- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 13 noiembrie 2007
- Stat pârât
- POL
- Articole
- Articolul 6, Articolul 13
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 13
Zwozniak împotriva Poloniei
Traducere în română AI
A PATRA SECȚIUNE
CAUZA ZWOŹNIAK c. POLONIA (Cerere nr. 25728/05) HOTĂRÂRE STRASBOURG 13 noiembrie 2007 DEFINITIVĂ 13/02/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă. În cauza Zwoźniak c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședință într-o cameră compusă din: Domnii J. Casadevall, președinte, G. Bonello, S. Pavlovschi, L. Garlicki, Doamna L. Mijović, Domnul J. Šikuta, Doamna P. Hirvelä, judecători, și de Domnul T.L. Early, grefier de secțiune, După deliberații în cameră de consiliu la 16 octombrie 2007, Dă hotărârea care urmează, adoptată la această dată: PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 25728/05) adresată Republicii Polonia și pe care un cetățean al acestui stat, Domnul Krzysztof Zwoźniak («reclamantul»), a sesizat-o la 27 iunie 2005 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).
Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de Doamna Bogdana Słupska-Uczkiewicz, avocat la Wrocław. Guvernul polonez («Guvernul») este reprezentat de agentul lui, Domnul Jakub Wołąsiewicz, din Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul susținea o încălcare a dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, invocând art. 13, el punea sub semnul întrebării eficacitatea recurului prin care se plânse, în fața jurisdicțiilor naționale, de durata procedurii litigioase.
La 4 aprilie 2006, Curtea a decis să comunice cererea. Avalerizând dispozițiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondurile cauzei. PE FOND I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul, născut în 1945, locuiește la Jelenia Góra.
La 26 martie 1991, reclamantul și alți nouă inculpați au fost puși sub acuzare de parchetul din Jelenia Góra. Reclamantul care la acea vreme ocupa o poziție de conducere într-o întreprindere de stat, era bănuit că a depășit funcțiile lui prin aceea că a dispus de bunurile acestei societăți în detrimentul statului.
La 14 iunie 1991, ancheta a fost încheiată și actul de acuzare a fost depus la tribunalul de district din Jelenia Góra.
La 18 martie 1992, tribunalul a ținut prima sa ședință. Apoi, aproximativ doisprezece ședințe au mai avut loc în cursul acestui an.
Pe parcursul anului următor, tribunalul a ținut aproximativ douăzeci și două ședințe din care majoritatea au fost consacrate audierii martorilor.
Pe parcursul opt ședințe care au avut loc în prima jumătate a anului 1994, tribunalul a continuat audierea martorilor. Ședința fixată la 13 iulie a fost amânată deoarece niciun martor nu se prezentase. Celelalte ședințe au avut loc la 16 septembrie și 21 octombrie 1993.
La 14 noiembrie 1993, judecătorul a ascultat pe primul expert.
Ședințele prevăzute inițial pentru 11 și 12 ianuarie 1994 au fost amânate din cauza bolii unuia din inculpați. Absența lui prelungindu-se, la 4 ianuarie 1996, tribunalul a decis că examinarea aspectului procedurii care-l privea va continua separat.
Ședințele prevăzute pentru luna ianuarie au fost anulate la cererea unui alt inculpat care nu era în măsură să se prezinte din cauza necesității de a continua un tratament medical.
Ședințele următoare au avut loc la 12 aprilie, precum și la 7, 8 și 28 mai 1996.
Ședința inițial fixată la 24 septembrie 1996 a fost anulată la cererea parhetului.
Pe parcursul ședințelor din 24 și 25 octombrie 1996, tribunalul a ascultat pe experți.
Printr-o sentință pronunțată la 30 decembrie 1996, tribunalul de district l-a declarat pe reclamant vinovat de o parte din fapte care-i erau imputate și i-a impus o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare.
La 20 ianuarie 1997, apărătorul reclamantului i-a cerut tribunalului să-i furnizeze motivarea sentinței de mai sus. La 27 iulie 1997, aceasta a fost comunicată reclamantului și avocatului lui.
La 10 septembrie 1997, reclamantul a depus apel.
La 20 februarie 1998, tribunalul regional a infirmat, cu privire la reclamant, sentința tribunalului de district și, în această măsură, a retrimis cauza pentru reexaminare.
La 2 septembrie 1998, la cererea avocatului reclamantului, tribunalul a desemnat un expert contabil și, la 22 februarie 1999, a suspendat procedura în așteptarea concluziilor sale. Acestea fiind depuse la 7 octombrie 1999, la 17 decembrie 1999, procedura a fost reluată.
Ședințele prevăzute pentru 18 ianuarie și 16 februarie 2000 au fost amânate la 8 martie la cererea parhetului. În această zi, procurorul a cerut tribunalului să desemneze un alt expert.
