ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1673/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanței:

- în principal, anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (în continuare ROIU), adoptat prin hot. Plenului CSM nr. 1375/2015, actualizată;

- în subsidiar, constatarea că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIU este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii și art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lingă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare: Legea 567/2004), referitoare la delegarea și detașarea grefierilor, sau obligarea pârâtului CSM la modificarea dispozițiilor contestate în sensul prevăzut de legislația menționată;

- obligarea pârâtului CSM la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale și pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătorești ce se va da în prezenta speță;

- obligarea pârâtului CSM la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înainte de a prezenta fondul acțiunii, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea 567/2004, precum și a art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară, actualizată (în continuare: Legea nr. 304/2004), astfel cum au fost interpretate implicit de președinta CSM și de președintele Curții de Apel Alba Iulia.

La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere adițională de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanței introducerea în cauză ca pârâtă a președintei CSM, dna judecătoare B., pentru a răspunde în solidar cu instituția pe care o conduce, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din data de 06.03.2020 au fost soluționate motivat excepțiile inadmisibilității cererii modificatoare (care a fost respinsă) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului președintele Consiliului Superior al Magistraturii (care a fost admisă).

Prin sentința civilă nr. 331 din 29 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar și s-a respins în consecință acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil; s-a respins în rest acțiunea formulată de formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca neîntemeiată.

Totodată, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 567/2004, ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 6 martie 2020, încheierii din data de 15 mai 2020 și împotriva sentinței nr. 331 din 29 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), art. 402 și art. 490 C. proc. civ., solicitând sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea acestei excepții.

Totodată, a invocat excepția nulității absolute a sentinței nr. 331/29.05.2020, a încheierii din 06.03.2020 și a încheierii din 15.05.2020, întrucât nu s-au respectat principiul repartizării aleatorii a cauzei, principiul continuității completului de judecată și principiul pronunțării hotărârii în ședință publică sau, cel puțin, în mod public, arătând că înțelege să critice hotărârea instanței inferioare și pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare, a susținut recurentul că încheierea din ședința de judecată ce s-a desfășurat în data de 15.05.2020 nu era postată în dosarul electronic nici măcar în 07.07.2020, când a fost postată sentința nr. 331/29.05.2020, în practicaua căreia e scris că "încheierea de ședință din data de 15.05.2020 [...] face parte integrantă a prezentei hotărâri", la data de 07.07.2020, când a fost postată sentința nr. 331/29.05.2020 în dosarul electronic, a constatat cu stupoare că s-a schimbat președintele completului de judecată pentru a treia oară în decurs de câteva luni. Inițial, dna judecător C. a fost președinta completului până la termenul din 31 ianuarie 2020, inclusiv, apoi dna judecător D. a soluționat alte excepții procesuale în ședința din 6 martie 2020, pe urmă dl judecător E. soluționat cauza în ședința din 15.05.2020, amânând pronunțarea în 29.05.2020.

Or, aceste aspecte, în opinia recurentului, constituie o încălcare flagrantă a principiului continuității completului de judecată, reglementat de art. 19 și art. 214 C. proc. civ., și a principiului repartizării aleatorii a cauzelor, garantat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

A învederat că a trimis concluzii scrise pe excepția de neconstituționalitate și pe fondul cauzei încă din 17 ianuarie 2020 pentru ședința de judecată stabilită inițial pentru data de 22.01.2020. Din acel moment, orice schimbare survenită în componența completului de judecată ar fi nelegală din perspectiva art. 395 alin. (2) teza I C. proc. civ., menționând că și grefierii au fost schimbați foarte des în acest dosar, aspect care este nefiresc.

Recurentul a mai susținut că la data de 29.05.2020, vinerea, când instanța ar fi trebuit să pronunțe soluția amânată la termenul din 15.05.2020, nu a apărut nimic pe portalul instanțelor de judecată, iar în data de 30.05.2020, a formulat preventiv o cerere de recurs împotriva eventualei hotărâri de respingere a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul nr. x/2019.

A subliniat că art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 prevede că, atunci când "instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale", "încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare", însă dl judecător E. nu a sesizat nici Curtea Constituțională printr-o încheiere, așa cum prevede explicit art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 și nu a sesizat nici Înalta Curte de Casație și Justiție cu recursul depus de acesta în data de 30.05.2020.

