AFFAIRE ZWOZNIAK c. POLOGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 13
AFFAIRE ZWOZNIAK c. POLOGNE (CtEDO, 2007)
A PATRA SECȚIUNE
CAUZA
ZWOŹNIAK c. POLONIA
(Cerere nr. 25728/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
13/02/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.
În cauza Zwoźniak c. Polonia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Domnii J. Casadevall, președinte,
G. Bonello,
S. Pavlovschi,
L. Garlicki,
Doamna L. Mijović,
Domnul J. Šikuta,
Doamna P. Hirvelä, judecători,
și de Domnul T.L. Early, grefier de secțiune,
După deliberații în cameră de consiliu la 16 octombrie 2007,
Dă hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 25728/05) adresată Republicii Polonia și pe care un cetățean al acestui stat, Domnul Krzysztof Zwoźniak («reclamantul»), a sesizat-o la 27 iunie 2005 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).
2.
Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de Doamna Bogdana Słupska-Uczkiewicz, avocat la Wrocław. Guvernul polonez («Guvernul») este reprezentat de agentul lui, Domnul Jakub Wołąsiewicz, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
Reclamantul susținea o încălcare a dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, invocând art. 13, el punea sub semnul întrebării eficacitatea recurului prin care se plânse, în fața jurisdicțiilor naționale, de durata procedurii litigioase.
4.
La 4 aprilie 2006, Curtea a decis să comunice cererea. Avalerizând dispozițiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondurile cauzei.
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul, născut în 1945, locuiește la Jelenia Góra.
6.
La 26 martie 1991, reclamantul și alți nouă inculpați au fost puși sub acuzare de parchetul din Jelenia Góra. Reclamantul care la acea vreme ocupa o poziție de conducere într-o întreprindere de stat, era bănuit că a depășit funcțiile lui prin aceea că a dispus de bunurile acestei societăți în detrimentul statului.
7.
La 14 iunie 1991, ancheta a fost încheiată și actul de acuzare a fost depus la tribunalul de district din Jelenia Góra.
8.
La 18 martie 1992, tribunalul a ținut prima sa ședință. Apoi, aproximativ doisprezece ședințe au mai avut loc în cursul acestui an.
9.
Pe parcursul anului următor, tribunalul a ținut aproximativ douăzeci și două ședințe din care majoritatea au fost consacrate audierii martorilor.
10.
Pe parcursul opt ședințe care au avut loc în prima jumătate a anului 1994, tribunalul a continuat audierea martorilor. Ședința fixată la 13 iulie a fost amânată deoarece niciun martor nu se prezentase. Celelalte ședințe au avut loc la 16 septembrie și 21 octombrie 1993.
11.
La 14 noiembrie 1993, judecătorul a ascultat pe primul expert.
12.
Ședințele prevăzute inițial pentru 11 și 12 ianuarie 1994 au fost amânate din cauza bolii unuia din inculpați. Absența lui prelungindu-se, la 4 ianuarie 1996, tribunalul a decis că examinarea aspectului procedurii care-l privea va continua separat.
13.
Ședințele prevăzute pentru luna ianuarie au fost anulate la cererea unui alt inculpat care nu era în măsură să se prezinte din cauza necesității de a continua un tratament medical.
14.
Ședințele următoare au avut loc la 12 aprilie, precum și la 7, 8 și 28 mai 1996.
15.
Ședința inițial fixată la 24 septembrie 1996 a fost anulată la cererea parhetului.
16.
Pe parcursul ședințelor din 24 și 25 octombrie 1996, tribunalul a ascultat pe experți.
17.
Printr-o sentință pronunțată la 30 decembrie 1996, tribunalul de district l-a declarat pe reclamant vinovat de o parte din fapte care-i erau imputate și i-a impus o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare.
18.
La 20 ianuarie 1997, apărătorul reclamantului i-a cerut tribunalului să-i furnizeze motivarea sentinței de mai sus. La 27 iulie 1997, aceasta a fost comunicată reclamantului și avocatului lui.
19.
La 10 septembrie 1997, reclamantul a depus apel.
20.
La 20 februarie 1998, tribunalul regional a infirmat, cu privire la reclamant, sentința tribunalului de district și, în această măsură, a retrimis cauza pentru reexaminare.
21.
