ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1695/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.03.2017 sub nr. x/2017, reclamantele A. Și B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 4163 din 14.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și în consecință admiterea, în întregime, a pretențiilor formulate cu privire la daunele produse în urma accidentului rutier din data de 28.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca nefondate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei societatea B. S.R.L., astfel cum a fost invocată de pârât, precum și cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamantele A. Și B. S.R.L. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1 Reclamantele au declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, au arătat că sentința recurată cuprinde motive total străine de natura cauzei, fundamente bazate pe acte care nu reprezintă un temei de drept.

Recurentele au prezentat pe larg situația de fapt, reluând susținerile din cererea de chemare în judecată, menționând că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației depuse la dosar.

Au apreciat recurentele că soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind pretențiile morale solicitate de reclamanta A. este nelegală, aceasta fiind bazată pe un act emis de un director al unei entități, respectiv Anexa nr. 2 la decizia nr. 258/16.11.2016 a directorului general FGA, și nicidecum pe dispozițiile legale incidente, respectiv C. civ., Legea nr. 136/1995 prin raportare la Ordinul nr. 21/2009, decizia CCR nr. 578/2016.

Au mai arătat recurentele că instanța de fond a apreciat în mod greșit că tabelul-anexă, respectiv baremul privind acordarea daunelor morale în raport de vătămările corporale suferite reprezintă un temei de drept care trebuie avut în vedere la momentul soluționării cererii, fără să analizeze considerentele Deciziei nr. 578/2016 a CCR care conferă posibilitatea fiecărei instanțe să tranșeze în mod obiectiv pretențiile formulate în astfel de situații. Astfel, singurul temei de drept pe care instanța de judecată se poate baza în momentul în care se pronunță îl reprezintă este propria evaluare, iar nu un barem impus de FGA.

Au mai menționat recurentele că instanța de fond a refuzat să analizeze capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor aferente autoturismului marca x, motivând că această pretenție va face obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel București, iar această abordare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 424 și următoarele din C. proc. civ., instanța fiind datoare să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere și apărărilor formulate de părți.

3.2 Fondul de Garantare al Asiguraților a formulat recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului exclusiv în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a societății B. S.R.L., în rest menținerea hotărârii instanței de fond.

În motivarea recursului, a arătat că cele două solicitări ale petentelor, respectiv daunele morale acordate reclamantei A. și daunele materiale solicitate de societatea B. S.R.L. au fost soluționate de către FGA în cadrul a două dosare diferite, astfel că soluția instanței de fond este greșită.

4.1 Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, mai puțin respingerea excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante B. S.R.L..

4.2 Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare față de recursul incident, solicitând respingerea acestuia.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantele A. Și B. S.R.L. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4163 din 14.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și în consecință admiterea, în întregime, a pretențiilor formulate cu privire la daunele produse în urma accidentului rutier din data de 28.12.2009; cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește recursul formulat de recurentele-reclamante

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentele-pârâte este nefondat.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă atacată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Referitor la susținerile recurentelor-reclamante cu privire la faptul că sentința recurată conține motive străine de natura cauzei, este de observat că acest motiv conduce la casarea hotărârii atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în prezentul dosar. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau motivele străine de natura cauzei nu pot fi reținute raportat la sentința atacată.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte nu poate reține critica recurentelor-reclamante potrivit căreia soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind pretențiile morale solicitate de reclamanta A. este nelegală, întrucât este bazată pe un act emis de un director al unei entități, respectiv Anexa nr. 2 la decizia nr. 258/16.11.2016 a directorului general FGA, și nicidecum pe dispozițiile legale incidente, respectiv C. civ., Legea nr. 136/1995 prin raportare la Ordinul nr. 21/2009, decizia CCR nr. 578/2016.

Analizând sentința recurată, Înalta Curte observă că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864, pe cele ale Legii nr. 136/1996, respectiv ale Legii nr. 213/2015, analizând pe larg susținerile părții și criteriile invocate de aceasta în ceea ce privește solicitarea acesteia de reindividualizare a despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit.

