Zmarzlak împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 37522/02) îndreptată împotriva Republicii Poloniei și cu care un cetățean al acestui stat, Dl. Marek Zmarzlak („reclamantul"), a sesizat Curtea la 4 octombrie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na K. Miara, avocat la Warszawa. Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Dl. Jakub Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

La 21 octombrie 2005, a patra secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 §3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. PE FAPT

La 4 august 1993, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă pe motiv că era suspect că a întocmit și a folosit o falsă cambială.

La 28 octombrie 1993, procurorul de distrikt al Varșoviei a ordonat eliberarea reclamantului. În virtutea aceleași decizii a procurorului, reclamantul a fost plasat sub supravegherea poliției, măsură care pentru el implica obligația de a se prezenta de două ori pe săptămână la postul de poliție din locul rezienței.

La 29 octombrie 1993, parchetul a depozitat actul de acuzare la tribunalul de distrikt al Varșoviei.

La 30 noiembrie 1993, reclamantul a solicitat ridicarea supravegherii poliției. La 12 decembrie 1993, tribunalul de distrikt al Varșoviei a respins cererea. Cu toate acestea, l-a rugat pe reclamant să-i prezinte anumite documente suplimentare, în special certificatele de școlarizare ale copiilor săi, pe care le considera necesare pentru evaluarea situației familiale. Tribunalul a declarat că va reexamina d'office cererea de îndată ce reclamantul va completa dosarul. Se pare totuși că acesta din urmă nu a prezentat niciodată documentele necesare.

La 10 și 16 decembrie 1993, reclamantul a rugat tribunalul să modifice modalitățile de aplicare a măsurii litigioase pentru a-i permite să se prezinte la postul de poliție doar o dată pe săptămână, de preferință duminică. La 16 decembrie 1993, tribunalul de distrikt a acceptat cererea.

La o dată nespecificată în 1993, poliția a efectuat o anchetă de vecinătate în locul rezienței reclamantului. În documentul întocmit ca urmare a acesteia s-a menționat că reclamantul se bucura de o bună opinie în rândul vecinilor, nu avea antecedente penale și exercita un loc de muncă regulat.

La 24 ianuarie 1994, procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a fost suspendată în așteptarea concluziilor expertului de criminalistică.

La 30 septembrie 1996 și la 28 aprilie 1998, polițiștii au informat tribunalul că din 29 ianuarie 1995, reclamantul nu executa obligația rezultând din măsura supravegherii de care era supus. Au dorit de asemenea să afle dacă măsura respectivă era încă obligatorie. La 9 mai 1997, judecătorul i-a informat că aceasta rămânea în continuare în vigoare.

La 13 iunie 1997, se pare că reclamantul ar fi adresat tribunalului de distrikt o scrisoare explicând de ce nu era în măsură să execute măsura litigioasă din luna octombrie 1995.

La 7 aprilie 1999, postul de poliție din Izabelin a adresat tribunalului o notă informând-o că reclamantul se prezenta regulat la post.

La 21 aprilie 2000, procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a fost reluată. Ședințele din 2 iunie, 11 iulie și 21 august 2000 s-au ținut în prezența reclamantului.

La 17 octombrie 2000, tribunalul care instruia cauza a solicitat curții de apel autorizația de a transmite dosarul reclamantului unei alte jurisdicții de același grad, afirmând că din cauza aglomerării listei, nu ar fi putut termina examinarea cauzei înainte ca fapta să se prescrie. Cu toate acestea, la 20 decembrie 2000, curtea de apel a respins cererea.

La 23 octombrie 2000, reclamantul a adresat tribunalului de distrikt o cerere care se citea astfel: „Având în vedere că de șase ani dosarul meu este depozitat în serviciu, ținând seama că s-au manifestat circumstanțe noi care par să împiedice continuarea examinării cauzei mele, vă rog să ridicați măsura supravegherii poliției". Cu toate acestea, se pare că acestei cereri nu i s-a dat curs.

Ședința fixată la 12 decembrie 2002 a fost amânată deoarece nici reclamantul nici apărătorul său nu au apărut. Ședința următoare din 18 martie 2003 a fost de asemenea amânată. Conform elementelor din dosar, se pare că citația de prezență nu fusese notificată reclamantului. Apărătorul acestuia, la rândul său, l-a informat pe judecător de expirarea mandatului. Reclamantul nici nu a apărut la următoarea ședință din 28 aprilie 2003 dar, într-o scrisoare adresată judecătorului la 12 mai 2003, și-a justificat absența.

Conform rapoartelor întocmite de poliția din Izabelin, din 9 iunie 2003 până la 12 decembrie 2005, reclamantul nu a executat măsura litigioasă.

La 12 decembrie 2005, statuând d'office, tribunalul de distrikt a ordonat ridicarea supravegherii poliției.

