedurilor administrative nu a fost nicidecum demonstrată de Guvern.

Cu privire la acțiunea în despăgubire, Curtea amintește jurisprudența sa conform căreia atunci când dreptul intern prevede mai multe căi de recurs paralele aparținând unor domenii diferite ale dreptului, art. 35 § 1 din Convenție nu cere ca un reclamant, după ce a încercat să obțină corectarea unei pretenții invocate a Convenției prin intermediul uneia din aceste căi de recurs, să fie obligat încă să utilizeze alte (Kaniewski c. Polonia, hotărâre din 8 noiembrie 2005, nr. 38049/02). Astfel, cu privire la prezenta cauză, Curtea consideră că reclamanta având epuizat căile de recurs de care dispunea în virtutea dispozițiilor relevante al codului de procedură administrativă, ea nu mai era obligată să intenteze acțiunea în despăgubire prevăzută de codul civil.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea estimează că reclamanta a epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

Prin urmare, ea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că cererea nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că reclamanta a contribuit la durata procedurii.

Reclamanta respinge teza Guvernului.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesații (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea estimează că faptul că reclamanta a exercitat recursurile care-i erau deschise în dreptul intern nu poate fi reținut împotriva ei. Cât privește comportamentul autorităților, nu poate fi afirmat că în cazul de față, ținând cont de durata procedurii văzute în ansamblu, mai mult de treisprezece ani, cauza ar fi fost tratată cu diligența și celeritatea impusă de art. 6 din Convenție.

Curtea a tratat de nenumărate ori cazuri care ridică întrebări asemănătoare celei din cazul de față și a constatat violarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender precizat).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerința "termenului rezonabil".

Prin urmare, a fost încălcatul art. 6 § 1.

Reclamanta solicită 50 000 euro (EUR) pentru prejudiciu material și încă 25 000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții. El estimează că sumele solicitate de reclamantă sunt exorbitante.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul material invocată și respinge această cerere. Totuși, ea estimează că trebuie acordate reclamantei 8 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanta nu solicită nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitații de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a fost o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Spune, a) că Statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 8 000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciu moral convertit în zloti polonezi la rata aplicabilă la data de reglementare plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. T.L. Early Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 12134/02) dirigée contre la République de Pologne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Józefa Urbańska (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 février 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le 19 janvier 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Procédure tendant à la légalisation des travaux effectués sans autorisation par le voisin de la requérante

La requérante est propriétaire d'une partie d'une maison mitoyenne sise à Wrocław dans laquelle elle habite avec sa famille.

En 1992, le voisin de la requérante - propriétaire de l'autre partie de l'immeuble - entreprît sur celle-ci des travaux d'aménagement et de construction.

Le 6 mai 1992, la requérante avertît les services d'urbanisme de la mairie de Wrocław que les travaux en question étaient effectués par son voisin sans autorisation préalable. D'après la requérante, les travaux avaient provoqué de dommages à sa partie de l'immeuble se manifestant par les dégâts, tels que les fissures des murs où cassures de plafond, qui représentaient un danger pour la vie et la santé des habitants de l'immeuble.

Le 9 juin 1992, le maire ordonna l'arrêt des travaux. Il somma le constructeur de lui soumettre, avant le 30 juin 1992, une note technique attestant de la conformité du chantier aux règles d'urbanisme ainsi qu'un autre document confirmant que les travaux avaient été approuvés par le copropriétaire de l'immeuble.

Les documents requis n'ayant pas été versés dans les délais, le 17 septembre 1993, le maire adressa au constructeur un avertissement.

En absence de réaction de la part de ce dernier, le 29 octobre 1993, le maire lui infligea une amende administrative. En même temps, il assortit la décision du 9 juin 1992 d'un titre exécutoire et ouvrit une procédure d'exécution (voir sous point 2 ci-dessous).

Face à l'inaction prolongée des autorités administratives, le 4 mai 1995, la requérante adressa une plainte au préfet de Wrocław. Le 18 mai 1995, celui-ci l'informa qu'une visite des lieux devait être effectuée sur le chantier dans les prochains jours par les services de la mairie.

La procédure tendant à exécuter la décision du 9 juin 1992 s'étant achevée le 30 avril 1996, la requérante fut informée par la mairie que les services d'urbanisme allaient procéder à l'examen des pièces soumises par le constructeur en vue de la délivrance d'une autorisation d'exploitation du chantier.

Par une décision prononcée le 27 mai 1996, le maire accorda au constructeur l'autorisation souhaitée. La requérante fit appel en sollicitant la démolition du chantier en raison du danger que celui-ci représentait pour la sécurité des habitants de sa partie de l'immeuble.