Dat fiind că expertul desemnat a căzut bolnav, la 19 aprilie, tribunalul l-a înlocuit pe altul. Acestui din urmă absținîndu-se imediat, la 15 mai 2000, judecătorul a desemnat un al treilea expert și, la cererea lui, a prelungit, până la 31 ianuarie 2001, termenul pentru prezentarea concluziilor.
Ședința fixată la 11 mai 2001 a fost amânată din cauza absenței expertului. La 11 iulie 2001, acesta din urmă i-a comunicat judecătorului că din cauza spitalizării lui, nu ar fi în măsură să prezinte concluziile în termenul alocat. La 14 ianuarie 2002, tribunalul a fost informat de decesul expertului.
La 19 martie 2002, procedura a fost suspendată în așteptarea prezentării concluziilor de către un alt expert. Cu toate acestea, la 30 iulie 2002, acesta din urmă a fost înlocuit cu altul care la rândul lui a fost somată să prezinte concluziile înainte de 30 decembrie 2002. La 6 ianuarie 2003, tribunalul a prelungit, până la 30 mai 2003, termenul inițial alocat expertului pentru prezentarea concluziilor. Cu toate acestea, acestea nefiind depuse la dosar în termen, la 16 decembrie 2003, judecătorul a trimis expertului o memorare. La 6 februarie 2004, i-a trimis o avertizare și, la 24 februarie 2004, a aplicat o amendă. Cu toate acestea, la 4 iunie 2004, expertul a returnat dosarul tribunalului fără concluzii.
La ședința din 7 octombrie 2004, tribunalul a ascultat pe inculpați.
Ședința fixată la 18 noiembrie 2004 a fost amânată din cauza bolii judecătorului.
La 29 decembrie 2004, pe baza articolului 5 din legea din 2004, reclamantul a introduit un recurs pentru a se plânge de durata procedurii. El a invitat tribunalul să concluzioneze că a existat o depășire a termenului rezonabil și să-i acorde din acest motiv o indemnizație de 10.000 PLN, suma maximă prevăzută de lege.
Cu toate acestea, la 13 ianuarie 2005, statuând în cadrul procedurii principale, tribunalul de district a constatat încetarea urmăririi penale direcționate împotriva reclamantului și a pronunțat un ordin de non-lieu.
La 17 ianuarie 2005, tribunalul regional din Jelenia Góra s-a pronunțat asupra recurului introdus de reclamant conform legii din 2004. El a observat că procedura ar fi trebuit să fie condusă de jurisdicția sesizată cu mai multă diligență, cu atât mai mult cu cât în sentința lui din 20 februarie 1998, tribunalul regional furnizase instrucțiuni sub aspectul cărora trebuia reexaminată cauza. Tribunalul regional a subliniat, de asemenea, că nici o perioadă de întârziere nu putea fi imputată reclamantului și că prelungirea procedurii rezulta în esență din comportamentul autorităților judiciare. Cu toate acestea, deși a concluzionat că existase o depășire a termenului rezonabil din cauza unor perioade importante de inacțiune ale autorităților (în special cea între ianuarie 1995 și ianuarie 1996, precum și cea între 16 ianuarie și 16 decembrie 2003), tribunalul regional a refuzat să acorde reclamantului indemnizația pe motiv că acesta din urmă nu dovedise că suferise un prejudiciu material din cauza lungimii procedurii. Cât privește posibilul prejudiciu moral, tribunalul a considerat că doar constatarea încălcării dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil constituia o reparație suficientă în acest sens. II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
31. La 17 septembrie 2004, a intrat în vigoare legea adoptată la 17 iunie 2004, prin care fusese introdusă, în sistemul juridic polonez, o cale de recurs împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). 32. art. 2 al legii sus-menționate citit în conjuncție cu art. 5 prevede că o parte la o procedură care este în curs poate sesiza tribunalul competent cu o acțiune tendând la constatarea duratei excesive a procedurii. În plus, persoana interesată poate cere ca măsurile corespunzătoare să fie luate de autoritățile pentru a accelera desfășurarea procedurii. I se permite, de asemenea, să ceară acordarea unei indemnizații destinate să compenseze prejudiciul pe care ar fi putut să-l sufere din cauza duratei procedurii.
Conform articolului 12 din legea din 2004, tribunalul respinge recursul atunci când se dovedește nefondată. În schimb, atunci când tribunalul admite recursul, tribunalul constată că procedura care face obiectul acestuia, a cunoscut o durată excesivă. De altfel, la cererea formulată de interesat, tribunalul poate soma jurisdicția sesizată să efectueze actele de procedură corespunzătoare în termenul alocat. Atunci când admite recursul, tribunalul poate, la cererea formulată de interesat, să acorde acestuia din urmă o indemnizație de o valoare maximă de 10.000 PLN, aceasta urmând să fie plătită de stat sau de un birou de notariat în cazul în care inacțiunea acestuia din urmă este pusă sub semnul întrebării. În cazul în care statului îi revine să plătească indemnizația în cauză, suma care trebuie achitată este plătită din propriul buget al tribunalului sesizat. PE DREPT I.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
34. Reclamantul susține o încălcare a dreptului lui la o hotărâre într-un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra bine-plăcerii oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei.»