Reclamantul a depozitat în dosarul cauzei o atestație emisă la cererea sa la 16 februarie 2006 de comuna Izabelin din care rezultă că din 1993 era domiciliat, în mod neîntrerupt, la locul pe care îl indicase anterior poliției.

Printr-o sentință pronunțată la 10 octombrie 2006, tribunalul de distrikt al Varșoviei a declarat reclamantul nevinovat.

Curtea observă că cererile introduse înainte de intrarea în vigoare a legii din 2004 au fost amânate până în momentul în care aceasta se pronunță asupra eficacității cailor de atac instituite de legiuitorul polonez. La 1 martie 2005, Curtea a pronunțat două decizii în cazurile pilot: Charzynski c. Polonia (decizie) nr. 15212/03 și Michalak c. Polonia (decizie) nr. 24549/03, estimând că reclamanții care se plângeau de durata excesivă a procedurii interne trebuiau, conform articolului 35 §1 din Convenție, să intenteze o acțiune în acest sens pe baza legii din 2004.

În speță, reclamantul a fost informat de posibilitatea de a întenta o atare acțiune dar a declarat că nu dorește să folosească această cale de atac.

Din aceasta rezultă că grieful trebuie declarat inadmisibil din cauza neepuizării căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §1 din Convenție. II.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Deși art. 254 din codul de procedură penală i-a permis să solicite, la intervale regulate, anularea măsurii supravegherii de care era supus, reclamantul a făcut-o doar de două ori în toată perioada cât aceasta a fost în vigoare.

Guvernul observă în plus că după respingerea primei cereri a reclamantului tendând la ridicarea supravegherii poliției, judecătorul îl informase că va reexamina d'office dosarul pe condiție ca reclamantul să depoziteze documentele lipsind. Or, în măsura în care persoana interesată omisese să facă acest lucru, cererea nu a putut fi reexaminată.

În fine, Guvernul susține că în niciunul din recursurile sale reclamantul nu s-a plâns că măsura litigioasă aduce atingere unuia dintre drepturile sale protejate de art. 8.

Reclamantul, la rândul său, susține că a epuizat căile de atac interne. Insistă în particular asupra faptului că cererea de a ridica supravegherea poliției pe care a depus-o în octombrie 2000 nu a avut niciodată curs.

Curtea reamintește că finalitatea articolului 35 este de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările alese împotriva lor înainte ca acestea să fie supuse organelor Convenției. Prin urmare, grieful despre care se intenționează să sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicat, cel puțin în substanță, în formele și termenele stabilite de dreptul intern, înaintea jurisdicțiilor naționale corespunzătoare (...) (cf., printre altele, Ankerl c. Elveția, hotărâre din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, §34).

Privind prezenta cauză, Curtea observă că de două ori, reclamantul a solicitat anularea măsurii supravegherii poliției. Prin urmare, privind prima cerere, depusă în noiembrie 1993 și apoi respinsă, Curtea estimează că, în măsura în care nicio copie din aceasta și din decizia respingând-o nu i-a fost notificată, nu se poate afirma, în mod cert, că cererea respectivă nu conținea nicio plângere formulată pe baza articolului 8 din Convenție. Cât privește a doua cerere, valabil depusă de persoana interesată în octombrie 2000, Curtea observă că din formulare se poate deduce că aplicarea prelungită la adresa sa a măsurii respective i-a cauzat inconveniente. Curtea observă totuși că din elementele dosarului rezultă că cererea respectivă nu a avut curs.

Curtea subliniază pe margine că în speță, reclamantul nu avea obligația de a solicita la intervale regulate anularea măsurii supravegherii poliției de care era supus. În schimb, autorităților care au hotărât aplicarea acesteia le-a revenit să verifice d'office relevanța menținerii în vigoare a acesteia cu atât mai mult cu cât aceasta se extindea pe mai mulți ani.

Prin urmare, ținând seama de cele de mai sus, trebuie considerat că ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamantul a epuizat căile de atac interne. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern.

Constată ulterior că grieful nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 §3 din Convenție. Observă în plus că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul admite că măsura litigioasă se analizează fără îndoială ca o ingerință în drepturile reclamantului protejate de art. 8 din Convenție. Afirmă totuși că aceasta era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. În plus, era necesară și proporțională în raport cu scopul de atins. Guvernul insistă în particular asupra faptului că în speță, supravegherea poliției a înlocuit detenția preventivă de care reclamantul fusese inițial supus. Trebuia să permită să se asigure prezența acestuia în locul rezienței pe durata procedurii penale și să ușureze deci buna desfășurare a acesteia.