La 2 septembrie 1998, la cererea avocatului reclamantului, tribunalul a desemnat un expert contabil și, la 22 februarie 1999, a suspendat procedura în așteptarea concluziilor sale. Acestea fiind depuse la 7 octombrie 1999, la 17 decembrie 1999, procedura a fost reluată.
22.
Ședințele prevăzute pentru 18 ianuarie și 16 februarie 2000 au fost amânate la 8 martie la cererea parhetului. În această zi, procurorul a cerut tribunalului să desemneze un alt expert.
23.
Dat fiind că expertul desemnat a căzut bolnav, la 19 aprilie, tribunalul l-a înlocuit pe altul. Acestui din urmă absținîndu-se imediat, la 15 mai 2000, judecătorul a desemnat un al treilea expert și, la cererea lui, a prelungit, până la 31 ianuarie 2001, termenul pentru prezentarea concluziilor.
24.
Ședința fixată la 11 mai 2001 a fost amânată din cauza absenței expertului. La 11 iulie 2001, acesta din urmă i-a comunicat judecătorului că din cauza spitalizării lui, nu ar fi în măsură să prezinte concluziile în termenul alocat. La 14 ianuarie 2002, tribunalul a fost informat de decesul expertului.
25.
La 19 martie 2002, procedura a fost suspendată în așteptarea prezentării concluziilor de către un alt expert. Cu toate acestea, la 30 iulie 2002, acesta din urmă a fost înlocuit cu altul care la rândul lui a fost somată să prezinte concluziile înainte de 30 decembrie 2002. La 6 ianuarie 2003, tribunalul a prelungit, până la 30 mai 2003, termenul inițial alocat expertului pentru prezentarea concluziilor. Cu toate acestea, acestea nefiind depuse la dosar în termen, la 16 decembrie 2003, judecătorul a trimis expertului o memorare. La 6 februarie 2004, i-a trimis o avertizare și, la 24 februarie 2004, a aplicat o amendă. Cu toate acestea, la 4 iunie 2004, expertul a returnat dosarul tribunalului fără concluzii.
26.
La ședința din 7 octombrie 2004, tribunalul a ascultat pe inculpați.
27.
Ședința fixată la 18 noiembrie 2004 a fost amânată din cauza bolii judecătorului.
28.
La 29 decembrie 2004, pe baza articolului 5 din legea din 2004, reclamantul a introduit un recurs pentru a se plânge de durata procedurii. El a invitat tribunalul să concluzioneze că a existat o depășire a termenului rezonabil și să-i acorde din acest motiv o indemnizație de 10.000 PLN, suma maximă prevăzută de lege.
29.
Cu toate acestea, la 13 ianuarie 2005, statuând în cadrul procedurii principale, tribunalul de district a constatat încetarea urmăririi penale direcționate împotriva reclamantului și a pronunțat un ordin de non-lieu.
30.
La 17 ianuarie 2005, tribunalul regional din Jelenia Góra s-a pronunțat asupra recurului introdus de reclamant conform legii din 2004. El a observat că procedura ar fi trebuit să fie condusă de jurisdicția sesizată cu mai multă diligență, cu atât mai mult cu cât în sentința lui din 20 februarie 1998, tribunalul regional furnizase instrucțiuni sub aspectul cărora trebuia reexaminată cauza. Tribunalul regional a subliniat, de asemenea, că nici o perioadă de întârziere nu putea fi imputată reclamantului și că prelungirea procedurii rezulta în esență din comportamentul autorităților judiciare. Cu toate acestea, deși a concluzionat că existase o depășire a termenului rezonabil din cauza unor perioade importante de inacțiune ale autorităților (în special cea între ianuarie 1995 și ianuarie 1996, precum și cea între 16 ianuarie și 16 decembrie 2003), tribunalul regional a refuzat să acorde reclamantului indemnizația pe motiv că acesta din urmă nu dovedise că suferise un prejudiciu material din cauza lungimii procedurii. Cât privește posibilul prejudiciu moral, tribunalul a considerat că doar constatarea încălcării dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil constituia o reparație suficientă în acest sens.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
31.
La 17 septembrie 2004, a intrat în vigoare legea adoptată la 17 iunie 2004, prin care fusese introdusă, în sistemul juridic polonez, o cale de recurs împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki).