Prin această conduită dl judecător E. a încălcat grav normele de procedură civilă și a întrerupt cursul normal al justiției, împiedicându-i accesul liber atât la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și la Curtea Constituțională.

In plus, domnul judecător E., la fel ca doamnele judecător C. și D., a tergiversat nejustificat soluționarea excepției de neconstituționalitate, care avea prioritate la soluționare, conform art. 1 alin. (5) din Constituție, înaintea oricăror alte excepții invocate în acest dosar, de către instanță sau de către pârâți.

Totodată, art. 6 alin. (1) teza a doua din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede imperativ că:

"hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public", ceea ce denotă că dispozițiile art. 396 alin. (2) și art. 402 C. proc. civ. referitoare la pronunțarea hotărîrii "prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței" este și neconvențională, nu doar neconstituțională.

Inclusiv încheierea din 6 martie 2020 este nulă din același motiv de nepublicitate a ședinței de judecată.

De altfel, art. 396 alin. (2) C. proc. civ. prevede destul de clar că "pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței" numai dacă se amână pronunțarea, iar președintele trebuie să anunțe atât termenul la care a fost amânată pronunțarea, cât și faptul că aceasta se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, în speță, aceste două condiții nu au fost îndeplinite. Același viciu de nelegalitate apare și în cazul încheierii din 15.05.2020. Deși în dosarul electronic nu este postată încheierea din 15.05.2020, totuși pe portalul instanțelor de judecată apare, "Soluția pe scurt: Amână pronunțarea la data de 29.05.2020. Pronunțată în ședință publică azi, 15.05.2020."

Așadar, nici în cazul acestei încheieri nu se regăsește anunțul președintelui că "pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței", anunț ce trebuie la rândul lui să fie făcut în ședință publică sau cel puțin în mod public, deoarece reprezintă o condiție sine qua non pentru a recurge la o astfel de conduită.

Pe fondul recursului, a arătat recurentul că din lecturarea sentinței recurate se observă clar superficialitatea tehnoredactării hotărârii, întrucât se susține:

"Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară".

A mai susținut că instanța inferioară a ignorat neregularitatea răspunsurilor emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, la cererea de interpretare a regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești (în continuare: ROIIJ) doar plenul CSM ar fi avut dreptul să emită o părere avizată, deoarece plenul a emis hot. nr. 1375/2015 de aprobare a ROIIJ, nicidecum președintele CSM, prin adresa din 06.03.2019.

Totodată, la plângerea prealabilă, tot plenul CSM ar fi trebuit să răspundă, nicidecum serviciul de relații cu publicul, prin adresa din 08.04.2019. Doar pentru aceste nereguli procedurale, în opinia recurentului, CAB ar fi trebuit să admită acțiunea să oblige pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre interpretativă, conform legii.

Astfel, a arătat că, în subsidiar, chiar din petitul acțiunii introductive, rezultă că a solicitat ca instanța să oblige pîrîtul Consiliul Superior al Magistraturii să modifice ROIIJ în concordanță cu acele dispoziții legale speciale din Legea 567/2004 și Codul muncii referitoare la mutarea grefieri lor/salariaților fără acordul lor.

Insă instanța inferioară nu a înțeles ce a cerut acesta, respectiv, să efectueze două operațiuni, alternativ: fie interpretarea unor dispoziții din ROIIJ, fie obligarea pârâtului CSM la o anumită modificare a unei hotărîri. Nicidecum capătul de cerere subsidiar nu este inadmisibil în raport de capătul principal de cerere, pentru că, în practică, pot interveni cele două situații enumerate în capătul subsidiar de cerere, dacă instanța nu anulează dispozițiile criticate din ROIIJ.

Mai mult decât atât, în capătul de cerere subsidiar, a evocat și o a treia operațiune/acțiune în realizare pe care CAB ar fi trebuit să o pună în aplicare, însă a omis să o analizeze. Mai exact, am cerut obligarea pârâtului CSM la modificarea dispozițiilor contestate din ROIIJ în sensul prevăzut de legislația menționată în petit, art. 41-47 din Codul muncii și art. 55-57 din Legea nr. 567/2004. Adică tot o acțiune în realizare, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actualizată, care prevede că "Instanța, soluționând cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, după caz; să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită an act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă", invocând prevederile articolului 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv: *Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este oblisată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.", precum și minuta hotărîrii nr. 1813/7 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017:

"Cu majoritate: Admite contestația formulată de contestatoarea F.. Anulează hotărârea nr. 908 din 14 septembrie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 615 din 23 mai 2017. Obligă intimatul să emită o hotărâre prin care să dispună transferul doamnei judecător F. de la judecătoria Bacău la judecătoria Iași. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 mai 2018."