Curtea observă că procedura a început la 26 martie 1991 și s-a încheiat la 13 ianuarie 2005. Cu toate acestea, ținând seama de competența lei ratione temporis, Curtea nu poate examina decât faptele posterioare la 1 mai 1993, data acceptării de către Polonia a dreptului de recurs individual. Cu toate acestea, pentru a verifica caracterul rezonabil al perioadei de timp scursă de la această dată, Curtea va ține seama de starea în care se găsea cauza atunci (Mansur c. Turcia, nr. 16026/90, 8 iunie 1995, A 319-B, § 44). Ținând seama de celor de mai sus, Curtea observă că perioada care trebuie examinată se extinde în specia pe unsprezece ani, opt luni și treisprezece zile. A.
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
PRIVITOR LA EXCEPȚIA GUVERNULUI TRASĂ DIN ABSENȚA CALITĂȚII DE VICTIMĂ
36. Guvernul susține că în specia, reclamantul nu mai poate pretinde să fie victimă a încălcării Convenției în măsura în care tribunalul intern, sesizat cu recursul conform articolului 5 din legea din 2004, a concluzionat la depășirea termenului rezonabil în procedura litigioasă. După părerea Guvernului, constatarea încălcării constituie în sine o reparație suficientă a încălcării constatate a articolului 6 § 1 din Convenție.
Reclamantul contestă afirmațiile Guvernului.
Curtea reamintește jurisprudența ei bine stabilită din care rezultă că statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de indemnizația care i-a fost acordată la nivel național, pentru situația de care se plânge în fața ei, precum și de recunoașterea de către autoritățile naționale a unei încălcări a Convenției. Numai atunci când ambele condiții sunt îndeplinite că natura subsidiară a mecanismului de protecție al Convenției împiedică un examen din partea Curții (a se vedea, Cataldo c. Italia (dec.), nr. 45656/99, 3 iunie 2004). Curtea observă, de altfel, că în general, în caz de constatare a încălcării dreptului la un proces într-un termen rezonabil, ea consideră oportun să aloce unui reclamant o sumă de bani la titlul de reparare a prejudiciului moral pe care ar fi putut să-l sufere de aceea.
Referindu-se la specia, Curtea observă că în ciuda constatării depășirii termenului rezonabil în procedura litigioasă, tribunalul intern nu a acordat reclamantului nici o indemnizație. În aceste circumstanțe, ținând seama în special de durata completă a procedurii în cauză, Curtea nu poate fi de acord că constatarea unică a încălcării dreptului reclamantului de a fi judecat într-un termen rezonabil ar putea constitui o reparație suficientă și adecvată, în sensul articolului 34 din Convenție. Rezultă din aceasta că reclamantul poate continua să se prevaleze de statutul lui de victimă, conform articolului 34 din Convenție (în acest sens Palgutova c. Slovacia, nr. 9818/02, 17 mai 2005, §§ 47-49; Jagiello c. Polonia, nr. 59738/00, 23 ianuarie 2007, §§ 28-29).
Astfel ea respinge excepția Guvernului.
Curtea constată că prețul nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B.
PRIVITOR LA FOND
42. Guvernul observă de îndată că cauza se caracteriza printr-un grad de complexitate ridicat. De altfel, având în vedere numărul mare de dovezi supuse examinării tribunalului, acesta din urmă s-a confruntat cu o încărcătură de muncă importantă. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, autoritățile și-au executat sarcinile în mod suficient. În special, până la 11 ianuarie 1995, aproximativ patruzeci și patru ședințe au fost ținute la intervale regulate.
Reclamantul refută tezele Guvernului.
Curtea reamintește că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența ei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Curtea a tratat în mai multe rânduri cauze care ridicau întrebări similare cu cea din prezenta cauză și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Amurchanian c. Polonia, nr. 8174/02, 19 iunie 2007, § 55). După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, ea concluzionează că în specia, Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument susceptibil de a justifica durata totală a procedurii litigioase.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
47. Reclamantul se plânge, de asemenea, că recursul pe care l-a introdus pentru a se plânge de durata procedurii s-a dovedit a fi în practică ineficace, ținând seama de faptul că nu a obținut nici o reparație, în ciuda încălcării constatate a dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil. Reclamantul citează art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează: «Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul să beneficieze de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale.» A.
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
48. Curtea consideră că acest preț este legat de cel examinat mai sus. De aceea, trebuie declarat admisibil. B.
PRIVITOR LA FOND
49. Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite să se prevaleze de drepturile și libertățile Convenției, așa cum pot fi consacrate în ea. Această disposițiune are, prin urmare, consecința de a cere un recurs intern care autorizează «instanța competentă națională» să cunoască conținutul prețului bazat pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere privind modul de conformare cu obligațiile pe care le impune această disposițiune.