Guvernul subliniază de asemenea că în speță, autoritățile interne au fost înțelegătoare cu privire la reclamant ținând seama de faptul că prin acceptarea cererii de a modifica modalitățile de aplicare a măsurii litigioase au ușurat execuția acesteia. În schimb, atitudinea reclamantului este discutabilă. Nu numai că s-a sustras, timp de aproximativ șase ani, obligațiilor decurgând din măsura litigioasă dar și nu a depus diligența necesară gestionării cauzei, ținând seama de faptul că în toată perioada aplicării măsurii incriminate a solicitat anularea acesteia doar de două ori. Guvernul semnalează de asemenea că în ciuda neexecutării măsurii litigioase, reclamantul nu s-a vicit să i se inflige nicio sancțiune din acest motiv. Afirmă pe de altă parte că aceasta nu a încetezut să fie relevantă și că s-a dovedit utilă pentru a se asigura prezența reclamantului la ședințele care s-au ținut în 2003.

În concluzie, Guvernul observă că ansamblul circumstanțelor indicate mai sus dovedesc necesitatea măsurii contestate de reclamant, precum și caracterul proporțional al acesteia.

Nefiind de acord cu declarațiile Guvernului, reclamantul susține că ținând seama de comportamentul acestuia în cursul procedurii și de caracterul lipsit de gravitate particulară al infracțiunii care i se imputa, nu se poate afirma că aplicarea la adresa sa a supravegherii poliției era indispensabilă în speță pentru protecția ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Pe de altă parte, atestații pe care le-a produs, emise de poliție și de comuna locului rezienței, confirmă că se bucura de o bună opinie în rândul vecinilor, nu avea antecedente penale, exercita un loc de muncă regulat și a locuit în mod neîntrerupt din 1993 la locul indicat poliției.

Reclamantul susține de asemenea că nu se poate reproșa neexecutării măsurii litigioase în măsura în care, într-o scrisoare adresată judecătorului care instruia cauza sa penală, explicase motivele absențelor, în special pe acelea care s-au manifestat între 29 ianuarie 1995 și 4 mai 1997. Observă pe de altă parte că afirmațiile Guvernului conform cărora măsura incriminată ar fi permis să se asigure prezența la ședințele ținute în 2003 sunt de asemenea nefondate. De fapt, absențele era datorate faptului că citațiile de prezență nu fusese corect notificate nici lui nici apărătorului, deși judecătorul dispunea de coordonatele sale complete care îi fusese comunicate de poliție.

În concluzie, reclamantul susține că nu ridică niciun dubiu că lentoarea și inerția aparatului judiciar și nu comportamentul acestuia sunt la originea încălcării Convenției de care a fost victimă în prezenta cauză.

Curtea observă de la început că ținând seama de circumstanțele prezentei cauze, faptul că reclamantul a fost supus timp de aproximativ doisprezece ani supravegherii poliției, a avem repercusiuni pe viața sa privată și familială, în sensul articolului 8 din Convenție. În particular, faptul că a fost obligat să se prezinte regulat la postul de poliție din locul rezienței pentru a îndeplini formalitățile legate de aplicarea supravegherii poliției a făcut mai dificile contactele cu familia proximă rezidând în străinătate. În orice caz, într-un caz ca cel al prezentei cauze, unde o persoană se găsește pentru lungă vreme sub incidența unei măsuri restrângând libertatea individului, pare evident că această circumstanță implică per se efecte pe viața privată și familială. Curtea reamintește ulterior că o atare măsură încalcă art. 8, cu excepția dacă, „prevăzută de lege", urmărește unu sau mai mulți scopuri legitime în raport cu al doilea paragraf al articolului respectiv și apare „necesară într-o societate democratică" pentru a-i atinge (cf., de exemplu, Moustaquim c. Belgia, hotărâre din 18 februarie 1991, seria A nr. 193, p.18, §36; Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p.91, §52).

Privind prezenta cauză, Curtea observă că măsura litigioasă, pronunțată în virtutea articolului 275 din codul de procedură penală, avea o bază legală în dreptul intern. De asemenea, urmăreau un scop legitim, în sensul articolului 8 §2 din Convenție, ținând seama de faptul că urmăreau să păstreze buna desfășurare a procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului. Rămâne de văzut dacă, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, măsura incriminată a satisfăcut cerința de proporționalitate, și mai particular, dacă motivele pe care se întemeia au dovedite relevante pe toată perioada aplicării.

La această privință, Curtea observă că reclamantul a fost supus supravegherii poliției neîntrerupte pe o perioadă de timp considerabilă. Înțelege ușor că în anumite circumstanțe, faptul de a supune o persoană suspectă de comiterea unei infracțiuni aplicării unei măsuri restrângând libertatea personalului ar putea dovedi a fi singurul mijloc de a garanta respectarea intereselor justiției, în special atunci când este vorba de a se asigura prezența înaintea autorităților. Curtea reamintește totuși că riscul ca un acuzat să poată crea obstacole desfășurării procedurii tinde să scadă în timp. Pe de altă parte, orice măsură care rezultă în restricționarea exercitării drepturilor care se raportează la o sferă a vieții private a unui individ trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive și să fie aplicată cu reținere.