32.
art. 2 al legii sus-menționate citit în conjuncție cu art. 5 prevede că o parte la o procedură care este în curs poate sesiza tribunalul competent cu o acțiune tendând la constatarea duratei excesive a procedurii. În plus, persoana interesată poate cere ca măsurile corespunzătoare să fie luate de autoritățile pentru a accelera desfășurarea procedurii. I se permite, de asemenea, să ceară acordarea unei indemnizații destinate să compenseze prejudiciul pe care ar fi putut să-l sufere din cauza duratei procedurii.
33.
Conform articolului 12 din legea din 2004, tribunalul respinge recursul atunci când se dovedește nefondată. În schimb, atunci când tribunalul admite recursul, tribunalul constată că procedura care face obiectul acestuia, a cunoscut o durată excesivă. De altfel, la cererea formulată de interesat, tribunalul poate soma jurisdicția sesizată să efectueze actele de procedură corespunzătoare în termenul alocat. Atunci când admite recursul, tribunalul poate, la cererea formulată de interesat, să acorde acestuia din urmă o indemnizație de o valoare maximă de 10.000 PLN, aceasta urmând să fie plătită de stat sau de un birou de notariat în cazul în care inacțiunea acestuia din urmă este pusă sub semnul întrebării. În cazul în care statului îi revine să plătească indemnizația în cauză, suma care trebuie achitată este plătită din propriul buget al tribunalului sesizat.
PE DREPT
I.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
34.
Reclamantul susține o încălcare a dreptului lui la o hotărâre într-un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra bine-plăcerii oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei.»
35.
Curtea observă că procedura a început la 26 martie 1991 și s-a încheiat la 13 ianuarie 2005. Cu toate acestea, ținând seama de competența lei ratione temporis, Curtea nu poate examina decât faptele posterioare la 1 mai 1993, data acceptării de către Polonia a dreptului de recurs individual. Cu toate acestea, pentru a verifica caracterul rezonabil al perioadei de timp scursă de la această dată, Curtea va ține seama de starea în care se găsea cauza atunci (Mansur c. Turcia, nr. 16026/90, 8 iunie 1995, A 319-B, § 44). Ținând seama de celor de mai sus, Curtea observă că perioada care trebuie examinată se extinde în specia pe unsprezece ani, opt luni și treisprezece zile.
A.
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
PRIVITOR LA EXCEPȚIA GUVERNULUI TRASĂ DIN ABSENȚA CALITĂȚII DE VICTIMĂ
36.
Guvernul susține că în specia, reclamantul nu mai poate pretinde să fie victimă a încălcării Convenției în măsura în care tribunalul intern, sesizat cu recursul conform articolului 5 din legea din 2004, a concluzionat la depășirea termenului rezonabil în procedura litigioasă. După părerea Guvernului, constatarea încălcării constituie în sine o reparație suficientă a încălcării constatate a articolului 6 § 1 din Convenție.
37.
Reclamantul contestă afirmațiile Guvernului.
38.
Curtea reamintește jurisprudența ei bine stabilită din care rezultă că statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de indemnizația care i-a fost acordată la nivel național, pentru situația de care se plânge în fața ei, precum și de recunoașterea de către autoritățile naționale a unei încălcări a Convenției. Numai atunci când ambele condiții sunt îndeplinite că natura subsidiară a mecanismului de protecție al Convenției împiedică un examen din partea Curții (a se vedea, Cataldo c. Italia (dec.), nr. 45656/99, 3 iunie 2004).
Curtea observă, de altfel, că în general, în caz de constatare a încălcării dreptului la un proces într-un termen rezonabil, ea consideră oportun să aloce unui reclamant o sumă de bani la titlul de reparare a prejudiciului moral pe care ar fi putut să-l sufere de aceea.
39.
Referindu-se la specia, Curtea observă că în ciuda constatării depășirii termenului rezonabil în procedura litigioasă, tribunalul intern nu a acordat reclamantului nici o indemnizație. În aceste circumstanțe, ținând seama în special de durata completă a procedurii în cauză, Curtea nu poate fi de acord că constatarea unică a încălcării dreptului reclamantului de a fi judecat într-un termen rezonabil ar putea constitui o reparație suficientă și adecvată, în sensul articolului 34 din Convenție. Rezultă din aceasta că reclamantul poate continua să se prevaleze de statutul lui de victimă, conform articolului 34 din Convenție (în acest sens Palgutova c. Slovacia, nr. 9818/02, 17 mai 2005, §§ 47-49; Jagiello c. Polonia, nr. 59738/00, 23 ianuarie 2007, §§ 28-29).