Cu alte cuvinte, și operațiunea de a face impusă pârâtului CSM este tot o acțiune în realizare, nu o simplă acțiune în constatare, ce ar intra sub incidența dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., "cum eronat încearcă să susțină" instanța inferioară.

A mai arătat recurentul că prima instanță s-a mulțumit să copieze alegațiile pârâtului CSM, reproducând textual aceeași idee vădit ilogică și nefundamentată din punct de vedere juridic, rezumându-se la aceasta fără o minimă contribuție, pentru a justifica soluția de respingere a acțiunii, în acest sens făcând trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2212/2019 cu privire la nemotivarea unei hotărâri judecătorești și la jurisprudența instanței de la Strasbourg, din perspectiva nemotivării/motivării pe scurt a hotărârii.

De asemenea, a invocat recurentul faptul că instanța inferioară nu a ținut cont de jurisprudența depusă la dosar, prin care a arătat că alte două instanțe de judecată, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești, au statuat exact invers față de raționamentele contorsionate și vădit nelegale ale CAB și ale CSM. Mai exact, conform hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, judecătorii nu pot fi repartizați temporar între secții, fără acordul lor și fără o pregătire prealabilă, făcând trimitere la hotărârile Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești prin care 11 magistrați de la Curtea de Apel Ploiești (inclusiv un vicepreședinte) au fost "repartizați temporar" de la o secție la altă secție din cadrul aceleiași instanțe au fost anulate prin sentința civilă nr. 186/2020 pronunțată de Tribunalul Argeș la data de 18.06.2020 în dosarul nr. x/2019.

Totodată, a invocat sentința civilă nr. 554/2019 pronunțată de Tribunalul Argeș la data de 21.08.2019 în dosarul nr. x/2019, prin care aceleași hotărâri nelegale au fost suspendate, rămânând definitivă prin decizia Curții de Apel Pitești nr. 53/2020 pronunțată la 16.01.2020, susținând că, potrivit CSM și sentinței nr. 331/2020 din dosarul nr. x/2019, grefierii pot fi repartizați temporar între secțiile aceleiași instanțe, fără acordul lor și fără o pregătire prealabilă.

În opinia sa, în mod greșit prima instanță s-a raportat la excepția de neconstituționalitate, deoarece Legea 47/1992 prevede clar că atât admiterea, cât și respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale se fac printr-o încheiere, ce trebuie redactată separat, mai ales că are un regim special, cu totul diferit de încheierile uzuale emise de instanțele judecătorești.

În plus, prin memoriul din 25.01.2019, reclamantul a solicitat pârâtului să clarifice dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, mai exact să răspundă clar dacă dispozițiile menționate instituie o altă măsură de modificare a locului și a raportului de muncă, suplimentară sau diferită față de cele prevăzute la cap. V art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 și la titlul II cap. III art. 41-48 din Codul muncii, întrucât aceste legi fac referire doar la delegare, detașare și transfer (Legea 567/2004), respectiv doar la delegare și detașare (Codul muncii), reclamând în mod repetat că se produce o discriminare flagrantă între grefieri tocmai din cauza aplicării acelor dispoziții din Legea 567/2004, în special cele cu privire la delegare și detașare, raportate la noțiunea de "repartizare", folosită în două legi diferite (Legea 304/2004 și Legea 567/2004) cu înțelesuri total diferite, ceea ce nesocotește prevederile imperative ale clarității și previzibilității legislației, conform art. 1 alin. (5) din Constituție, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Constituționale.

Or, personalul auxiliar din instanțe și parchete intră în aceeași categorie profesională protejată de dispozițiile imperative ale art. 73 alin. (3) lit. 1) din Constituție, deci trebuie să beneficieze de o lege organică limpede, care să precizeze toate condițiile privind recrutarea, numirea, promovarea, delegarea, detașarea, transferul și, eventual, "repartizarea" grefierilor în instanțele judecătorești sau în parchetele de pe lângă acestea.