În cauza de față, Curtea nu observă în principiu niciun motiv de a dubita utilitatea măsurii litigioase la momentul declanșării procedurii penale. Observă totuși anumiți factori care o determină să se întrebe dacă aceasta a fost cu adevărat indispensabilă în toată perioada cât autoritățile au menținut-o în vigoare.

Prin urmare, Curtea observă că din dosarul cauzei rezultă că la finalizarea procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului acesta din urmă a fost complet innocentat. Constată de asemenea că la momentul ridicării supravegherii poliției, procedura litigioasă era suspendată de aproximativ doisprezece ani și cinci luni. Cu toate acestea, în perioada dintre 24 ianuarie 1994 și 21 aprilie 2000, adică timp de aproximativ șase ani, autoritățile responsabile cu instruirea cauzei nu au efectuat niciun act de procedură de natură să necesite prezența persoanei interesate. Deși este adevărat că timp de o anumită perioadă, acesta nu se conformase obligației care îi fusese impusă în virtutea măsurii litigioase, în niciun moment nu fusese căutat de autoritățile.

Curtea observă în plus că circumstanțele susceptibile de a justifica temerile autorităților cu privire la posibilitatea pentru reclamant de a încerca să obstacole desfășurarea procedurii nu s-au manifestat în prezenta cauză. La această privință, Curtea observă în primul rând că infracțiunea imputată reclamantului nu revête gravitate particulară. În al doilea rând, observă că din elementele depuse în dosar rezultă că din deschiderea procedurii penale reclamantul era domiciliat la același loc și autoritățile erau informate. Pe de altă parte, nu avea antecedente penale, se bucura de o bună reputație în rândul apropiaților și exercita un loc de muncă regulat.

Curtea reamintește că autorităților le revine să se asigure că măsurile restrângând drepturile și libertățile unui individ nu pun în discuție echilibrul corect de menținut între interesele acestuia și interesul general, în speță respectul unei bune administrări a justiției. Prin urmare, autoritățile sunt obligate să controleze nu numai declanșarea dar și exercitarea măsurilor în cauză pentru a evita orice abuz și a preveni riscul arbitrarului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să dezvăluie sau să excludă existența interesului public sus-menționat justificând, ținând seama de principiul prezumției de nevinovăție, menținerea în vigoare a acestor măsuri, și să dea seama în deciziile lor (mutatis mutandis Wiensztal c. Polonia, nr. 43748/98, 30 mai 2006, §50).

Curtea observă că în speță, supravegherea poliției a fost pronunțată pentru o perioadă nedeterminată. În măsura în care procedura penală s-a prelungit, autoritățile nu demonstrase diligență și nu examinaseră d'office, în conformitate cu dispoziții relevante din codul de procedură penală, chestiunea utilității aplicării măsurii în cauză. În plus, cererea depusă de reclamant în octombrie 2000 în scopul anulării măsurii în cauză nu a avut curs.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că în speță, nu s-a stabilit în mod convingător că aplicarea timp de aproximativ doisprezece ani a măsurii supravegherii poliției la adresa reclamantului a fost necesară în circumstanțele prezentei cauze. Prin urmare, Curtea estimează că echilibrul între interesul general și cel al reclamantului nu fiind respectat de autoritățile în prezenta cauză, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. II.

Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) ca prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul estimează că suma solicitată de reclamant este exorbitantă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit o daună morală din cauza încălcării constatate. Statuând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, decide să-i aloce reclamantului 6.000 EUR la acest titlu. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită de asemenea 1.789,96 PLN, adică aproximativ 450 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate înaintea Curții. În relevele cheltuielilor, și-a detaliat cererea după cum urmează: 1) taxe pentru traducerea corespondenței cu Grefiul Curții (1.459,12 PLN, adică aproximativ 365 EUR), 2) taxe de trimitere prin poștă a corespondenței de mai sus (330,80 PLN, adică aproximativ 83 EUR). Pentru a justifica pretenții, reclamantul produce copii de facturi dovezind cheltuielile suportate.

Guvernul estimează că cuantumul taxelor în cauză nu a fost stabilit în mod suficient.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor doar în măsura în care se dovedesc realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei. În speță și ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 450 EUR și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grieful referitor la art. 8 și inadmisibilă pentru restul; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție; 3. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, 6.000 EUR (șase mii euro) pentru daună morală și 450 EUR (patru sute cincizeci euro) ca taxe și cheltuieli, convertite în zloti polonezi la curs aplicabil la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 ianuarie 2008 în conformitate cu art. 77 §§2 și 3 din Regulament. Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 37522/02) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet État, M. Marek Zmarzlak (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 octobre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K. Miara, avocate à Warszawa. Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le 21 octobre 2005, la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 4 août 1993, le requérant fut placé en détention provisoire au motif qu'il était soupçonné d'avoir établi et utilisé une fausse lettre de change.

