ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1916/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.07.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 și obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1690 din data de 09.05.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1690 din data de 09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, textul de lege aplicabil în speță menționează că cerere de plată trebuie depusă în 90 de zile de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului, însă în speța de față, acest lucru a fost imposibil, dintr-un motiv mai presus de voința recurentei-reclamante având în vedere că nu se putea formula o cerere de plată înainte de avea o notă de constatare din care să rezulte suma de plată.

În acest sens sunt dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF 16/2015 potrivit cărora:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6.

La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări. În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7."

De asemenea, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 menționează că:

"în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens. ... Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.", iar alin. (2) al aceluiași articol impune ca "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) să fie formulată în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă ... Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

În final, recurenta-reclamantă arată că depășirea termenului nu s-a datorat culpei sale, fiind imposibil să depună la un anumit moment acte și informații cu privire la cuantumul prejudiciului, iar înainte de primul termen de judecată a solicitat repunerea în termen, cerere asupra căreia prima instanță nu s-a pronunțat.

Față de aceste dispoziții legale solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepția nulității recursului, deoarece recurenta-reclamantă nu a formulat critici concrete care ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 și obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior", însă reclamanta a depus cererea de plată la data de 11.09.2017 (dovadă dosar instanță), cu depășirea termenului de 90 zile stabilit de prevederile legale mai sus-invocate, care este un termen de decădere, fiind înlăturate apărările reclamantei referitoare la termenele de prescripție.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepția nulității recursului, susținând că recurenta-reclamantă nu a formulat critici concrete care ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs prin prisma condițiilor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiilor legale incidente cauzei și că nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată. Din expunerea criticilor formulate și având în vedere prevederile art. 22 C. proc. civ., potrivit cărora în virtutea rolului activ, instanța trebuie să stabilească exact temeiul de drept corect al căii de atac exercitate și să îl încadreze, în măsura în care este posibil, într-unul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezultă că acestea pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de recurs constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că prima instanță în mod greșit nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată.

Astfel, în fața primei instanțe, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat repunerea în termenul de depunere a cererii de plată în cuprinsul căreia a descris situația de fapt, argumentând motivele care au condus la depunerea cererii de plată la data de 08.09.2017.

Din actele dosarului de fond rezultă faptul că accidentul s-a produs la data de 08.12.2016, iar persoana vinovată a fugit de la locul faptei. Procesul-verbal care ține loc de autorizație de reparație a fost întocmit de către Poliția Dej la data de 16.01.2017, iar cererea de deschidere a dosarului de daună a fost depusă la data de 01.02.2017 și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/01.02.2017. Pentru depunerea dovezilor din care să rezulte prejudiciul cauzat a fost depusă factura seria x nr. x din data de 08.09.2017 și procesul-verbal de reconstatare din data de 13.07.2017 semnat de constatatorul de daune B..

Într-adevăr, legiuitorul a prevăzut că nașterea dreptului de creanță este data producerii prejudiciului, dată la care partea păgubită cunoștea atât persoana vinovată, cât și paguba produsă în patrimoniul său, singurul aspect nedeterminat fiind întinderea exactă a prejudiciului/cuantumul exprimat în RON.

Astfel, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări".

De asemenea, dispozițiile art. 14 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că "(2) Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment. (4) În cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanție reală în ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurare."

Amintește Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare.

În raport de aceste dispoziții care impun persoanei vătămate ca odată cu cererea de plată să depună înscrisuri justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, precum și cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză (…) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc", precum și să examineze argumentele reclamantei în legătură cu deschiderea dosarului de daună și necesitatea impusă de asigurător de efectuare a unei noi operațiuni de constatare - "reconstatare".

Pentru soluționarea acestui incident procedural instanța de fond urmează să aibă în vedere faptul că, la data deschiderii procedurii falimentului, societatea de asigurări C. S.A., recurentul-reclamant se afla într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare întrucât, la acea dată, recurentul-reclamant nu avea cunoștință de existența respectivului prejudiciu.

Constatarea faptului că în urma accidentului de circulație din data de 08.12.2016 a fost deteriorat și cârligul de remorcare nu doar bara spate s-a făcut la o dată ulterioară.

A impune victimei unui accident de circulație să formuleze o cerere de despăgubiri pentru un prejudiciu determinat la o dată la care respectiva persoană nu avea cunoștință de producerea acelui prejudiciu ar fi de natură să transforme dreptul la despăgubiri în unul iluzoriu prin impunerea unei condiții imposibil de îndeplinit.

Prin urmare, având în vedere neanalizarea cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, lucru ce nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanța de recurs fără a prejudicia partea un grad de jurisdicție, Înalta Curte va dispune casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cum față de argumentele invocate, apare ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite calea de atac urmând ca în temeiul dispozițiilorart. 496 C. proc. civ. să caseze sentința cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1690 din 9 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.