Recursul cerut de art. 13 trebuie să fie «efectiv» în practică, precum și în drept (Wille c. Liechtenstein, nr. 28396/95, 28 octombrie 1999). Cu referință mai precis la durata procedurilor, mijloacele pe care le are un reclamant în dreptul intern pentru a se plânge nu sunt «eficace», în sensul articolului 13 din Convenție, decât atunci când pot «împiedica apariția sau continuarea încălcării invocate» sau «furniza interesatului o reparare corespunzătoare pentru orice încălcare care s-a deja produs». art. 13 deschide deci o opțiune în materia aceasta: un recurs este «efectiv» de îndată ce permite de a interveni mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate sau bine atunci când este susceptibil să furnizeze justițiarului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate (Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, 14 iunie 2006, §§ 65-66).
Referindu-se la prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul s-a plânge de durata procedurii litigioase prin recursul prevăzut de art. 5 din legea din 2004. Ea reamintește în acest sens că rezultă din jurisprudența ei privind cauzele poloneze că recursul în cauză este reputat a fi o cale de recurs eficace cu privire la durata procedurilor judiciare (Charzynski c. Polonia (dec), nr. 15212/03, §§ 36-42; Michalak c. Polonia (dec), nr. 24549/03, §§ 37-43). De altfel, în principiu, recursul sus-menționat permite reclamantului atât să acționeze asupra desfășurării unei proceduri cât și să obțină compensare. Cu toate acestea, în ceea ce privește specia, doar acordarea indemnizației intra în calcul, dat fiind că la data la care tribunalul s-a pronunțat asupra recurului reclamantului, procedura principală era deja încheiată.
Aceasta fiind spusă, Curtea reamintește jurisprudența ei relevantă din care rezultă că există o presupunere solidă, deși nu irrefragabilă, conform căreia durata excesivă a unei proceduri ocazionează un daune moral implicând dreptul la reparare, fără ca un reclamant să trebuie să dovedească prejudiciul pe care l-a suferit. A fost, de asemenea, admis că, în anumite cazuri, durata procedurii nu determina decât o daune morală minimă, ba chiar nici o daune. Judecătorul național ar trebui atunci să-și justifice decizia în materia aceasta motivând-o suficient (Cocchiarella c. Italia [Marea Cameră] din 29 martie 2006, nr. 64886/01, § 95). Deși recunoaște că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine amplasate decât o curte internațională să aprecie circumstanțele cauzei, Curtea reamintește că aprecierea lor trebuie să se efectueze în conformitate cu principiile consemnate în Convenție, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența ei (Majewski c. Polonia, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005, §§ 34-35).
Referindu-se la prezenta cauză, Curtea constată că tribunalul intern, în ciuda constatării duratei excesive a procedurii nu a acordat nici o indemnizație reclamantului, estimând că pe de o parte, reclamantul nu dovedise că suferise prejudiciul material din cauza duratei procedurii. Pe de altă parte, privitor la daune morală, tribunalul s-a limitat la a declara că constatarea unică a încălcării dreptului lui de a fi judecat într-un termen rezonabil constituia o reparare adecvată în acest sens.
Curtea observă de îndată că în principiu, faptul că tribunalul a considerat că reclamantul nu dovedise daunele materiale suferite din cauza duratei procedurii nu ridică o întrebare. Cu toate acestea, pentru cât ar fi vorba despre chestiunea daunelor morale, deși admite că acordarea unei indemnizații în caz de constatare a depășirii termenului rezonabil nu este automată, Curtea observă că doar circonstanțe particulare pot justifica refuzul de a acorda o asemenea indemnizație. Rezultă din aceasta că autoritățile sunt obligate să examineze această chestiune cu mai multă diligență și să indice, într-un mod convingător și exhaustiv, motivele care le-au condus la refuzul indemnizației. Curtea admite că obligația jurisdicțiilor naționale de a-și motiva deciziile, în conformitate cu necesitatea unei administrații bune a justiției, nu este absolută și poate depinde de natura deciziei în cauză, precum și de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. Cu toate acestea, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea consideră că autoritățile judiciare au încălcat obligația care le-o revine de a justifica prezența unor circonstanțe particulare susceptibile de a inversa prezumția existenței unor daune morale din cauza duratei excesive a procedurii. Astfel, ținând seama de motivarea sumarizată a deciziei pronunțate de jurisdicția internă, Curtea nu poate admite că recursul reclamantului a fost tratat în conformitate cu criteriile care se degajă din jurisprudența ei. Rezultă din aceasta că recursul sus-menționat, așa cum a fost aplicat în specia de tribunalul intern, nu poate fi considerat ca eficace, în sensul articolului 13 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a acestei disposițiuni. III.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
55. Conform articolului 41 din Convenție, «Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al înaltei Părti Contractante nu permite a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.» A. DAUNE
Reclamantul cere 20.000 de euro (EUR) la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul estimează că suma solicitată de reclamant este excesivă.