Le 28 octobre 1993, le procureur de district de Varsovie ordonna la libération du requérant. En vertu de cette même décision du procureur, le requérant fut placé sous surveillance policière, mesure qui impliquait pour lui l'obligation de se présenter deux fois par semaine au poste de police de son lieu de résidence.

Le 29 octobre 1993, le parquet déposa l'acte d'accusation auprès du tribunal de district de Varsovie.

Le 30 novembre 1993, le requérant sollicita la levée de surveillance policière. Le 12 décembre 1993, le tribunal de district de Varsovie rejeta sa demande. Toutefois, il demanda au requérant de lui soumettre certains documents supplémentaires, notamment les certificats de scolarité de ses enfants, qu'il estimait nécessaires à l'évaluation de sa situation familiale. Le tribunal déclara qu'il reconsidérerait d'office la demande dès que le requérant aurait complété le dossier. Il semblerait cependant que ce dernier n'eût jamais présenté les pièces requises.

Les 10 et 16 décembre 1993, le requérant pria le tribunal de modifier les modalités d'application de la mesure litigieuse de façon à lui permettre de se présenter au poste de police seulement une fois par semaine, de préférence le dimanche. Le 16 décembre 1993, le tribunal de district accueillit sa demande.

A une date non indiquée en 1993, la police effectua dans le lieu de résidence du requérant une enquête de voisinage. Dans le document établi à l'issue de celle-ci il fut indiqué que le requérant jouissait d'une bonne opinion auprès de ses voisins, n'avait pas de casier judicaire et exerçait un travail régulier.

Le 24 janvier 1994, la procédure pénale dirigée contre le requérant fut suspendue dans l'attente des conclusions de l'expert de criminalistique.

Le 30 septembre 1996 et le 28 avril 1998, les policiers informèrent le tribunal que depuis le 29 janvier 1995, le requérant n'exécutait pas l'obligation résultant de la mesure de surveillance dont il faisait l'objet. Ils souhaitèrent également savoir si la mesure en question était encore contraignante. Le 9 mai 1997, le juge les informa que celle-ci restait toujours en vigueur.

Le 13 juin 1997, le requérant aurait adressé au tribunal de district une lettre expliquant pourquoi il n'était pas en mesure d'exécuter la mesure litigeuse depuis le mois d'octobre 1995.

Le 7 avril 1999, le commissariat de police de Izabelin adressa au tribunal une note l'informant que le requérant se présentait régulièrement au poste.

Le 21 avril 2000, la procédure pénale dirigée contre le requérant fut reprise. Les audiences des 2 juin, 11 juillet et 21 août 2000 se tinrent en présence du requérant.

Le 17 octobre 2000, le tribunal chargé de l'affaire sollicita auprès de la cour d'appel l'autorisation de transmettre le dossier du requérant à une autre juridiction de même degré en affirmant qu'en raison de l'encombrement du rôle, il ne serait pas en mesure de terminer l'examen de l'affaire avant la prescription des faits. Cependant, le 20 décembre 2000, la cour d'appel rejeta cette demande.

Le 23 octobre 2000, le requérant adressa au tribunal de district une demande qui se lisait ainsi: « Étant donné que depuis six années mon dossier est rangé au placard, vu que de nouvelles circonstances qui semblant empêcher la poursuite de l'examen de mon affaire viennent de se manifester récemment, je vous prie de lever la mesure de surveillance policière ». Toutefois, il semblerait qu'aucune suite n'ait été donnée à cette demande.

L'audience fixée aux 12 décembre 2002 fut ajournée étant donné que ni le requérant ni son défenseur n'avaient comparu. L'audience suivante du 18 mars 2003 fut également ajournée. D'après les éléments versés au dossier, il semblerait que la citation à comparaître n'avait pas été notifiée au requérant. Son défenseur, pour sa part, informa le juge de l'expiration de son mandat. Le requérant ne comparut pas non plus à l'audience suivante du 28 avril 2003 mais, dans une lettre adressée au juge le 12 mai 2003, il justifia son absence.

Selon les rapports établis par la police de Izabelin, du 9 juin 2003 jusqu'au 12 décembre 2005, le requérant n'exécuta pas la mesure litigieuse.

Le 12 décembre 2005, statuant d'office, le tribunal de district ordonna la levée de la surveillance policière.

