ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1949/2021

Ședința publică din data de 26 martie 2021

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3814 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, cu opinie majoritară, a admis recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1188 din 4 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și, rejudecând, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 306694/01.04.2016 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/27.01.2016 emise de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 400.000 RON aferentă Cererii de plată nr. x/21.03.2011.

~Opinia separată, pe fondul recursului, a fost în sensul respingerii recursului formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1188 din 4 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 3814 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. și pe cele ale art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prin decizia a cărei revizuire se solicită instanța de control judiciar s-a pronunțat asupra fondului, prin două opinii diferite, decizia finală încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și nesocotind dispozițiile art. 126 din Constituția României care prevăd clar faptul că:

"(3) Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale,", atrăgând astfel aplicabilitatea art. 509 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ.

Astfel, în raport de ultima hotărâre rămasă definitivă în cauze de același fel, respectiv Decizia nr. 3814/23.07.2020 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv în sensul admiterii recursului formulat de S.C. A. S.R.L., dispunând casarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii reclamantei, a fost încălcat principiul autorității de lucru judecat.

Se precizează faptul că instanțele de judecată au fost investite cu un număr de 22 de cauze având același obiect cu prezenta cauză, respectiv contestarea actelor administrative prin care s-a stabilit în sarcina acestora o creanță bugetară în raport de modul de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Principiul legal al unității terminologice obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în conformitate cu definiția legală și cuprinsul acestei noțiuni din art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Prin întinderea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să sancționeze încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Or, sensul autorității de lucru judecat din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este dat de conținutul art. 430-431 C. proc. civ.

Așadar noțiunea autorității de lucru de judecat, ocrotită prin motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate avea o altă semnificație decât cea reglementată prin art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În opinia revizuentului, Legea nr. 310/2018 nu doar deschide ușa unor astfel de revizuiri în procesele începute după intrarea în vigoare a acesteia, ci lămurește o dată în plus sensul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, revizuentul susține că obiectul prezentei cauze derivă din modul de interpretare al dispozițiilor. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006. din perspectiva condițiilor impuse pentru exercitarea dreptului la obținerea compensației.

Recuperarea prejudiciului stabilit în sarcina recurentei-reclamante este obligatorie în condițiile impuse de comunitate, prin actele normative emise de aceasta și ratificate de Guvernul României, precum și pentru o judicioasă și legală gestionare a fondurilor alocate de comunitate.

Primirea unui ajutor financiar nerambursabil incumbă tuturor persoanelor beneficiare (beneficiarul direct, dar și furnizorii/prestatorii/constructorii) respectarea cu strictețe a condițiilor de realizare a obiectivului subvenționat.

Prin semnarea Ordinului de Finanțare, beneficiarul și-a asumat în totalitate prevederile acestuia, printre care și prevederea potrivit căreia "în cazul constatării unei nereguli cu privire ta încheierea ori executarea, acestuia, beneficiarul va. restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă".

Practic, Comisia Europeană, Curtea de Conturi și structura de control a MADR - DGCAI au concluzionat asupra producerii unei pagube efective în bugetul FEP.

Astfel, sub aspectul dreptului material se aplică Regulamentul CE nr. 1198/2006 (document menționat atât în Ordinele de finanțare cât și în Procesul-verbal și decizia de soluționare).

Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/47 din 26.10.2012, versiunea consolidată:

"pentru exercitarea competentelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sate si se aplică direct în fiecare stat membru".

MADR are obligația luării tuturor măsurilor corective necesare, pe toata perioada de valabilitate a Contractului de Finanțare și indiferent de momentul constatării neregulilor, cu privire la recuperare prejudiciului creat printr-o neregulă.

Cu toate acestea instanța de recurs, în opinie majoritară, în mod eronat a dispus admiterea recursului formulat de S.C. A. S.R.L..