Curtea, statuând în echitate, consideră că trebuie să acorde reclamantului 9.000 EUR la titlul prejudiciului moral. B.
CHELTUIELI ȘI COSTURI
59. Reclamantul cere, de asemenea, 3.200 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor suportate datorită reprezentării lui de către un avocat pe parcursul procedurii în fața Curții.
Guvernul consideră că suma cerută este excesivă.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specia, ținând seama de elementele în posesia ei și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 EUR, din care trebuie dedusă suma de 850 EUR deja alocată la titlu de asistență judiciară acordată reclamantului de Consiliul Europei. Rezultă din aceasta că în final, trebuie să se acorde reclamantului 650 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor. C.
DOBÂNZI LEGI
62. Curtea consideră că este adecvat să bazeze rata dobânzilor legi pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 9.000 EUR (nouă mii euro) pentru daune morale și 650 EUR (șase sute cincizeci euro) la titlul cheltuielilor și costurilor, suma aceasta urmând să fie convertită în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunidat în scris la 13 noiembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early Josep Casadevall Grefier Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE ZWOŹNIAK c. POLOGNE (Requête n o 25728/05) ARRÊT STRASBOURG 13 novembre 2007 DÉFINITIF 13/02/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Zwoźniak c. Pologne, La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J. Casadevall, président G. Bonello S. Pavlovschi, L. Garlicki, M me L. Mijović, M. J. Šikuta, M me P. Hirvelä, juges, et de M. T.L. Early, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 octobre 2007, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 25728/05) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet État, M. Krzysztof Zwoźniak (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 juin 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e Bogdana Słupska-Uczkiewicz, avocate à Wrocław. Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.
Le requérant alléguait de la violation de son droit à un procès dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, invoquant l'article 13, il mettait en cause l'efficacité du recours au moyen duquel il s'était plaint, devant les juridictions nationales, de la durée de la procédure litigeuse.
Le 4 avril 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5. Le requérant, né en 1945, réside à Jelenia Góra.
Le 26 mars 1991, le requérant ainsi que neuf autres prévenus furent mis en examen par le parquet de Jelenia Gόra. Le requérant qui à l'époque occupait un poste de direction dans une entreprise d'État, était soupçonné d'avoir outrepassé ses fonctions du fait d'avoir disposé de biens de cette société au détriment de l'État.
Le 14 juin 1991, l'instruction fut clôturée et l'acte d'accusation fut déposé auprès du tribunal de district de Jelenia Gόra.
Les 18 mars 1992, le tribunal tint sa première audience. Par la suite, environ douze audiences eurent encore lieu au cours de cette année-là.
Au cours de l'année suivante, le tribunal tint environ vingt-deux audiences dont la majorité avaient été consacrées aux auditions des témoins.
Pendant huit audiences ayant eu lieu au cours de la première moitié de 1994, le tribunal poursuivit les auditions des témoins. L'audience fixée au 13 juillet fut ajournée car aucun témoin n'avait comparu. Les autres audiences eurent lieu les 16 septembre et 21 octobre 1993.
Le 14 novembre 1993, le juge entendit le premier expert.
Les audiences prévues initialement pour les 11 et 12 janvier 1994 furent reportées en raison de la maladie de l'un des accusés. Son absence s'étant prolongée, le 4 janvier 1996, le tribunal décida que l'examen du volet de la procédure le concernant allait se poursuivre séparément.
Les audiences prévues pour le mois de janvier furent annulées à la demande d'un autre accusé n'étant pas en mesure de comparaître en raison de la nécessité de poursuivre un traitement médical.
Les audiences suivantes eurent lieu le 12 avril ainsi que les 7, 8 et 28 mai 1996.
L'audience initialement fixée au 24 septembre 1996 fut annulée à la demande du parquet.
Au cours des audiences des 24 et 25 octobre 1996 le tribunal entendit les experts.
Par un jugement prononcé le 30 décembre 1996, le tribunal de district déclara le requérant coupable d'une partie de faits qui lui étaient reprochés et lui infligea une peine d'une année d'emprisonnement avec sursis.
Le 20 janvier 1997, le défenseur du requérant pria le tribunal de lui fournir la motivation du jugement ci-dessus. Le 27 juillet 1997, celle-ci fut notifiée au requérant et à son avocat.
Le 10 septembre 1997, le requérant interjeta appel.
Le 20 février 1998, le tribunal régional infirma, à l'égard du requérant, le jugement du tribunal de district et, dans cette mesure, renvoya l'affaire pour réexamen.
Le 2 septembre 1998, à la demande de l'avocat du requérant, le tribunal désigna un expert comptable et, le 22 février 1999, il suspendit la procédure dans l'attente de ses conclusions. Celles-ci ayant été versées le 7 octobre 1999, le 17 décembre 1999, la procédure fut reprise.