Le requérant versa au dossier de l'affaire une attestation délivrée à sa demande le 16 février 2006 par la commune de Izabelin dont il ressort que depuis 1993, il était domicilié, de manière ininterrompue, à l'endroit qu'il avait indiqué antérieurement à la police.

Par un jugement prononcé le 10 octobre 2006, le tribunal de district de Varsovie déclara le requérant innocent.

La Cour constate que les requêtes introduites avant l'entrée en vigueur de la loi de 2004 ont été ajournées jusqu'à ce que celle-ci ce prononce sur l'efficacité de la voie de recours instaurée par le législateur polonais. Le 1 er mars 2005, la Cour a rendu deux décisions dans les affaires pilotes : Charzynski c. Pologne (déc.) n o 15212/03 et Michalak c. Pologne (déc) n o 24549/03, estimant que les requérants se plaignant de la durée excessive de la procédure interne devaient, en vertu de l'article 35§1 de la Convention, engager une action en ce sens sur la base de la loi de 2004.

En l'espèce, le requérant a été informé de la possibilité d'engager une telle action mais a déclaré ne pas vouloir utiliser cette voie de recours.

Dès lors, le grief doit être déclaré irrecevable en raison du non-épuisement des voies de recours internes, conformément à l'article 35§1 de la Convention. II.

Le Gouvernement affirme que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes. Bien que l'article 254 du code de procédure pénale lui permette de solliciter, à des intervalles réguliers, l'annulation de la mesure de surveillance dont il avait fait l'objet, le requérant ne l'a fait qu'à deux reprises durant toute la période pendant laquelle celle-ci était en vigueur.

Le Gouvernement relève de surcroît qu'après le rejet de la première demande du requérant tendant à la levée de la surveillance policière, le juge l'avait informé qu'il réexaminerait son dossier d'office à condition que le requérant versât les documents manquants . Or, dans la mesure où l'intéressé avait omis de le faire, sa demande n'a pu être réexaminée.

Enfin, le Gouvernement fait valoir que dans aucun de ses recours le requérant ne s'est plaint que la mesure litigeuse portait atteinte à l'un de ses droits protégés par l'article 8.

Le requérant, pour sa part, affirme avoir épuisé les voies de recours internes. Il insiste en particulier sur le fait que la demande de lever la surveillance policière qu'il avait introduite en octobre 2000 n'a jamais eu de suite.

La Cour rappelle que la finalité de l'article 35 est de ménager aux États contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (...) ». (voir, entre autres, Ankerl c. Suisse , arrêt du 23 octobre 1996, Recueil 1996 -V , § 34).

En ce qui concerne la présente affaire, la Cour note qu'à deux reprises, le requérant a sollicité l'annulation de la mesure de surveillance policière. Ainsi, s'agissant de sa première demande, introduite en novembre 1993 et ensuite rejetée, la Cour estime que, dans la mesure où aucune copie de celle-ci ni de la décision la rejetant ne lui avait été notifiée, il ne peut être affirmé, de façon certaine, que la demande en question ne contenait aucune doléance formulée sur le terrain de l'article 8 de la Convention. Quant à la deuxième demande, valablement introduite par l'intéressé en octobre 2000, la Cour note qu'il peut être déduit de son libellé que l'application prolongée à son égard de la mesure concernée lui occasionnait des inconvénients. La Cour note cependant qu'il ressort des éléments du dossier que ladite demande n'ait pas eu de suite.

La Cour souligne en marge qu'en l'espèce, le requérant n'avait pas d'obligation de solliciter à des intervalles réguliers l'annulation de la mesure de surveillance policière à laquelle il était soumis. En revanche, il incombait aux autorités ayant décidé de son application de vérifier d'office la pertinence de son maintien en vigueur d'autant plus que celle-ci s'étendait sur plusieurs années.

Ainsi, eu égard de ce qui précède, il convient de considérer qu'au vu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, le requérant a épuisé les voies de recours internes. Dès lors, la Cour rejette l'exception soulevée par le Gouvernement.

Elle constate par la suite que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement admet que la mesure litigieuse s'analyse sans conteste en une ingérence dans les droits du requérant protégés par l'article 8 de la Convention. Il affirme cependant que celle-ci était prévue par la loi et visait un but légitime, à savoir la défense de l'ordre et la prévention des infractions pénales. En outre, elle était nécessaire et proportionnée par rapport au but à atteindre. Le Gouvernement insiste en particulier sur le fait qu'en l'espèce, la surveillance policière a remplacé la détention préventive dont le requérant avait initialement fait l'objet. Elle devait permettre de s'assurer de sa présence dans son lieu de résidence pendant la durée de la procédure pénale et faciliter ainsi le bon déroulement de celle-ci.