În fine, a criticat recurentul reținerea instanței inferioare de la pagina 25 din sentința recurată:

"prezumția de constituționalitate de care beneficiază norma legală se răsfrânge și asupra actelor administrative emise în baza acelei norme, rezultând că nu pot fi primite criticile de neconstituționalitate formulate de reclamant în privința dispozițiilor regulamentare atacate în prezenta cauză, astfel că, în opinia sa, niciun judecător din țara asta nu ar fi abilitat să constate neconstituționalitatea vreunui act administrativ cu caracter normativ (deci inferior legii) atâta vreme cât membrii Curții Constituționale nu au stabilit ei înșiși mai întâi că norma superioară ar fi neconstituțională.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, toate susținerile din memoriul de recurs fiind nefondate.

Pe cale de excepție, a invocat excepția netimbrării cererii de recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea excepției netimbrării și a apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 17 martie 2021, Înalta Curte a respins excepția netimbrării recursului, constatând că taxa judiciară de timbru a fost achitată.

Prin încheierea din data de 17 martie 2021 pronunțată în dosarul asociat nr. x/2019, creat în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curti de Casație și Justiție, s-a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (2), art. 402 și art. 490 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contecnios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat: în principal, anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (în continuare ROIU), adoptat prin hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, actualizată; în subsidiar, constatarea că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIU este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii și art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lingă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare: Legea 567/2004), referitoare la delegarea și detașarea grefierilor, sau obligarea pârâtului CSM la modificarea dispozițiilor contestate în sensul prevăzut de legislația menționată; obligarea pârâtului CSM la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale și pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătorești ce se va da în prezenta speță;

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul înțelegând să o critice prin intermediul prezentei căi de atac.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant pot fi grupate astfel:

- constatarea nulității absolute a sentinței nr. 331/29.05.2020 și a încheierilor de ședință din 06.03.2020 și din 15.05.2020, întrucât nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii a cauzei, principiul continuității completului de judecată și principiul pronunțării hotărârii în ședință publică. Astfel, soluționarea excepțiilor menționate în încheierea din 06.03.2020 s-a făcut de un alt judecător decât cel care a soluționat fondul cauzei, grefierii de ședință nu au fost aceeași, încheierea din 15.05.2020 nu era postată în dosarul electronic nici măcar la data de 07.07.2020 când a fost postată sentința.

Judecătorii implicați în soluționarea dosarului au încălcat grav normele de procedură civilă și au întrerupt cursul normal al justiției, împiedicându-i recurentului accesul liber atât la înalta Curte de Casație și Justiție cât și la Curtea Constituțională, urmare a nesoluționării excepției de neconstitutionalitate printr-o încheiere. Totodată, s-a tergiversat nejustificat soluționarea excepției de neconstitutionalitate, care avea prioritate la soluționare, conform art. 1 alin. (5) din Constituție, înaintea oricăror alte excepții invocate în dosar.

Sentința nr. 331/29.05.2020 și încheierile de ședință din 06.03.2020 și din 15.05.2020 sunt nule, în temeiul art. 405 raportat la art. 19, art. 214 și art. 176 pct. 4 și 5 din C. proc. civ. și la art. 11 și art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, motivat de nepublicitatea ședinței de judecată și de lipsa anunțului președintelui că "pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței", anunț ce trebuia la rândul lui să fie făcut în ședință publică sau cel puțin în mod public.

- hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât tehnoredactarea acesteia este superficială (fiind indicată în calitate de pârât, încă de la începutul sentinței, Autoritatea de Supraveghere Financiară),

- motivarea hotărârii este lipsită de rigoare, întrucât instanța de fond a ignorat neregularitățile răspunsurilor emise de Consiliul Superior al Magistraturii (interpretarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești și soluționarea plângerii prealabile ar fi trebuit a se face de către Plenul Consiliului și nicidecum de către președintele Consiliului sau de către Serviciul de relații cu publicul), neregularități procedurale ce ar fi trebuit să conducă la admiterea acțiunii și obligarea Consiliului să emită o hotărâre interpretativă, conform legii.