Dispozițiilor art. 30 alin, (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 li s-a dat o interpretare prin recomandările emise de Comisie, acestea fiind în sensul că în legislația incidență nu a fost prevăzută calcularea unei indemnizații anuale și însumarea cifrelor rezultate pentru fiecare an, ci doar calcularea unei singure indemnizații, excepționale, pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Statul Roman a optat pentru recuperarea sumelor alocate nelegal din bugetul național, iar în acest sens Parlamentul României a adoptat Legea privind unele măsuri referitoare la plățile beneficiarilor Sit Natura 2000.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 683/2016, a fost admisă obiecția de neconstituționalitate a legii și dispozițiile acesteia au fost declarate neconstituționale, urmând ca beneficiarii să restituie sumele încasate nelegal.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu cererea de recurs nu poate interpreta dispozițiile art. 30 alin, (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 într-un alt mod, contrar celui avut în vedere de instituțiile europene, însă, în ipoteza existentei unei îndoieli, avea obligația sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebare preliminară.

Din conținutul art. 30 alin. (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 reiese, în mod indubitabil, că indemnizația este excepțională (unică) și se acordă pentru maximum doi ani, fără să se prevadă că se acordă o indemnizație pentru fiecare an, cum în mod greșit, autoritățile române competente au realizat în concret.

Pentru acest motiv, neregula este sistemică și sunt incidente dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, iar procesul-verbal de constatare a fost întocmit legal.

Sumele stabilite prin titlul de creanță reprezintă fonduri cu regim juridic special, plătite necuvenit beneficiarului, din bugetul comunitar și bugetul național, reprezentând prejudiciu cert adus acestor bugete.

Așadar, sumele stabilite prin Procesul-verbal contestat nu provin din patrimoniul societății ci din fonduri europene, fiind plătiți recurentei-reclamante urmare depunerii de către aceasta a unei cereri de finanțare.

Paguba nu este una potențială, ci una reală și efectivă, Comisia Europeană punând în vedere României să întreprindă măsuri în vederea reîntregirii bugetului FEP.

De asemenea, neregulile financiare semnalate de către Comisia Europeană au fost confirmate și de către Curtea de Conturi, fiind vorba de o eroare sistemică.

Potrivit art. 3 lit. q) din Regulamentul CE nr. 1198/2006, prin neregulă se înțelege:

"orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar avea ca efect prejudicierea bugetului generai al Uniunii Europene prin imputarea bugetului general cu o cheltuială nejustificată",

Deci, Regulamentul nr. 1198/2006 are în vedere și producerea unui prejudiciu eventual. Având în vedere că, la data săvârșirii neregulii, respectiv emiterea ordinului de finanțare pentru acordarea de prime/compensații în vederea acoperirii pierderilor aferente, erau în vigoare atât Regulamentul nr. 1198/2006 cât și O.G. nr. 79/2003, sub aspectul elementelor de drept substanțial, are prioritate de aplicare Regulamentul nr. 1198/2006, în considerarea art. 148 din Constituția României, republicată.

Revizuentul consideră că instanța de recurs, în opinia majoritară, a fost într-o gravă eroare datorită manoperei dolosivă manifestată de recurenta-reclamantă, admițând recursul și nesocotind aplicabilitatea obligatorie și directă a prevederilor Regulamentului nr. 1198/2006, considerând că situația de fapt nu poate fi calificată drept neregulă, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Analizând decizia atacată, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Deci, invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe două hotărâri, definitive, cea de-a doua fiind dată cu încălcarea principiului forței lucrului judecat, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul litigiului;

- cele două hotărâri definitive trebuie să se fi dat în aceeași "pricină", dar în dosare diferite.

Pentru existența acestui motiv de revizuire se cere să existe identitate de părți, de cauză și de obiect, adică "elementele caracteristice lucrului judecat", hotărârile să fi fost date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de existența primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepția autorității lucrului judecat, instanța a omis să soluționeze această excepție. În cazul în care excepția a fost respinsă, împotriva hotărârii nu se poate face cerere de revizuire, întrucât, judecându-se o asemenea cerere, instanța ar realiza un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepția autorității lucrului judecat.

Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire.

Această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, iar în cauză aceste condiție nu este îndeplinită.

Printr-o definiție cu caracter general, obiectul litigiului reprezintă pretenția pe care o formulează și o susține reclamantul prin acțiunea sa.