În ceea ce privește tabelul-anexă, respectiv baremul privind acordarea daunelor morale în raport de vătămările corporale suferite, instanța de fond a reținut în mod corect că nu se exclude posibilitatea ca în împrejurări de genul celei în care s-a găsit implicată reclamanta A., pentru a exclude arbitrariul în evaluarea cuantumului indemnizației reparatorii acordate, autoritatea competentă să utilizeze un barem pe baza căruia să fie stabilită suma concretă, pornind în mod obiectiv de la situații de fapt similare sau asemănătoare, în care în perioada relevantă persoanele care au suferit atingeri de intensitate apropriată ale integrității lor corporale și sănătății au beneficiat de un anumit cuantum al reparațiilor, fie ca rezultat al soluționării amiabile a cauzelor, fie ca efect al unor acte de jurisdicție. Un astfel de barem corespunde principiului fundamental de drept al egalității, presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, fără a exclude, ci dimpotrivă implicând soluții juridice diferite pentru situații diferite.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petenților, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, iar în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentele-reclamante îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei, respectiv o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanei vătămate suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reține că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobate prin Decizia FGA nr. 142/2016 și Decizia nr. 258/16.11.2016, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Raportat la înscrisurile administrate ca probă ce au atestat în cazul reclamantei un număr de 30 de zile de îngrijiri medicale în urma accidentului rutier în care aceasta a fost implicată, a reieșit suma de 15.000 de RON acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, aceasta fiind rezultatul înmulțirii celor 30 de zile cu valoarea maximă de 500 de RON stabilită de Fondul de Garantare a Asiguraților în ipoteze de genul celei care a produs consecințele suferite de reclamanta A..

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentelor-reclamante în ceea ce privește respingerea pretențiilor privind daunele morale, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Au mai menționat recurentele că instanța de fond a refuzat să analizeze capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor aferente autoturismului marca x, motivând că această pretenție va face obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel București, iar această abordare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 424 și următoarele din C. proc. civ., instanța fiind datoare să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere și apărărilor formulate de părți.

Susținerile recurentelor-reclamante sunt neîntemeiate, instanța de fond motivând clar și suficient faptul că motivul pentru care nu poate proceda la o analiză în acest dosar pe fondul pretențiilor de 5.000 de euro despăgubiri solicitate de reclamanta B. S.R.L. este acel că actul administrativ litigios nu conține vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța de judecată să recurgă la un control de legalitate și temeinicie a deciziei sub aspectul necesității acordării sumei respective.

Astfel, în condițiile în care în speța de față, pârâtul FGA nu a analizat fondul dreptului pretins de 5.000 de euro, rezumându-se la a emite decizia prin care indică verificarea temeiniciei sale într-un alt dosar, acest aspect nu poate face nici obiectul analizei primei instanțe care a reținut corect că, în această privință, FGA a emis o altă decizie, și aceasta contestată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că restul susținerilor din memoriul de recurs reprezintă o redare fidelă a susținerilor din cererea de chemare în judecată, neconstituind critici de nelegalitate la adresa sentinței instanței de fond.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această examinare presupune existența unor critici concrete cu privire la soluția atacată, pentru a permite instanței de recurs să stabilească dacă sentința este conformă cu normele legale incidente în speță.

Faptul că recurenta își exprimă dezacordul cu privire la soluția primei instanțe, prin reluarea susținerilor din cererea de chemare în judecată depusă în dosarul de fond, nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, acestea fiind deja examinate de prima instanță, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. potrivit cărora "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În ceea ce privește recursul incident declarat de Fondul de Garantare al Asiguraților

Fondul de Garantare al Asiguraților a formulat recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului exclusiv în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a societății B. S.R.L., în rest menținerea hotărârii instanței de fond.

În motivarea recursului, a arătat că cele două solicitări ale petentelor, respectiv daunele morale acordate reclamantei A. și daunele materiale solicitate de societatea B. S.R.L. au fost soluționate de către FGA în cadrul a două dosare diferite, astfel că soluția instanței de fond este greșită.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt neîntemeiate, iar soluția instanței de fond în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a societății B. S.R.L. este corectă, întrucât decizia FGA litigioasă nr. 4163/14.02.2017 conține mențiuni exprese în ceea ce privește cererea acesteia de acordare despăgubiri, astfel încât este îndreptățită să o atace în limita dispozițiilor emitentului prin care se dă o soluție solicitării sale de indemnizare.

În concluzie, instanța de control judiciar reține că nu sunt fondate motivele de casare invocate de recurente.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de B. S.R.L., A. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de B. S.R.L., A. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4032 din 31 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 martie 2021.