- instanța de fond nu a înțeles faptul că prin cererea introductivă s-au solicitat două operațiuni alternative: fie interpretarea de către instanță a unor dispoziții din ROIIJ, fie obligarea pârâtului la o anumită modificare a unei hotărâri. Așadar, capătul de cerere subsidiar nu este inadmisibil în raport de capătul de cerere principal deoarece, în practică, pot interveni cele două situații enumerate în capătul subsidiar de cerere dacă instanța nu anulează dispozițiile criticate din ROIIJ.

Referitor la acest aspect, cele două operațiuni solicitate instanței, de anulare și de interpretare a dispozițiilor din ROIIJ, nu se exclud reciproc, iar acțiunea cerută în subsidiar nu este o cerere în constatare ci este tot o cerere în realizare. Mai mult, capătul de cerere subsidiar cuprindea și o a treia operațiune/acțiune în realizare solicitată, respectiv obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la modificarea dispozițiilor contestate din ROIIJ în sensul prevăzut de legislația menționată în petitul acțiunii, operațiune ce nu a fost analizată de instanța de fond,

- președintele Curții de Apel Alba Iulia și președintele Consiliul Superior al Magistraturii a făcut interpretări vădit nelegale, neconstituționale și neconvenționale referitoare la "repartizarea temporară" a salariaților,

- instanța de fond a copiat alegațiile pârâtului (ceea ce denotă o lipsă a argumentelor pentru justificarea soluției pronunțate), la lipsa de logică de temeinicie a susținerilor pârâtului formulate prin întâmpinare și preluate de instanță în motivarea hotărârii.

- curtea de apel nu a ținut cont de jurisprudența depusă la dosar, jurisprudență din care rezulta că alte instanțe de judecată au statuat în sensul că judecătorii nu pot fi repartizați temporar între secții, fară acordul lor și fără o pregătire prealabilă, precum și faptul că toată motivarea instanței referitoare la noțiunea de "repartizare" este lipsită de logică.

Recurentul a mai formulat critici și cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în fața primei instanțe, solicitând în final anularea/casarea sentinței nr. 331/29.05.2020 și a încheierilor e ședință din 06.03.2020 și din 15.05.2020 și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum fost formulată, cu obligarea intimatului - pârât la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fond și în recurs.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare Curții Constituționale recurentul - reclamant a formulat recurs separat, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, astfel că orice referiri la respectiva soluție nu pot fi analizate în prezenta cale de atac.

În aceste condiții, instanța de control judiciar, observă că recurentul - reclamant a formulat prezenta cale de atac atât împotriva sentinței civile nr. 331/29.05.2020, cât și împotriva încheierilor de ședință din 15.05.2020 (încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării) și din 06.03.2020 (încheierea prin care s-au soluționat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul președințele Consiliului Superior al Magistraturii), iar pe de altă parte că recurentul a invocat incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent împotriva încheierii de ședință din 06.03.2020, instanța de recurs constată că acestea nu vizează fondul excepțiilor soluționate de prima instanță prin respectiva încheiere, ci se referă doar la nulitatea acestei încheieri din perspectiva nerespectării principiului repartizării aleatorii a cauzei, a principiului continuității completului de judecată și a principiului pronunțării hotărârii în ședință publică, critici care sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5 din C. proc. civ., apreciindu-le ca fiind nefondate.

Astfel, art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. reglementează, ca și motiv de casare, situația în care hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, iar art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. reglementează, ca și motiv de casare, situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din cuprinsul încheierii din 06.03.2020 rezultă că aceasta a fost pronunțată de același judecător care a luat parte la dezbaterile ce au avut loc la aceeași dată, pronunțarea asupra excepțiilor nefiind amânată.

Împrejurarea că ulterior soluționării excepțiilor în cauză a mai fost acordat un termen (la data de 15.05.2020), iar la acel nou termen fondul cauzei a fost soluționat de un alt judecător decât cel care a soluționat excepțiile, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza I din C. proc. civ., contrar susținerilor recurentului, dispoziția legală având în vedere pronunțarea hotărârii de același judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei și nicidecum pronunțarea și a altor încheieri interlocutorii de același judecător care participă la dezbaterea fondului cauzei.