C. proc. civ., în cadrul condițiilor cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire mai impune, pe lângă îndeplinirea elementelor autorității de lucru judecat și condiția potrivit căreia, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța a omis să se pronunțe asupra ei.

Textul art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu dă posibilitatea ca în cadrul cererii de revizuire să se poată analiza dacă soluționarea excepției autorității de lucru judecat a fost corectă, ci numai dacă a fost invocată sau nu și, dacă a fost invocată, numai în cazul în care instanța a omis să se pronunțe, poate să fie admisă cererea de revizuire.

Condiția impusă de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești, iar pe calea extraordinară a revizuirii poate fi schimbată o hotărâre judecătorească irevocabilă numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarîetate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat - "una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una și aceeași pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

Înalta Curte apreciază că această cerință nu este îndeplinită, hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluționarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfășoară între părți diferite, cu obiecte diferite (anularea unor Decizii și ale unor Procese-verbale de stabilire a obligațiilor bugetare diferite), cu temeiuri de drept diferite care nu îndeplinesc condițiile reglementate de textul legal anterior citat.

Astfel, revizuentul susține faptul că Decizia nr. 3814/2020 pronunțată la data de 23.07.2020 de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, se află în contradicție cu soluțiile adoptate în dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2017, dosarul nr. x/2017 și dosarul nr. x/2017, dosare care, însă, au privit cu totul alte părți, alți reclamanți, obiecte diferite și temeiuri de drept diferite.

Revizuentul circumscrie, așadar, noțiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluționare a unor cauze similare, cu privire la anularea unor decizii si a proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emise de către revizuent, precum și situația restituirii sumelor care fac obiectul proceselor-verbale contestate, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicție este împrejurarea ca același litigiu, supus judecății a doua oară, și purtând între aceleași părți și având aceeași cauză, primește o altă rezolvare.

Or, în speță, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluțiile pronunțate nu sunt contrare unele altora, nu se contrazic, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunțate în litigii diferite, între părți diferite, cu obiect și cauze, de asemenea, diferite.

Condiția triplei identități nu este îndeplinită în cauză, de vreme ce, în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-au judecat cereri de chemare în judecată diferite, întemeiate pe diverse temeiuri legale, cereri de chemare în judecată formulate, de asemenea, de reclamanți diferiți si împotriva unor procese-verbale de stabilire a obligațiilor bugetare diferite.

Intre cauzele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu și identitatea cerută în mod expres prin dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la "existența unor hotărâri definitive potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esențiale ale judecății -respectiv obiect cauză și părți - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Înalta Curte constată că revizuentul nu pretinde o altă cauză juridică și care să fi fost deja analizată prin hotărârile anterioare, de care se prevalează în invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci invocă alte hotărâri, pronunțate într-un litigiu ce a purtat între cu totul alte părți, cu obiect, și acesta, diferit, invocând, practic, jurisprudența instanțelor în cauze similare.

În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Cu privire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispozițiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituționale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislației, conform acestei decizii a Curții Constituționale, subsecvent, au fost declarate neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;

În consecință, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce privește tezele întâi și a treia, iar teza întâi este constituțională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecință rezultând, per a contrario, din aceeași decizie a Curții Constituționale).

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, față de dreptul național, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Înalta Curte constată că revizuentul nu a dovedit cerința esențială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar și, astfel, nu este îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Contrar susținerilor revizuentului, interpretarea în mod eronat a dispozițiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 de către instanța nu se circumscrie motivelor de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Revizuentul invocă de fapt nemulțumirea sa referitoare la modul în care i-a fost soluționată cererea de către instanță, în încercarea de a provoca o nouă judecare a cauzei, ceea ce este inadmisibil, cât timp revizuirea este o cale extraordinară de atac, care permite retractarea unei hotărâri numai pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 509 C. proc. civ.

Prin pronunțarea Deciziei nr. 3814/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a încălcat principiul prioritării dreptului Uniunii Europene, ci dimpotrivă, a acordat caracter prioritar legislației europene în detrimentul celei naționale, interpretând în mod legal dispozițiile art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva deciziei civile nr. 3814 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2021.