40.
Astfel ea respinge excepția Guvernului.
41.
Curtea constată că prețul nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B.
PRIVITOR LA FOND
42.
Guvernul observă de îndată că cauza se caracteriza printr-un grad de complexitate ridicat. De altfel, având în vedere numărul mare de dovezi supuse examinării tribunalului, acesta din urmă s-a confruntat cu o încărcătură de muncă importantă. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, autoritățile și-au executat sarcinile în mod suficient. În special, până la 11 ianuarie 1995, aproximativ patruzeci și patru ședințe au fost ținute la intervale regulate.
43.
Reclamantul refută tezele Guvernului.
44.
Curtea reamintește că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența ei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
45.
Curtea a tratat în mai multe rânduri cauze care ridicau întrebări similare cu cea din prezenta cauză și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Amurchanian c. Polonia, nr. 8174/02, 19 iunie 2007, § 55). După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, ea concluzionează că în specia, Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument susceptibil de a justifica durata totală a procedurii litigioase.
46.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
47.
Reclamantul se plânge, de asemenea, că recursul pe care l-a introdus pentru a se plânge de durata procedurii s-a dovedit a fi în practică ineficace, ținând seama de faptul că nu a obținut nici o reparație, în ciuda încălcării constatate a dreptului lui la un proces într-un termen rezonabil. Reclamantul citează art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:
«Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul să beneficieze de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale.»
A.
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
48.
Curtea consideră că acest preț este legat de cel examinat mai sus. De aceea, trebuie declarat admisibil.
B.
PRIVITOR LA FOND
49.
Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite să se prevaleze de drepturile și libertățile Convenției, așa cum pot fi consacrate în ea. Această disposițiune are, prin urmare, consecința de a cere un recurs intern care autorizează «instanța competentă națională» să cunoască conținutul prețului bazat pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere privind modul de conformare cu obligațiile pe care le impune această disposițiune. Recursul cerut de art. 13 trebuie să fie «efectiv» în practică, precum și în drept (Wille c. Liechtenstein, nr. 28396/95, 28 octombrie 1999). Cu referință mai precis la durata procedurilor, mijloacele pe care le are un reclamant în dreptul intern pentru a se plânge nu sunt «eficace», în sensul articolului 13 din Convenție, decât atunci când pot «împiedica apariția sau continuarea încălcării invocate» sau «furniza interesatului o reparare corespunzătoare pentru orice încălcare care s-a deja produs». art. 13 deschide deci o opțiune în materia aceasta: un recurs este «efectiv» de îndată ce permite de a interveni mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate sau bine atunci când este susceptibil să furnizeze justițiarului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate (Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, 14 iunie 2006, §§ 65-66).
50.
Referindu-se la prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul s-a plânge de durata procedurii litigioase prin recursul prevăzut de art. 5 din legea din 2004. Ea reamintește în acest sens că rezultă din jurisprudența ei privind cauzele poloneze că recursul în cauză este reputat a fi o cale de recurs eficace cu privire la durata procedurilor judiciare (Charzynski c. Polonia (dec), nr. 15212/03, §§ 36-42; Michalak c. Polonia (dec), nr. 24549/03, §§ 37-43). De altfel, în principiu, recursul sus-menționat permite reclamantului atât să acționeze asupra desfășurării unei proceduri cât și să obțină compensare. Cu toate acestea, în ceea ce privește specia, doar acordarea indemnizației intra în calcul, dat fiind că la data la care tribunalul s-a pronunțat asupra recurului reclamantului, procedura principală era deja încheiată.
51.