In ceea ce privește nesocotirea principiului repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că din toate datele și informațiile referitoare la acest dosar rezultă că, la data înregistrării pe rolul Curții de Apel București, acesta a fost repartizat aleatoriu completului nr. 19 fond, iar toate termenele acordate și hotărârile pronunțate, inclusiv încheierea din 06.03.2020, au fost date în cadrul acestui complet nr. 19 fond.

Astfel, prevederile art. 101 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, care la alin. (1) prevăd că "Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS", iar la alin. (3) că "Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situațiile în care pe parcursul desfășurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament." au fost respectate în prezenta cauză, susținerile recurentului fiind lipsite de suport.

Nici împrejurarea că la termenul din 06.03.2020 completul de judecată a avut o altă compunere decât compunerea de la termenele anterioare sau compunerea de la termenul ulterior nu poate conduce, în speță, la casarea încheierii din 06.03.2020, art. 214 din C. proc. civ. și art. 101 alin. (5) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, reglementând condițiile în care poate fi înlocuit judecătorul, recurentul-reclamant nefăcând dovada încălcării acestor dispoziții legale.

Totodată, se reține că dispozițiile art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. vizează compunerea completului de judecată și nicidecum constituirea lui, astfel că orice susținere a recurentului referitoare la schimbarea grefierilor nu prezintă relevanță în cauză, acest aspect neregăsindu-se printre motivele de casare strict reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile prin care recurentul a susținut nerespectarea principiului pronunțării hotărârii în ședință publică în condițiile în care dezbaterile de la termenul din 06.03.2020 au avut loc în ședință publică, conform art. 17 din C. proc. civ., iar în dispozitivul încheierii se menționează expres că hotărârea se pronunță prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, această modalitate de pronunțare fiind în conformitate cu dispozițiile art. 402 teza finală din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, pronunțarea hotărârii prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței se poate face și în situația în care pronunțarea nu se amână, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din dispozițiile art. 402 din C. proc. civ., dispoziții ce reglementează pronunțarea hotărârii în mod alternativ, în ședință publică sau prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, fără nicio distincție după cum pronunțarea a fost sau nu amânată.

Este adevărat că în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată intervine sancțiunea nulității necondiționată de existența vreunei vătămări (art. 176 pct. 5 C. proc. civ.), însă această sancțiune nu privește decât acele neregularități care vizează nerespectarea principiului publicității în alte ipoteze decât cele în care legea derogă de la acesta.

Cu alte cuvinte în situațiile în care legea derogă de la respectarea acestui principiu, cum ar fi cea prevăzută de art. 396 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea pronunțării hotărârii prin punerea soluției la dispoziția părților, este evident că nu intervine nulitatea necondiționată a actului de procedură, iar vătămarea trebuie dovedită în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, observă că recurentul-reclamant nu a invocat o vătămare procesuală din perspectiva nerespectării principiului publicității în componenta privind pronunțarea hotărârii judecătorești, ci a invocat neregularități procesuale care au intervenit, în opinia sa, în aplicarea dispozițiilor dispozițiile art. 396 alin. (2) și art. 402 C. proc. civ., aspectele invocate relevând o vădită nemulțumire a recurentului, neputând să implice aplicarea acestor norme de procedură din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, pronunțarea hotărârii prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței nu are nicio legătură cu postarea actelor în dosarul electronic, fiind operațiuni diferite, astfel că toate susținerile recurentului referitoare la postarea hotărârilor în dosarul electronic sunt lipsite de orice relevanță în soluționarea recursului de față.

Prin urmare, toate criticile formulate împotriva încheierii din 06.03.2020 sunt nefondate.

In ceea ce privește încheierea de ședință din 15.05.2020 și sentința civilă nr. 331/29.05.2020, constatând că recurentul a formulat critici împotriva acestora prin care a susținut nerespectarea acelorași principii ca și în cazul încheierii din 06.03.2020 (critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5 din C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază ca nefondate pentru toate argumentele prezentate anterior referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, la continuitatea completului și la pronunțarea hotărârii în ședință publică, reținându-se în plus că sentința din 29.05.2020 a fost dată de același judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului ce a avut loc în ședința din 15.05.2020, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza din C. proc. civ.