Le Gouvernement souligne également qu'en l'espèce, les autorités internes se sont montrées compréhensives à l'égard du requérant compte tenu du fait qu'en faisant droit à sa demande de modifier les modalités d'application de la mesure litigeuse elles lui en ont facilité l'exécution. En revanche, l'attitude du requérant prête à controverse. Non seulement il s'est soustrait, pendant environ six années, aux obligations découlant de la mesure litigeuse mais également il n'a pas prêté la diligence nécessaire à la gestion de son affaire, étant donné que pendant toute la période de l'application de la mesure incriminée il n'a sollicité son annulation qu'à deux reprises. Le Gouvernement signale également que malgré le défaut d'exécution de la mesure litigeuse, le requérant ne s'est vu infliger aucune sanction de ce fait. Il affirme par ailleurs que celle-ci n'a pas cessé d'être pertinente et qu'elle s'est avérée utile pour s'assurer de la comparution du requérant lors des audiences qui s'étaient tenues en 2003.

En conclusion, le Gouvernement constate que l'ensemble des circonstances indiquées ci-dessus témoignent de la nécessité de la mesure contestée par le requérant ainsi que de son caractère proportionné.

En désaccord avec les dires du Gouvernement, le requérant soutient qu'en prenant en compte son comportement durant la procédure et le caractère sans gravité particulière de l'infraction qui lui était reprochée, il ne peut être affirmé que l'application à son égard de la surveillance policière était indispensable en l'espèce à la protection de l'ordre et à la prévention des infractions pénales. Par ailleurs, les attestations qu'il a produites, délivrées par la police et la commune de son lieu de résidence, confirment qu'il jouissait d'une bonne opinion auprès de ses voisins, n'avait pas de casier judiciaire, exerçait un travail régulier et demeurait de manière ininterrompue depuis 1993 à l'endroit indiqué à la police.

Le requérant affirme aussi que l'on ne peut lui reprocher de n'avoir pas exécuté la mesure litigieuse dans la mesure où, dans une lettre adressée au juge chargé de l'instruction de son affaire pénale, il avait expliqué les motifs de ses absences, en particulier celles survenues entre le 29 janvier 1995 et le 4 mai 1997. Il relève par ailleurs que les affirmations du Gouvernement selon lesquelles la mesure incriminée aurait permis de s'assurer de sa présence aux audiences tenues en 2003 sont également infondées. En fait, ses absences étaient dues au fait que les citations à comparaître n'avaient pas été correctement notifiées ni à lui ni à son défenseur, bien que le juge disposât de ses coordonnées complètes qui lui avaient été communiquées par la police.

En conclusion, le requérant affirme qu'il ne fait aucun doute que la lenteur et l'inertie de l'appareil judicaire et non pas son comportement sont à l'origine de la violation de la Convention dont il a été victime dans la présente affaire.

La Cour note d'emblée qu'au vu des circonstances de la présente affaire, le fait pour le requérant d'avoir fait l'objet, pendant environ douze années, de surveillance policière, a emporté des répercussions sur sa vie privée et familiale, au sens de l'article 8 de la Convention. En particulier, le fait qu'il ait été obligé de se présenter régulièrement au poste de police de son lieu de résidence afin de remplir les formalités liées à l'application de la surveillance policière a rendu plus difficiles les contacts avec sa famille proche résidant à l'étranger. En tout état de cause, dans un cas comme celui de l'espèce, où une personne se trouve longtemps sous le coup d'une mesure restreignant sa liberté individuelle, il paraît évident que cette circonstance implique per se des effets sur sa vie privée et familiale. La Cour rappelle par la suite qu'une pareille mesure enfreint l'article 8, sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou plusieurs buts légitimes au regard du second paragraphe dudit article et apparaît « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre (voir, par exemple, Moustaquim c. Belgique , arrêt du 18 février 1991, série A n o 193, p.18, § 36 ; Dalia c. France, arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p.91, §52).

S'agissant de la présente affaire, la Cour note que la mesure litigieuse, prononcée en vertu l'article 275 du code de procédure pénale, avait une base légale en droit interne. Elle poursuivait également un but légitime, au sens de l'article 8§2 de la Convention, étant donné qu'elle visait à préserver le bon déroulement de la procédure pénale dirigée contre le requérant. Reste à savoir si, au vu des circonstances particulières de la cause, la mesure incriminée a satisfait à l'exigence de proportionnalité, et plus particulièrement, si les raisons sur lesquelles elle était fondée se sont révélées pertinentes pendant toute la période de son application.