Le 12 septembre 1996, le préfet annula la décision du maire et renvoya à ce dernier le dossier pour reconsidération en relevant que la note technique présentée par le constructeur avait été établie par une personne incompétente.

Le 3 février 1997, le maire accorda au constructeur l'autorisation souhaitée. La requérante fit appel.

Le 7 juillet 1997, le préfet confirma la décision du maire.

Le 21 avril 1998, statuant sur un recours formé par la requérante, la Cour administrative suprême annula la décision du préfet ainsi que celle du maire au motif que celles-ci avaient été adoptées au mépris de la loi sur l'urbanisme. En particulier, les autorités omirent de vérifier si le chantier était conforme aux normes de sécurité en vigueur. Le dossier de l'affaire fut renvoyé à la mairie de Wrocław.

Le 24 juin 1998, une visite des lieux fut effectuée sur le chantier par les autorités compétentes. Le rapport établi à l'issue de celle-ci faisait état des dégâts provoqués par les travaux dans la partie de l'immeuble appartenant à la requérante.

Le 1 er septembre 1998, la requérante se plaignit auprès du préfet de l'inaction de la mairie. Dans une lettre du 8 octobre 1998, celui-ci l'informa que le 11 septembre 1998, le constructeur avait été sommé par le maire de présenter, avant le 15 novembre 1998, l'opinion d'un expert en urbanisme sur la conformité du chantier aux normes de sécurité, décision confirmée par la suite par le préfet le 9 mars 1999.

A plusieurs reprises durant l'année 1999, en particulier les 9 et 30 août ainsi que le 26 octobre, la requérante se plaignit de l'inaction de la mairie de Wrocław auprès du préfet. L'une de ces plaintes, adressée initialement par la requérante au bureau du Premier ministre, fut transmise au préfet pour examen conformément à la procédure prévue par l'article 37 du code de procédure administrative. Les autres plaintes furent transmises à l'Inspecteur des constructions de district désormais compétent. Dans les lettres explicatives en dates des 22 octobre, 4 novembre ainsi que du 22 décembre 1999, l'Inspecteur informa l'intéressée que le délai accordé initialement au constructeur pour la présentation de l'opinion avait été prorogé jusqu'au 28 février 2000. 22. Étant donné que le constructeur n'avait pas soumis de pièces requises dans le délai imparti, le 2 mars 2000, l'Inspecteur des constructions de district lui adressa un avertissement le sommant de présenter les documents manquants au plus tard dans le délai de sept jours à compter de la date de l'avertissement. Le 28 mars 2000, le constructeur informa les autorités qu'en raison de mauvaises conditions météorologiques l'expert n'avait pas été en mesure de préparer l'opinion ; laquelle fut soumise en avril 2000.

Le 19 juillet 2000, le maire de Wrocław autorisa le constructeur à exploiter le chantier. Le 3 août 2000, la requérante forma un recours contre la décision du maire.

Le 14 février 2001, le préfet de Wrocław annula la décision du maire et renvoya le dossier à ce dernier pour reconsidération du fait que la requérante ne s'était pas vu offrir l'opportunité de contester l'expertise technique présentée par le constructeur.

Le 4 avril 2001, une visite des lieux fut effectuée sur le chantier par les services compétents de la mairie. Le même jour, la requérante fut informée par la mairie qu'une visite des lieux supplémentaire allait être effectuée le 23 avril 2001.

Le 28 mai 2001, le maire autorisa le constructeur à exploiter le chantier. La requérante forma un recours.

Le 27 juillet 2001, le préfet annula la décision du maire au motif qu'au mépris du code de procédure administrative, ce dernier avait omis de recueillir l'avis de la requérante au sujet des conclusions de l'expert. Il somma également la requérante de présenter l'expertise urbanistique complémentaire.

En désaccord avec l'obligation que lui avait été imposée en vertu de la décision du préfet le requérante forma un recours auprès de la Cour administrative suprême. Elle affirme ne pas disposer de moyens financiers suffisants pour s'acquitter des frais liés à l'élaboration de l'expertise.

Les 14 octobre et 12 novembre 2001 l'avocat de la requérante pria la Cour administrative de ne pas fixer de nouvelles séances avant le 5 décembre 2001 en raison de la maladie de sa cliente.

Par un arrêt du 3 juillet 2003, la Cour administrative suprême confirma la décision du préfet du 27 juillet 2001.

Ayant repris en décembre 2003 l'examen de l'affaire, le 20 mai 2005, l'Inspecteur des constructions de district autorisa le constructeur à exploiter le chantier. La requérante fit appel.