Referitor la susținerile recurentului potrivit cărora nepronunțarea prin încheiere asupra excepției de neconstituționalitate ar reprezenta o încălcare a normelor de procedură art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., o întrerupere a cursului normal al justiției o împiedicare a accesului liber al recurentului atât la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și la Curtea Constituțională, instanța de control judiciar constată că acestea sunt lipsite de suport, întrucât instanța, la același termen din 29.05.2020, prima instanță a soluționat prin aceeași hotărâre atât fondul cauzei, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, indicând în mod corect în dispozitivul hotărârii calea de atac pentru fiecare dintre soluțiile pronunțate.

Totodată, se constată că nu a fost întrerupt cursul normal al justiției și nici nu a fost împiedicat reclamantul să exercite calea de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, dovadă fiind chiar formularea de către acesta a recursului separat împotriva respectivei soluții și înregistrarea acelui recurs la Înalta Curte Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum însuși recurentul-reclamant susține prin cererea de recurs, acesta nedovedind vreo vătămare prin pronunțarea instanței prin decizie, astfel cum s-a reținut anterior.

În ceea ce privește aspectele legate de ordinea de soluționare a excepțiilor ce au fost invocate în cauză, Înalta Curte observă că acestea nu se circumscriu niciunui motiv de casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., neputând conduce la admiterea prezentului recurs.

De asemenea, instanța de recurs constată că sunt nefondate susținerile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. față de sentința civilă nr. 331/29.05.2020, prin care a invocat lipsa de calitate a motivării, în raport de "superficialitatea tehnoredactării hotărârii", "laxitate în conceperea sentinței", neînțelegerea obiectului cererii de chemare în judecată sau copierea alegațiilor pârâtului C.S.M, ceea ce denotă lipsa argumentelor instanței.

În primul rând, se observă că menționarea Autorității de Supraveghere Financiară în partea introductivă a considerentelor hotărârii reprezintă o vădită eroare materială, noțiune reglementată de dispozițiile art. 442 C. proc. civ., aceasta neputând constitui o critică din perspectiva motivelor de casarea prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Amintește instanța de control judiciar că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii, pe fond, a cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că în dezvoltarea motivelor de recurs acesta nu a indicat normele de drept material cu a căror încălcare sau aplicare greșită s-a pronunțat hotărârea recurată, reiterând aspecte supuse analizei primei instanțe, care le-a analizat în mod corespunzător, concluzia acesteia fiind împărtășită pe deplin de instanța de control judiciar, apreciindu-le ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de către reclamant cu cererea având ca obiect cenzurarea legalității dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (ROIIJ), aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Potrivit acestor dispoziții legale:

"ART. 7

(1) Președintele curții de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activității curții, precum și atribuții de coordonare și control privind administrarea curții de apel și a instanțelor din circumscripție, după cum urmează: (...)

e) repartizează, organizează și controlează personalul din cadrul compartimentelor auxiliare ale curții de apel; (...)

ART. 48

Președintele instanței repartizează personalul pe secții și compartimente auxiliare, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia".

Instanța de recurs constată că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (ROIIJ) reprezintă o concretizare, la nivelul legislației secundare, a prevederii din alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (versiunea în vigoare la data formulării acțiunii), în conformitate cu care "Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului".

În acest context, este lipsită de suport invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 567/2004 (norme redate în cuprinsul cererii introductive), întrucât, pe de o parte, repartizarea reglementată de alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 reprezintă o modalitate specifică personalului auxiliar din instanțe și parchete de stabilire sau modificare a raporturilor de serviciu, iar, pe de altă parte, dispozițiile legale invocate de reclamant reglementează instituții juridice distincte, fără legături relevante în speță cu instituția repartizării menționată, astfel: - art. 23 din Legea nr. 567/2004 reglementează repartizarea absolvenților cu atestat ai Școlii Naționale de Grefieri (la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, pentru care au susținut concursul de admitere), operațiune care, în mod evident, este diferită de repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor; - art. 55 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituția delegării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, instituție care, potrivit conținutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcționarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanțe/parchete, fiind, deci, distinctă de instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor; - art. 56 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituția detașării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, instituție care, potrivit conținutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcționarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanțe/parchete, fiind, deci, de asemenea, distinctă de instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor.