Les audiences prévues pour les 18 janvier et 16 février 2000 furent reportées au 8 mars à la demande du parquet. Ce jour-là, le procureur demanda au tribunal de designer un autre expert. 23. Étant donné que l'expert désigné était tombé malade, le 19 avril, le tribunal le remplaça par un autre. Ce dernier s'étant aussitôt récusé, le 15 mai 2000, le juge désigna un troisième expert et, à sa demande, prorogea, jusqu'au 31 janvier 2001, le délai pour la présentation des conclusions.
L'audience fixée au 11 mai 2001 fut reportée en raison de l'absence de l'expert. Le 11 juillet 2001, ce dernier informa le juge qu'en raison de son hospitalisation, il ne serait pas en mesure de présenter les conclusions dans le délai imparti. Le 14 janvier 2002, le tribunal fut informé du décès de l'expert.
Le 19 mars 2002, la procédure fut suspendue dans l'attente de la présentation des conclusions par un autre expert. Toutefois, le 30 juillet 2002, ce dernier fut remplacé par un autre qui à son tour avait été sommé de présenter les conclusions avant le 30 décembre 2002. Le 6 janvier 2003, le tribunal prorogea, jusqu'au 30 mai 2003, le délai initialement imparti à l'expert pour la présentation des conclusions. Cependant, celles-ci n'ayant pas été versées au dossier dans les délais, le 16 décembre 2003, le juge adressa à l'expert un rappel. Le 6 février 2004, il lui adressa un avertissement et, le 24 février 2004, infligea une amende. Cependant, le 4 juin 2004, l'expert renvoya le dossier au tribunal sans les conclusions.
A l'audience du 7 octobre 2004 le tribunal entendit les accusés.
L'audience fixée au 18 novembre 2004 fut reportée en raison de la maladie du juge.
Le 29 décembre 2004, en se fondant sur l'article 5 de la loi de 2004, le requérant introduisit un recours pour se plaindre de la durée de la procédure. Il invita le tribunal à conclure au dépassement du délai raisonnable et à lui octroyer de ce fait une indemnité de 10.000 PLN, soit la somme maximale prévue par la loi.
Cependant, le 13 janvier 2005, statuant dans le cadre de la procédure principale, le tribunal de district constata la prescription des poursuites dirigées contre le requérant et prononça une ordonnance de non-lieu.
Le 17 janvier 2005, le tribunal régional de Jelenia Gόra se prononça sur le recours introduit par le requérant conformément à la loi de 2004. Il releva que la procédure aurait dû être conduite par la juridiction mise en cause avec plus de diligence, d'autant plus que dans son jugement du 20 février 1998, le tribunal régional avait fourni les instructions sous l'angle desquelles il fallait réexaminer l'affaire. Le tribunal régional souligna également qu'aucune période de retard ne pouvait être imputée au requérant et que l'allongement de la procédure résultait essentiellement du comportement des autorités judicaires. Toutefois, bien qu'il ait conclu au dépassement du délai raisonnable du fait d'importantes périodes d'inaction des autorités (en particulier celle entre le mois de janvier 1995 et le mois de janvier 1996 tout comme celle entre le 16 janvier et le 16 décembre 2003), le tribunal régional refusa d'octroyer au requérant l'indemnité au motif que ce dernier n'avait pas prouvé avoir subi un préjudice matériel du fait de la longueur de la procédure. Quant à son éventuel préjudice moral, le tribunal considéra que seul constat de violation de son droit à un procès dans un délai raisonnable constituait une réparation suffisante à cet égard. II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
31. Le 17 septembre 2004, est entrée en vigueur la loi adoptée le 17 juin 2004, en vertu de laquelle avait été introduite, dans le système juridique polonais, une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki).
L'article 2 de ladite loi lu conjointement avec l'article 5 dispose qu'une partie à une procédure qui est pendante, peut saisir le tribunal compétent d'une action tendant au constat de la durée excessive de la procédure. De surcroît, la personne intéressée peut demander que les mesures appropriées soient prises par les autorités afin d'accélérer la marche de la procédure. Il lui est également possible de demander l'octroi d'une indemnité destinée à compenser le préjudice qu'elle aurait pu subir du fait de la durée de la procédure.