Le 15 septembre 2005, l'Inspecteur régional des constructions annula la décision du 20 mai estimant que le dossier soumis par le constructeur était incomplet et que ce dernier avait omis d'y verser certains documents indispensables à l'octroi de l'autorisation, notamment les certificats délivrés par les services sanitaires et ceux chargés de la protection de l'environnement.

Le 12 octobre 2005, la requérante se plaignit de l'inaction de l'Inspecteur des constructions de district auprès de l'Inspecteur régional. Le 18 octobre 2005, ce dernier rejeta sa plainte estimant qu'aucune inaction de l'autorité mise en cause ne pouvait être constatée.

La procédure est pendante. 2. Procédure tendant à faire exécuter la décision du maire adoptée le 9 juin 1992

Le 29 octobre 1993, le maire ouvrit une procédure tendant à faire exécuter sa propre décision du 9 juin 1992, par laquelle il avait sommé le constructeur de présenter les documents attestant de la conformité du chantier aux règles de l'urbanisme. 36. À deux reprises en 1995, le maire infligea au constructeur une amende administrative pour défaut d'exécution de la décision en question.

Enfin, le 26 mars 1996, le constructeur se présenta à la mairie. Il s'engagea à soumettre le dossier technique complet avant le 22 avril 1996.

Les pièces requises ayant été versées par le constructeur les 26 et 30 avril 1996, le maire décida d'abandonner la procédure. II.

En vertu de l'article 17 de la loi sur la Cour administrative suprême qui est entrée en vigueur le 1 er octobre 1995, une partie à une procédure administrative pouvait à tout moment saisir cette juridiction d'un recours en carence en vue de voir constater l'inaction d'une autorité administrative qui était censée rendre une décision. En vertu de la disposition de l'article 26 de la loi en question, à supposer que les allégations au sujet de l'inaction d'une autorité mise en cause soient bien fondées, cette dernière peut être sommée par la Cour administrative suprême « à rendre une décision ou accomplir un acte donné ou bien à déclarer l'existence d'un droit ou d'une obligation qui découle de la loi ». Une telle décision de la Cour administrative suprême est juridiquement contraignante. Si l'autorité administrative concernée ne s'y conforme pas, la Cour administrative suprême peut lui infliger une amende administrative ou bien rendre elle-même une décision sur le droit ou l'obligation en cause.

Suite à l`adoption, les 25 juillet et 30 août 2002, de nouvelles lois sur l'organisation et le fonctionnement des tribunaux administratifs, des juridictions administratives de deuxième degré ont été instituées dans le système judicaire polonais. De ce fait, la loi sur la Cour administrative suprême du 1995 a été abrogée étant donné que les nouvelles lois régissaient également le mode du fonctionnement de la juridiction administrative suprême.

L'article 3 § 1 de la loi du 30 août 2002 dispose que les tribunaux administratifs contrôlent les actes de l'administration publique. Il leur incombe, notamment, d'examiner les recours en carence dirigés contre les autorités administratives. La décision par laquelle un tribunal administratif se prononce sur ledit recours est susceptible d'un pourvoi en cassation qui peut être formé devant la Cour administrative suprême.

L'article 160 du code de procédure administrative en vigueur jusqu'au 1er septembre 2004 prévoyait qu'une partie à une procédure administrative qui avait subi le préjudice du fait de l'adoption ou de l'invalidation d'une décision administrative contraire à la loi, tant matérielle que procédurale, pouvait solliciter, auprès d'une autorité administrative ayant invalidé la décision en cause, l'octroi d'une indemnité, sauf dans les cas où le préjudice occasionné a été le fait des circonstances dont elle se serait rendue responsable.

L'article 417 du code civil statue que le trésor public est responsable des dommages causés par un agent de l'État dans l'exercice de ses fonctions. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et affirme que le grief est infondé.

La procédure a débuté le 6 mai 1992 et, d'après les éléments versés au dossier, n'a pas encore pris fin. Toutefois, eu égard à sa compétence ratione temporis à l'égard de la Pologne, la Cour ne peut examiner que les faits postérieurs au 1 er mai 1993. Il en résulte que la période à prendre en considération s'étend sur environ treize années et trois mois. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement affirme que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours qu'elle avait à sa disposition en droit interne pour se plaindre de la durée de la procédure administrative. En particulier, elle n'a pas introduit de recours contre la carence de l'administration devant la Cour administrative suprême ou, après le 1 er janvier 2004, devant un tribunal administratif compétent.