Așa fiind, revine legii misiunea de a formula, în cadrul creat de legea fundamentală, dar tot la nivel general, definițiile necesare și de a face distincțiile care se impun, cu mențiunea că există posibilitatea ca aceeași noțiune să primească definiții diferite în mai multe legi (fiind de notorietate definirea în mod diferit a noțiunii de funcționar public în C. pen. și în Legea privind statutul funcționarului public nr. 188/1999; în cauză, la fel, se observă că noțiunile de delegare și detașare au un conținut oarecum diferit în accepțiunea Legii nr. 567/2004, în raport cu Codul Muncii sau Legea privind statutul funcționarului public nr. 188/1999), ceea ce presupune înțelegerea și cunoașterea aprofundată a domeniului de aplicare al fiecărei legi în parte.

Totodată, normele legale pot fi detaliate prin acte administrative cu caracter normativ, care potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în continuare urmând ca organele competente să le aplice la cazurile concrete întâlnite în practică.

Din această perspectivă, în mod corect a apreciat prima instanță că, pe de o parte, nu sunt pertinente în cauză referirile reclamantului la prevederile care reglementează instituțiile detașării, delegării și transferului, întrucât, după cum s-a evidențiat anterior, acestea au o natură diferită în raport cu instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate, iar, pe de altă parte, nu sunt întemeiate susținerile reclamantului că art. 48 din ROIIJ ar adăuga la lege prin inserarea sintagmei "pe secții", întrucât interpretarea logico-sistematică și teleologică a alin. (2) al art. 118 din Legea nr. 304/2004 conduce la concluzia certă că norma are în vedere întreg personalul auxiliar de specialitate și toate structurile/compartimentele cu astfel de personal (de altfel, legea utilizează sintagma "compartimentelor auxiliare de specialitate", în timp ce actul administrativ o aprofundează, menționând "secții și compartimente auxiliare"), aflându-ne, deci, în prezența unei detalieri a normei legale, ceea ce constituie scopul adoptării unei legislații secundare.

Totodată, susținerea reclamantului în sensul că repartizarea pe secții a grefierilor s-ar putea realiza doar o singură dată la numirea în cadrul unui compartiment nu are o consacrare legală, fiind vorba doar de o interpretare necoroborată a dispozițiilor legale făcută de reclamant.

Nu pot fi primite nici alegațiile recurentului-reclamant în sensul nelegalității dispozițiilor regulamentare atacate reliefează o lipsă de înțelegere deplină a raporturilor dintre norma generală (Codul muncii) și norma specială, precum și a rolului, importanței și statutului special al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, inclusiv limitările legale decurgând din acest statut special.

Astfel, în mod judicios, prima instanță a reținut jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 14/18.02.2008 și nr. 23/12.05.2008, pronunțate de ÎCCJ-Secțiile Unite în soluționarea unor recursuri în interesul legii) și prin deciziile Curții Constituționale nr. 1655/2010, nr. 1658/2010, nr. 872/2010, nr. 874/2010, care au stabilit, printre altele, că situația angajaților din sistemul public diferă de cea a angajaților din sistemul privat, statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă sau de serviciu în care se află respectiva categorie.

În conformitate cu acest principiu, o categorie de personal căreia i s-a acordat un statut special, fiindu-i reglementate drepturi și obligații corespunzătoare, nu poate revendica drepturi specifice altor categorii de angajați sau, după caz, exercitarea unor drepturi în condițiile specifice angajaților obișnuiți/comuni, de natură fie să facă imposibilă îndeplinirea obligațiilor speciale, fie să rupă justul echilibru dintre drepturile și obligațiile care-i compun statutul special. Aceasta, deoarece printr-o abordare de o asemenea manieră se poate ajunge la transformarea statutului special într-unul privilegiat, contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Prin urmare, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea i se aplică normele speciale cuprinse în Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, modificată și completată, în alte legi cu caracter special, precum Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar și în acte administrative cu caracter normativ, precum ROIIJ, domeniile reglementate de aceste acte normative putându-li-se aplica normele din Codul muncii doar în completare (atunci când normele speciale nu reglementează exhaustiv domeniul) și numai în măsura în care nu contravin legislației specifice categoriei de personal cu statut special.

Or, personalul din categoria căruia a făcut parte reclamantul este, după cum rezultă din chiar denumirea Legii nr. 567/2004, unul auxiliar, prin raportare logică la categoria princip