Aceasta fiind spusă, Curtea reamintește jurisprudența ei relevantă din care rezultă că există o presupunere solidă, deși nu irrefragabilă, conform căreia durata excesivă a unei proceduri ocazionează un daune moral implicând dreptul la reparare, fără ca un reclamant să trebuie să dovedească prejudiciul pe care l-a suferit. A fost, de asemenea, admis că, în anumite cazuri, durata procedurii nu determina decât o daune morală minimă, ba chiar nici o daune. Judecătorul național ar trebui atunci să-și justifice decizia în materia aceasta motivând-o suficient (Cocchiarella c. Italia [Marea Cameră] din 29 martie 2006, nr. 64886/01, § 95). Deși recunoaște că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine amplasate decât o curte internațională să aprecie circumstanțele cauzei, Curtea reamintește că aprecierea lor trebuie să se efectueze în conformitate cu principiile consemnate în Convenție, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența ei (Majewski c. Polonia, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005, §§ 34-35).
52.
Referindu-se la prezenta cauză, Curtea constată că tribunalul intern, în ciuda constatării duratei excesive a procedurii nu a acordat nici o indemnizație reclamantului, estimând că pe de o parte, reclamantul nu dovedise că suferise prejudiciul material din cauza duratei procedurii. Pe de altă parte, privitor la daune morală, tribunalul s-a limitat la a declara că constatarea unică a încălcării dreptului lui de a fi judecat într-un termen rezonabil constituia o reparare adecvată în acest sens.
53.
Curtea observă de îndată că în principiu, faptul că tribunalul a considerat că reclamantul nu dovedise daunele materiale suferite din cauza duratei procedurii nu ridică o întrebare. Cu toate acestea, pentru cât ar fi vorba despre chestiunea daunelor morale, deși admite că acordarea unei indemnizații în caz de constatare a depășirii termenului rezonabil nu este automată, Curtea observă că doar circonstanțe particulare pot justifica refuzul de a acorda o asemenea indemnizație. Rezultă din aceasta că autoritățile sunt obligate să examineze această chestiune cu mai multă diligență și să indice, într-un mod convingător și exhaustiv, motivele care le-au condus la refuzul indemnizației.
Curtea admite că obligația jurisdicțiilor naționale de a-și motiva deciziile, în conformitate cu necesitatea unei administrații bune a justiției, nu este absolută și poate depinde de natura deciziei în cauză, precum și de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. Cu toate acestea, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea consideră că autoritățile judiciare au încălcat obligația care le-o revine de a justifica prezența unor circonstanțe particulare susceptibile de a inversa prezumția existenței unor daune morale din cauza duratei excesive a procedurii.
Astfel, ținând seama de motivarea sumarizată a deciziei pronunțate de jurisdicția internă, Curtea nu poate admite că recursul reclamantului a fost tratat în conformitate cu criteriile care se degajă din jurisprudența ei. Rezultă din aceasta că recursul sus-menționat, așa cum a fost aplicat în specia de tribunalul intern, nu poate fi considerat ca eficace, în sensul articolului 13 din Convenție.
54.
Prin urmare, a existat o încălcare a acestei disposițiuni.
III.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
55.
Conform articolului 41 din Convenție, «Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al înaltei Părti Contractante nu permite a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
A.
DAUNE
56.
Reclamantul cere 20.000 de euro (EUR) la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit.
57.
Guvernul estimează că suma solicitată de reclamant este excesivă.
58.
Curtea, statuând în echitate, consideră că trebuie să acorde reclamantului 9.000 EUR la titlul prejudiciului moral.
B.
CHELTUIELI ȘI COSTURI
59.
Reclamantul cere, de asemenea, 3.200 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor suportate datorită reprezentării lui de către un avocat pe parcursul procedurii în fața Curții.
60.
Guvernul consideră că suma cerută este excesivă.
61.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specia, ținând seama de elementele în posesia ei și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 EUR, din care trebuie dedusă suma de 850 EUR deja alocată la titlu de asistență judiciară acordată reclamantului de Consiliul Europei. Rezultă din aceasta că în final, trebuie să se acorde reclamantului 650 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor.
C.
DOBÂNZI LEGI
62.
Curtea consideră că este adecvat să bazeze rata dobânzilor legi pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție;
4.
Spune,
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 9.000 EUR (nouă mii euro) pentru daune morale și 650 EUR (șase sute cincizeci euro) la titlul cheltuielilor și costurilor, suma aceasta urmând să fie convertită în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit;
b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunidat în scris la 13 noiembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
T.L. Early
Josep Casadevall
Grefier
Președinte