A cet égard, la Cour note que le requérant a fait l'objet de la surveillance policière ininterrompue pendant un laps de temps considérable. Elle conçoit sans peine que dans certaines circonstances, le fait de soumettre une personne soupçonnée d'avoir commis une infraction à l'application d'une mesure restreignant sa liberté personnelle puisse s'avérer être l'unique moyen de garantir le respect des intérêts de la justice, notamment lorsqu'il s'agit de s'assurer de sa comparution devant les autorités. La Cour rappelle cependant que le risque qu'un inculpé puisse entraver le déroulement de la procédure tend à décroitre avec le temps. Par ailleurs, toute mesure qui aboutit à restreindre la jouissance des droits qui relèvent d'une sphère de la vie privée d'un individu doit faire l'objet d'une interprétation restrictive et être appliquée avec retenue.

Au cas d'espèce, la Cour ne voit en principe aucune raison de douter de l'utilité de la mesure litigeuse au moment du déclenchement de la procédure pénale. Elle décèle toutefois certains éléments qui l'amènent à s'interroger sur la question de savoir si celle-ci a été réellement indispensable pendant toute la période pendant laquelle les autorités l'avaient maintenue en vigueur.

Ainsi, la Cour note qu'il ressort du dossier de l'affaire qu'à l'issue de la procédure pénale dirigée contre le requérant ce dernier a été entièrement innocenté. Elle constate également qu'au moment où la surveillance policière a été levée, la procédure litigeuse était pendante depuis environ douze années et cinq mois. Cependant, durant la période entre le 24 janvier 1994 et le 21 avril 2000, soit pendant environ six années, les autorités en charge de l'instruction de l'affaire n'ont accompli aucun acte de procédure de nature à nécessiter la présence de l'intéressé. Bien qu'il soit vrai que pendant un certain temps, celui-ci ne s'était pas conformé à l'obligation que lui avait été imposée en vertu de la mesure litigeuse, à aucun moment il n'a été recherché par les autorités.

La Cour observe en outre que les circonstances susceptibles de justifier les craintes des autorités quant à la possibilité pour le requérant de tenter d'entraver le déroulement de la procédure ne sont pas manifestées dans la présente affaire. A cet égard, la Cour note en premier lieu que l'infraction reprochée au requérant ne revêtait pas la gravité particulière. En second lieu, elle relève qu'il ressort des éléments versés au dossier que depuis l'ouverture de la procédure pénale le requérant était domicilié au même endroit et que les autorités en étaient informées. Par ailleurs, il n'avait pas d'antécédents judicaires, jouissait d'une bonne réputation dans son entourage et exerçait un travail régulier.

La Cour rappelle qu'il incombe aux autorités de veiller à ce que les mesures restreignant les droits et libertés d'un individu ne remettent pas en cause le juste équilibre à sauvegarder entre les intérêts de celui-ci et l'intérêt général, en l'occurrence le respect d'une bonne administration de la justice. Ainsi, les autorités sont tenues de contrôler non seulement le déclenchement mais également l'exercice des mesures en question afin d'éviter tout abus et prévenir le risque d'arbitraire. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l'existence de l'intérêt public susmentionné justifiant, eu égard au principe de la présomption de l'innocence, le maintient en vigueur dédites mesures, et en rendre compte dans leurs décisions ( mutatis mutandis Wiensztal c. Pologne , n o 43748/98, 30 mai 2006, § 50).

La Cour relève qu'en l'espèce, la surveillance policière a été prononcée pour une durée indéterminée. Dans la mesure où la procédure pénale se prolongeait, les autorités n'avaient pas montré de diligence et revu d'office, conformément aux dispositions pertinentes du code de procédure pénale, la question de l'utilité de l'application de la mesure en cause. De surcroît, la demande introduite par le requérant en octobre 2000 en vue de l'annulation de la mesure en question n'a pas eu de suite.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère qu'en l'espèce, il n'a pas été établi de manière convaincante que l'application, pendant environ douze années, à l'égard du requérant de la mesure de surveillance policière ait été nécessaire dans les circonstances de l'espèce. Ainsi, la Cour estime que l'équilibre entre l'intérêt général et celui du requérant n'ayant pas été respecté par les autorités dans la présente affaire, il y a eu violation de l'article 8 de la Convention. II.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement estime que la somme sollicitée par le requérant est exorbitante.

La Cour considère que le requérant a subi un tort moral du fait de la violation constatée. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide d'allouer au requérant 6 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 789,96 PLN, soit environ 450 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Dans ses relevés des frais, il ventile sa demande comme suit : 1) frais de traduction de la correspondance avec le Greffe de la Cour (1 459,12 PLN, soit environ 365 EUR), 2) frais d'envoi par courrier de la correspondance ci-dessus (330, 80 PLN, soit environ 83 EUR). Pour justifier ses prétentions, le requérant produit les copies de factures attestant des frais engagés.

Le Gouvernement estime que le montant de frais en question n'a pas été établi de manière suffisante.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 450 EUR et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 8 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ' État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 450 EUR (quatre cent cinquante euros) au titre des frais et dépens à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 janvier 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Lawrence Early Nicolas Bratza Greffier Président