Le Gouvernement soutient ensuite que jusqu'au 1 er septembre 2004, la requérante avait l'opportunité d'utiliser encore un autre recours, à savoir l'action prévue à l'article 160 du code de procédure administrative en vigueur à l'époque de faits (voir, la partie du droit interne ci-dessus). Vu que plusieurs décisions administratives rendues dans la présente affaire ont dû être annulées en raison de vices de forme ou de fond dont elles étaient entachées, l'utilisation du recours en question aurait non seulement permis à la requérante de se faire indemniser mais également aurait contribué à discipliner les autorités et à accélérer la procédure.

De l'avis du Gouvernement la requérante aurait pu également se plaindre de la durée de la procédure au moyen de l'action indemnitaire prévue à l'article 417 du code civil - disposition qui permet à un individu lésé par un acte illégal ou par une carence d'une autorité publique de rechercher réparation devant une juridiction civile compétente. Le Gouvernement rappelle qu'en vertu d'une jurisprudence de la Cour, le recours en question est réputé être une voie de droit efficace de nature à remédier à la longueur des procédures. Ainsi, vu qu'en l'espèce la procédure litigeuse est toujours pendante et que les autorités administratives ne sont pas encore arrivées, au mépris de l'article 104 § 1 du code de procédure administrative, à trancher l'affaire de manière définitive, la requérante est en droit d'introduire l'action indemnitaire en question.

La requérante conteste les dires du Gouvernement.

La Cour rappelle que la finalité de l'article 35 est de ménager aux États contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention. Cette disposition doit s'appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif »; il suffit que l'intéressé ait soulevé devant les juridictions nationales « au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne » les griefs qu'il entend par la suite formuler devant la Cour » (voir, entre autres, Castells c. Espagne, arrêt du 23 avril 1992, série A n o 236, p. 19, § 27 ; Bielec c. Pologne , arrêt du 27 juin 2006 n o 40084/02).

La Cour note que dans le cas d'espèce, la requérante s'est plainte auprès du préfet de l'inaction de la mairie, conformément à l'article 37 du code de procédure administrative. De surcroît, en 2005, elle s'est plainte de l'inaction de l'Inspecteur des constructions de district auprès de son supérieur hiérarchique. Toutefois aucune mesure concrète n'a été prise par les autorités en vue d'accélérer la procédure. Concernant la plainte introduite en 2005, celle-ci a été rejetée au motif qu'aucune carence imputable aux autorités n'avait pu être constatée.

La Cour rappelle qu'il ressort de sa jurisprudence relative aux affaires polonaises similaires que le recours hiérarchique dont la requérante s'est affranchi en l'espèce est réputé être une voie de droit efficace de nature à remédier à la durée excessive d'une procédure administrative (voir, Bukowski c. Pologne (déc), n o 38665/97, 11 juin 2002 ou Bielec c. Pologne précité). Ainsi, la Cour considère qu'en l'espèce, pour satisfaire à l'obligation d'épuiser les voies de recours internes la requérante n'était pas tenue de former encore un autre recours, à savoir l'action en carence devant la Cour administrative suprême ou le recours prévu par l'ancien article 160 du code de procédure administrative – action dont l'efficacité s'agissant de la longueur des procédures administratives n'a été aucunement démontrée par le Gouvernement.

S'agissant de l'action indemnitaire, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle lorsque le droit interne prévoit plusieurs recours parallèles relevant de différentes domaines du droit, l'article 35 § 1 de la Convention n'exige pas qu'un requérant, après avoir tenté d'obtenir le redressement d'une violation alléguée de la Convention au travers de l'un de ces recours, doive encore nécessairement en utiliser d'autres ( Kaniewski c. Pologne , arrêt du 8 novembre 2005, n o 38049/02). Ainsi, en ce qui concerne la présente affaire, la Cour considère que la requérante ayant épuisé les voies de recours étant à sa disposition en vertu des dispositions pertinentes du code de procédure administrative, elle n'était plus tenue d'intenter l'action indemnitaire prévue par le code civil.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la requérante a épuisé les voies de recours internes, conformément à l'article 35§1 de la Convention.

Partant, elle rejette l'exception du Gouvernement.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la requérante a contribué à la durée de la procédure.

La requérante réfute la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour estime que le fait pour la requérante d'avoir exercé les recours qui lui étaient ouverts en droit interne ne saurait être retenu en sa défaveur. Quant au comportement des autorités, il ne peut être affirmé qu'en l'espèce, compte tenu de la durée de la procédure vue dans son ensemble, soit plus de treize années, l'affaire eût été traitée avec la diligence et la célérité voulues par l'article 6 de la Convention.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

La requérante réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et encore 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il estime que les sommes demandées par la requérante sont exorbitantes.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 8 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante ne sollicite aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Josep casadevall Greffier Président