Aux termes de l'article 12 de la loi de 2004, le tribunal rejette le recours lorsqu'il s'avère infondé. En revanche, lorsqu'il accueille le recours, le tribunal constate que la procédure qui en fait l'objet, a connu une durée excessive. De plus, à la demande formulée par l'intéressé, le tribunal peut sommer la juridiction mise en cause d'accomplir les actes de procédure appropriés dans le délai imparti. Lorsqu'il accueille le recours, le tribunal peut, à la demande formulée par l'intéressé, octroyer à ce dernier une indemnité d'un montant maximal de 10.000 PLN, celle-ci devant être versée par l'État ou par un huissier de justice dans le cas où l'inaction de ce dernier est mise en cause. Dans le cas où il incombe à l'État de payer l'indemnité en question, la somme à verser est acquittée sur le propre budget du tribunal mis en cause. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
34. Le requérant allègue de la violation de son droit à un jugement dans un délai raisonnable, tel que prévu par l'article 6 §1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
La Cour note que la procédure a débuté le 26 mars 1991 et s'est terminée le 13 janvier 2005. Toutefois, compte tenu de sa compétence ratione temporis , la Cour ne peut examiner que les faits postérieurs au 1 er mai 1993, date de l'acception par la Pologne du droit de recours individuel. Néanmoins, pour vérifier le caractère raisonnable du laps de temps écoulé à partir de cette date, la Cour tiendra compte de l'état où l'affaire se trouvait alors ( Mansur c. Turquie , n o 16026/90, 8 juin 1995, A 319-B, § 44). Tenant compte de ce qui précède, la Cour note que la période à examiner s'étend en l'espèce sur onze années, huit mois et treize jours. A. Sur la recevabilité Sur l'exception du Gouvernement tirée de l'absence de la qualité de victime
Le Gouvernement affirme qu'en l'espèce, le requérant ne peut plus se prétendre victime de la violation de la Convention dans la mesure où le tribunal interne, saisi d'un recours conformément à l'article 5 de la loi de 2004, a conclu au dépassement du délai raisonnable dans la procédure litigeuse. De l'avis du Gouvernement, le constat de violation constitue en soi une réparation suffisante de la violation constatée de l'article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant conteste les dires du Gouvernement.
La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie dont il ressort que le statut de victime d'un requérant peut dépendre de l'indemnisation qui lui a été accordée au niveau national, pour la situation dont il se plaint devant elle, ainsi que de la reconnaissance par les autorités nationales d'une violation de la Convention. Ce n'est que lorsque ces deux conditions sont remplies que la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (voir, Cataldo c. Italie (déc.), nº45656/99, 3 juin 2004). La Cour observe par ailleurs qu'en règle générale, en cas de constat de violation du droit à un procès dans un délai raisonnable, elle juge opportun d'allouer à un requérant une somme d'argent au titre de la réparation du préjudice moral qu'il aurait pu subir de ce fait.
Se référant au cas d'espèce, la Cour observe qu'en dépit du constat du dépassement du délai raisonnable dans la procédure litigeuse, le tribunal interne n'a octroyé au requérant aucune indemnité. Dans ces circonstances, tenant compte en particulier de la durée intégrale de la procédure concernée, la Cour ne peut convenir que le seul constat de la violation du droit du requérant droit à être jugé dans un délai raisonnable puisse constituer une réparation suffisante et adéquate, au sens de l'article de l'article 34 de la Convention. Il s'ensuit que le requérant peut continuer de se prévaloir de sa qualité de victime, conformément à l'article 34 de la Convention (dans ce sens Palgutova c. Slovaquie , n o 9818/02, 17 mai 2005, §§47- 49; Jagiello c. Pologne , n o 59738/00, 23 janvier 2007, §§ 28-29).
Ainsi elle rejette l'exception du Gouvernement.
La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
Le Gouvernement relève d'emblée que l'affaire se caractérisait par un degré de complexité élevé. De surcroît, au vu du grand nombre de preuves soumises à l'examen du tribunal, celui-ci a été confronté à une charge de travail importante. Toutefois, en dépit de ces difficultés, les autorités se sont acquitté de leurs tâches de manière suffisante. En particulier, jusqu'au 11 janvier 1995, environ quarante-quatre audiences ont été tenues à des intervalles réguliers.
Le requérant réfute les thèses du Gouvernement.
La Cour rappelle que la durée raisonnable d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, §43, CEDH 2000-VII).
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas présent et a constaté la violation de l'article 6 §1 de la Convention ( Amurchanian c. Pologne, n o 8174/02, 19 juin 2007, § 55). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle conclut qu'en l'espèce, le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument susceptible de justifier la durée totale de la procédure litigeuse.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
47. Le requérant se plaint également que le recours qu'il avait introduit pour se plaindre de la durée de la procédure s'est avéré être en pratique inefficace, compte tenu du fait qu'il n'a obtenu aucune réparation, en dépit de la violation constatée de son droit à un procès dans un délai raisonnable. Le requérant cite l'article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité
La Cour considéré que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus. Dès lors, il convient de le déclarer recevable. B. Sur le fond
La Cour rappelle que l'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant « l'instance nationale compétente » à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié, même si les États contractant jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. Le recours exigé par l'article 13 doit être « effectif » en pratique comme en droit ( Wille c. Lichtenstein, n o 28396/95, 28 octobre 1999). S'agissant plus particulièrement de la durée des procédures, les moyens dont un requérant dispose en droit interne pour s'en plaindre ne sont « effectifs », au sens de l'article 13 de la Convention, que lorsqu'ils peuvent « empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée » ou « fournir à l'intéressé un redressement approprié pour toute violation s'étant déjà produite ». L'article 13 ouvre donc une option en la matière : un recours est « effectif » dès qu'il permet d'intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies ou bien lorsqu'il est susceptible de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Krasuski c. Pologne, n o 61444/00, 14 juin 2006, §§ 65-66).
