ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1660/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. Hale și Piețe S.A. a contestat Decizia de impunere nr. x/07.03.2019 a Serviciului Public de Finanțe Locale Ploiești și raportul de inspecție fiscala înregistrat sub nr. x/07.03.2019, solicitând anularea parțială a acestora, în sensul anularii taxei pe clădire stabilita de pârâtă la suma de 5.318.917 RON, solicitând și plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 4 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamanta S.C. Hale Și Piețe S.A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 4 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. Hale și Piețe S.A. Ploiești, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, în contextul expunerii situației de fapt și a invocării dispozițiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 (varianta valabilă la 15.11.2015), pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 50/212, art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003, art. 455 și 456 din Legea nr. 227/2015 și a normelor de aplicare a acestuia din urmă, în esentă, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a făcut decât să preia susținerile paratei, în mod greșit reținând că suprafața în care se desfășoară activități comerciale este de 14804,25 m.p., întrucât, în realitate, aproximativ 70% este ocupată de spații tehnice utilizate de recurenta-reclamantă ca magazii necesare depozitarii materialelor, uneltelor, precum și spațiul tehnic destinat centralei termice, stației electrice, rampele de încărcare a deșeurilor și reciclabilelor, vestiarele angajaților Serviciului Tehnic, birouri și arhiva societății, putându-se verifica faptul ca din suprafața totala ocupata de reclamantă în imobilul Halele Centrale, o mare parte este destinata spatiilor necomerciale, pe care nu le putem inchiria, motiv pentru care acestea nu produc venituri societății noastre. A mai susținut că activitatea economica sau comerciala în accepțiunea legislației fiscale reprezintă orice activitate desfășurată de o persoană în scopul obținerii de venituri, în speța de fata, reclamanta desfășurând doar activități de închiriere a spatiilor deținute conform obiectului sau de activitate, aceasta situație reiesind si din anexele Raportului de inspecție fiscala, referitoare la modul de calcul al taxei pe clădire, unde se retine ca si baza de calcul valoarea de inventar a clădirii aferenta suprafeței de 12729,40 mp si nu doar a suprafețelor in care se defasoara activitate economic. Prin urmare, în opinia sa, taxa pe clădire, indiferent de calitatea celui ce o datorează, concesionar (recurenta) sau utilizatorul final-chirias al recurentei, trebuia calculata proporțional cu suprafața în care se desfășoară activitate economica sau comerciala, iar in ceea ce privește perioada 2016-2018, având in vedere dispozițiile art. 455-456 din Legea 227/2015 si a normelor de aplicare a acestora, taxa pe clădirea imobilului Halele Centrale era in sarcina subscrisei, dar aceasta se calcula doar la suprafața incaperilor in care se desfășoară activitate economica, respectiv doar pentru aproximativ 36% din suprafața aflata in concesiunea societății noastre. De asemenea, a susținut recurenta că efectuarea compensării sumei 86.634 RON, achitata de reclamantă cu titlu de taxa pe clădire pentru semestrul I al anului 2015, cu plata parțiala din debitul principal stabilit prin Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, compensare de care nu a avut cunoștința decât la momentul încheierii raportului contestat prin prezenta acțiune, nu a făcut decât sa genereze accesorii pentru neplata la termen a taxei pe clădire pentru perioada 2015-2018, accesorii de care nu a fost informată, fiecare decizie de impunere anuala ce i-a fost comunicata de parata neevidentiind aceste accesorii sau debite acumulate in anul anterior, altele decât cele stabilite prin decizia de impunere nr. x/28.03.2014, precum și faptul că suma de 171.543 RON reprezentând taxa pe clădire pentru perioada ianuarie- decembrie 2018 a fost achitată la timp, neexistând motiv de calculare a accesoriilor în discuție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cereri de recurs la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare expuse. 1. Situația de fapt Imobilul Halele Centrale a fost transmis în administrarea reclamantei S.C. Hale și Piețe S.A. Ploiești în baza contractului de administrare nr. x/14.03.2003 încheiat intre Consiliul Local Ploiești și S.C. Hale și Piețe S.A., ulterior în baza contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009 In cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009, se precizează că se concesionează "imobilul Halele Centrale - monument de arhitectura, situat în municipiul Ploiești, având suprafața teren 8065 mp, iar suprafața tehnica totală (comerț și servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C Hale și Piețe S.A. 12729,40 mp) delimitat de străzile: A., Griviței și G-ral Vasile Milea", diferența de 2074,85mp fiind dată în folosința terților. Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a efectuat un control fiscal parțial în vederea verificării bazelor de impunere, a corectitudinii modului de declarare, constituire și plata a impozitelor și taxelor locale, la reclamanta S.C. Hale și Piețe S.A., controlul vizând perioada 01.01.2014-31.12.2018. Obiectul inspecției fiscale l-a reprezentat: verificarea bazelor de impunere, verificarea realității declarațiilor fiscale și informative în corelație cu datele din evidența contabilă, registrele societății sau orice alte documente justificative existente în societate ori obținute prin controale încrucișate, precum și cu alte declarații depuse în conformitate cu legile speciale; verificarea corectitudinii și exactitatea îndeplinirii obligațiilor de către reclamantă; verificarea respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, după caz; stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, precum și a accesoriilor aferente acestora. În urma controlului s-a întocmit raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/07.03.2019 și s-a emis Decizia de impunere nr. x/07.03.2019, prin care s-au stabilit în sarcina S.C. Hale și Piețe S.A. diferențe suplimentare din raportul de inspecție fiscală la bugetul local în sumă de 6.395.558 RON reprezentând taxa pe clădiri, vărsăminte din profit și majorări de întârziere. Împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, S.C. Hale și Piețe S.A. în baza art. 268 din Legea nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta a formulat contestație înregistrată sub nr. x/18.04.2019, soluționată prin Decizia nr. 204/29.05.2019, prin respingerea acesteia. 2. Dispoziții legale incidente Art. 249 alin. (3) din Legea nr. 517/2003 (Codul fiscal vechi): pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. Pct. 17 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală doar pentru persoanele juridice, concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. Art. 455 din Legea nr. 227/2015: (1) Orice persoana care are în proprietate o clădire situata în România datorează, anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. (2) pentru clădirile proprietate publica sau privata a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosința, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosința, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosința asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relația contractuala cu persoana de drept public. Art. 456 din același act normativ: (1) nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a)clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ- teritoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice sau agrement, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public; b) clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectura sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au fațada stradala si/sau principala, renovata sau reabilitata conform prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicata, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. Normele de aplicare a art. 456 alin. (1) din Legea nr. 227/2015: taxa pe clădire se calculează astfel: 20. (1) în aplicarea prevederilor art. 456 alin. (1) din Codul fiscal, pentru calculul impozitului/taxei pe clădiri în cazul încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, se efectuează următoarele operațiuni: se determina suprafața construita desfășurata a clădirii. Suprafața construita desfășurata a clădirii care nu poate fi măsurata pe conturul exterior se stabilește prin măsurarea suprafeței utile, delimitată de conturul interior al încăperilor, iar rezultatul se înmulțește cu coeficientul de transformare de 1, 4; se determina suprafața construita desfășurata a încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;se determina cota procentuala din clădire ce corespunde încăperilor care suni folosite pentru activități economice, prin împărțirea suprafeței prevăzute la lit. b) la suprafața prevăzuta Ia lit. a);se determina valoarea încăperilor care sunt folosite pentru activități economice prin înmulțirea valorii clădirii cu cota procentuala determinata la lit. c);se determina impozitul pe clădiri corespunzător încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, prin înmulțirea valorii determinate la lit. d) cu cota de impozit prevăzuta la art. 460 alin. (1), (2) sau (3) din Codul fiscal, după caz. 3. Analiza motivelor de casare Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă nu a indicat motivul de casare pe care și-a întemeiat cererea de recurs, argumentele de ordin critic expuse vizează greșita interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 249-250 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 455, 456 din Legea nr. 227/2015 și a normelor de aplicare a acestora, prin preluarea de către instanță a susținerilor pârâtului, circumscriindu-se prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., perspectivă din care vor fi analizate, constatându-se că nu sunt fondate. Astfel, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. x/07.03.2019 a Serviciului Public de Finanțe Locale Ploiești și raportul de inspecție fiscala înregistrat sub nr. x/07.03.2019, solicitând anularea parțială a acestora, în sensul anularii taxei pe clădire stabilita de pârâtă la suma de 5.318.917 RON. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că raportat la contractul de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009, activitatea reclamantei nu poate fi socotită drept o intermediere, pentru a se considera că spațiile concesionate nu ar fi folosite pentru activități economice decât în măsura în care se încheie contracte de închiriere, ci reprezintă o veritabilă folosință în scop economic a suprafețelor concesionate, scopul încheierii contractului în discuție fiind exploatarea suprafețelor concesionate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. În aceste condiții, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, explicând soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată. Prin urmare, având în vedere că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să fundamenteze susținerea acesteia că judecătorul fondului a preluat apărările pârâtului în motivarea soluției. Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect au fost interpretate și aplicate prevederile legale incidente, judecătorul fondului reținând că în cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009 se precizează că se concesionează "imobilul Halele Centrale - monument de arhitectura, situat în municipiul Ploiești, având suprafața teren 8065 mp, iar suprafața tehnica totală (comerț și servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C Hale și Piețe S.A. 12.729,40 mp) delimitat de străzile: A., Griviței și G-ral Vasile Milea", diferența de 2074,85 mp fiind dată în folosința terților. Recurenta-reclamantă a închiriat spații către terțe persoane, având în vedere că obiect principal de activitate al acesteia este închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, iar potrivit contractului de delegare a gestiunii prin concesiune este prevăzut indicatori de performanță, dintre care se identifică indicatorul anual de minim 80%, în ceea ce privește gradul de ocupare al spațiilor comerciale de către agenții economici Aceste aspecte sunt recunoscute, de altfel, de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs în care precizează că desfășoară activitate de închiriere, or potrivit dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, închirierea este o prestare de servicii, astfel încât în mod corect a reținut prima instanță că aceasta datorează taxa pe clădire. De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 1/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activități economice se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror activități de producție, comerț sau prestări servicii, iar sub acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță că organul fiscal a demonstrat că în spațiile neînchiriate se desfășoară activități de aprovizionare cu marfă, primirea produselor și achitarea contravalorii acestora, activități de prezentare a mărfurilor în vederea atragerii clienților, activități care se încadrează în aceste prevederi legale. Cu privire la faptul că imobilul "Hale Centrale" este monument istoric și că în raport de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, ar fi scutit de la plata impozitului/taxei, cu excepția încăperilor în care se desfășoară activități economice sau comerciale, se constată că recurenta-reclamantă S.C. Hale și Piețe S.A., agent economic, care prin statut are ca obiect desfășurarea de activități economice, utilizează restul spațiului din incinta imobilului "Hale Centrale", în scop economic, respectiv ca spațiu de acces la standurile închiriate, spații în care chiriașii recurentei-reclamante își primesc clienții, vând mărfurile și încasează contravaloarea acestora, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia suprafața neînchiriată ar trebui exclusă pe considerentul că nu ar fi folosită pentru desfășurarea de activități economice. În fine, instanța de control judiciar constată că, referitor la afirmația reclamantei privind înregistrarea de către pârât a sumei de 86.634 RON achitată cu OP nr. x/26.03.2015 ca fiind plată parțială din debitul principal stabilit prin Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, desi debitul principal era incert, iar plata fusese făcută de reclamantă pentru taxa pe clădire aferentă primului semestru al anului 2015, reiterată prin memoriul de recurs, în mod judicios, prima instanță a reținut că în mod corect a procedat organul fiscal cu privire la distribuirea acestei sume, întrucât la data de 26.03.2015 când s-a efectuat plata, restanțele din actul de control precedent, aveau prioritate la stingere în conformitate cu art. 115 din O.G. nr. 92/2003, fiind mai vechi decât debitul aferent anului 2015, și chiar dacă exista pe rolul instanței dosarul nr. x/2014 având ca obiect anulare decizie de impunere nr. x/28.03.2014, acesta nu era soluționat definitiv și nici nu exista o hotărâre judecătorească de suspendare a actului administrativ fiscal în condițiile în care conform art. 215 din O.G. nr. 92/2003 introducerea contestației pe cale administrativă nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. De asemenea, sunt lipsite de suport și susținerile recurentei în ceea ce privește suma de 171.543 RON reprezentând taxa pe clădire pentru perioada ianuarie- decembrie 2018 în privința căreia reclamanta pretinde că a fost achitată la timp, neexistând motiv de calculare a accesoriilor în sumă de 16.334 RON, la data de 31.12.2017 societatea reclamantă înregistra obligații de plată restante reprezentând taxa pe clădire aferente perioadei martie 2017- decembrie 2017, fapt pentru care organele fiscale au facut aplicarea art. 165 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora: "Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligații fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligațiile, atunci se stinge obligația fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine: a) toate obligațiile fiscale principale, în ordinea vechimii, și apoi obligațiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii; b) obligațiile cu scadențe viitoare, la solicitarea debitorului." În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs, prin care reclamanta dă o interpretare proprie dispozițiilor legale invocate, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare în sensul dispozițiilor invocate de recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.