Se référant à la présente affaire, la Cour note que le requérant s'est plaint de la durée de la procédure litigeuse au moyen du recours prévu par l'article 5 de la loi de 2004. Elle rappelle à cet égard qu'il ressort de sa jurisprudence relative aux affaires polonaises que le recours en question est réputé être une voie de recours efficace s'agissant de la durée des procédures judicaires ( Charzynski c. Pologne (déc), n o 15212/03, §§ 36-42 ; Michalak c. Pologne (déc), n o 24549/03, §§37-43). Par ailleurs, en principe, ledit recours permet au requérant à la fois d'agir sur le déroulement d'une procédure tout comme d'obtenir l'indemnisation. Cependant, en ce qui concerne le cas d'espèce, seul l'octroi de l'indemnité entrait en ligne de compte, étant donné qu'à la date à laquelle le tribunal avait statué sur le recours du requérant, la procédure principale était déjà terminée.
Ceci dit, la Cour rappelle sa jurisprudence pertinente dont il ressort qu'il existe une présomption solide, bien que non irréfragable, selon laquelle la durée excessive d'une procédure occasionne un dommage moral impliquant le droit à une réparation, sans qu'un requérant doive prouver le préjudice qu'il a subi. Il a également été admis que, dans certains cas, la durée de la procédure n'entraînait qu'un dommage moral minime, voire pas de dommage du tout. Le juge national devrait alors justifier sa décision en la matière en la motivant suffisamment ( Cocchiarella c. Italie [GC] du 29 mars 2006, n o 64886/01, § 95). Bien qu'elle reconnaisse que les autorités nationales sont en principe mieux placées qu'une cour internationale pour apprécier les circonstances de la cause, la Cour rappelle que leur appréciation doit s'effectuer en conformité avec les principes inscrits dans la Convention, tels qu'ils ont été développés dans sa jurisprudence ( Majewski c. Pologne, nº52690/99,11 octobre 2005, §§ 34-35).
Se référant à la présente affaire, la Cour constate que le tribunal interne, en dépit du constat de la durée excessive de la procédure n'a octroyé aucune indemnité au requérant estimant que d'une part, le requérant n'avait pas prouvé avoir subi le préjudice matériel du fait de la durée de la procédure. D'autre part, s'agissant du dommage moral, le tribunal s'est limité à déclarer que le seul constat de la violation de son droit à être jugé dans un délai raisonnable constituait une réparation adéquate à cet égard.
La Cour relève d'emblée qu'en principe, le fait pour le tribunal d'avoir considéré que le requérant n'avait pas prouvé les dommages matériels subis du fait de la durée de la procédure ne suscite pas d'interrogation. Toutefois, pour autant qu'il s'agisse de la question du dommage moral, bien qu'elle admette que l'octroi d'une indemnité en cas de constat du dépassement du délai raisonnable n'est pas automatique, la Cour relève que seules circonstances particulières peuvent justifier le refus d'accorder une telle indemnité. Il en résulte que les autorités sont tenues d'examiner cette question avec davantage de diligence et d'indiquer, de manière convaincante et exhaustive, les raisons les ayant amenées à refuser l'indemnité. La Cour admet que l'obligation des juridictions nationales de motiver leurs décisions, conformément à la nécessité d'une bonne administration de la justice, n'est pas absolue et peut dépendre de la nature de la décision en cause ainsi que des circonstances particulières de chaque affaire. Toutefois, en ce qui concerne le cas présent, la Cour considère que les autorités judicaires ont manqué à l'obligation qui leur incombe de justifier de la présence de circonstances particulières susceptibles de faire renverser la présomption de l'existence d'un dommage moral du fait de la durée excessive de la procédure. Ainsi, compte tenu de la motivation sommaire de la décision prononcée par la juridiction interne, la Cour ne peut admettre que le recours du requérant ait été traité conformément aux critères qui se dégagent de sa jurisprudence. Il en résulte que ledit recours, tel qu'il a été appliqué en l'espèce par le tribunal interne, ne peut être considéré comme efficace, au sens de l'article 13 de la Convention.
Partant, il y a eu violation de cette disposition. III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
55. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
Le Gouvernement estime que la somme sollicitée par le requérant est exorbitante.
La Cour, statuant en équité, considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 9 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 3 200 EUR au titre de frais et dépens encourus du fait de sa représentation par un avocat au cours de la procédure devant la Cour.
Le Gouvernement considère que la somme demandée est excessive.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR, montant dont il convient de déduire 850 EUR déjà alloués au titre de l'aide juridictionnelle accordée au requérant par le Conseil de l'Europe. Il s'ensuit qu'en définitive, il convient d'accorder au requérant 650 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit , a) que l ' État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 9 000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral et 650 EUR (six cent cinquante euros) au titre des frais et dépens, ce montant étant à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Josep casadevall Greffier Président