ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1560/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Societatea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/08.01.2016 și a deciziei nr. 7033/12.05.2016 emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 130/2018 din 26 septembrie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, a anulat decizia nr. 7033/12.05.2016 și procesul-verbal nr. x/08.01.2016 emise de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.359 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat sentința civilă cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. În opinia recurentei, instanța de fond în mod greșit a considerat că decizia contestată nu îndeplinește condiția de legalitate a motivării, impusă de art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011. Recurenta precizează că Decizia de soluționare a contestației nr. 7033/12.05.2016, este motivată în fapt si în drept, reluarea situației de fapt din cuprinsul procesului-verbal contestat reprezentând în fapt, un răspuns la criticile formulate în cuprinsul contestației Beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată unică pe suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condițiilor de eligibilitate generale, impuse prin dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMAPR nr. 246/2008. Referitor la suprafața de 239,65 ha, în mod greșit la pagina nr. 5 din hotărârea atacată, instanța de fond reține că "Pârâta APIA a reținut că aceasta îndeplinește toate condițiile legale pentru acordarea schemelor de sprijin pe suprafață, ulterior, pârâta a constatat că reclamanta nu a prezentat documente opozabile APIA care dovedesc dreptul de folosință pentru suprafața de 239,65 ha teren arabil situat pe raza localităților Gura Padinii, jud. Olt -8 ha și Gura Padinii, jud. Olt -231,65 ha." Prin urmare, fermierii au obligația de a depune cereri de sprijin corect întocmite, iar datele înscrise sa fie reale, exacte și complet valabile, APIA având numai rolul de a verifica aceste date raportate la celelalte cereri de sprijin gestionate prin metode specifice (control încrucișat, administrativ, control pe teren, control prin teledetecție). Instituțiile publice cu competențe în gestionarea fondurilor comunitare si a cofinantării aferente au obligația de a efectua verificări asupra modului de soluționare al cererilor de acordare a sprijinului în vederea stabilirii, individualizării obligațiilor de plată și, totodată, au competența emiterii titlului de creanță, toate acestea fiind indisolubil legate de obligația recuperării prejudiciilor cauzate fondurilor comunitare și fondurilor de cofinanțare aferente. Sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanțe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele naționale. Cu privire la constatarea instanței de fond potrivit căreia: "un contract de arendare este, în principiu, apt să reprezinte document doveditor al dreptului de folosință cât timp acesta este încheiat și înregistrat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data întocmirii lui" recurenta arată că într-adevăr acesta reprezintă un document doveditor al dreptului de folosință, însă ceea ce nu a luat în considerare instanța de fond este faptul că acel contract de arendare indică în mod clar că o altă societate respectiv S.C. C. S.R.L. este titularul dreptului de utilizare al terenului arendat, ceea ce rezultă în mod evident că nu arendașul este cel care a utilizat efectiv terenul, sprijinul financiar fiind cuvenit doar celui care efectuează activitate agricolă conform dispozițiilor legale. Chiar dacă S.C. C. S.R.L. nu a solicitat sprijin financiar în baza acestui contract de arendare, ceea ce a dus la înlăturarea sprijinului financiar a fost faptul că nu s-a îndeplinit condiția ca titularul dreptului de folosință (arendașul S.C. B. SRL) să fie și titularul dreptului de utilizare, în acest ultim caz fiind S.C. C. S.R.L., deși prin definiția legală a aredașului acesta ar trebui să fie utilizatorul terenului arendat. Se mai susține că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile legale în vigoare, respectiv că la data depunerii cererii aferentă campaniei 2014, pentru a beneficia de plăți intimata-reclamantă trebuia să facă în mod cumulativ dovada atât a dreptului de folosință cât și a utilizării terenului. Nu se cunoaște dacă reclamanta a folosit sau nu un teren pe care proprietarul nu îl mai dădea în arendă pentru că se cerea în instanță rezilierea contractului. Dar ceea ce este cert și instanța de fond în mod greșit nu a constatat este faptul că intimata-reclamantă în situația în care a folosit această suprafață de teren, nu l-a deținut cu titlu valabil. Astfel fiind, recurenta susține că reclamanta S.C. B. S.R.L. a avut calitatea de arendaș, iar S.C. C. S.R.L. a avut calitatea de utilizator al terenului arendat de către S.C. B. S.R.L., iar din punct de vedere a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate prevăzute de art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta S.C. B. S.R.L. nu este eligibilă. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.359 RON, recurenta arată că această suma este vădit disproporționată în raport cu valoarea (147.312,46 RON), complexitatea și cu activitatea desfășurată de avocat. Dispozițiile art. 453 alin. C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul părții care a câștigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimatul S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod greșit a reținut că decizia contestată nu este motivată. Înalta Curte constată că judecătorul fondului temeinic și argumentat a reținut că decizia atacată nu conține o motivare corespunzătoare care să permită exercitarea unui control de legalitate. Procedând astfel instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Instanța de control judiciar reține că un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate, și anume: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. Înalta Curte precizează că obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivelul dreptului unional. Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea. În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat. Este adevărat că o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. Într-o atare situație, actul administrativ este lipsit de previzibilitate și coerență, iar vătămarea există. Astfel cum a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei nr. 7033/12.05.2016, recurenta-pârâtă reia argumentele de fapt și de drept ale procesului-verbal nr. x/08.01.2016, fără să dea un răspuns concret motivelor principale de nelegalitate și de netemeinicie dezvoltate în contestația administrativă Pe de altă parte, Înalta Curte reține că din actele și lucrările dosarului rezultă că Societatea B. S.R.L. Brașov a depus la APIA Centrul Județean Olt, pentru campania agricola 2014, cererea de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață nr. x/06.05.2014, solicitând sprijin financiar pentru suprafața de 239,65 ha teren arabil situat pe raza localităților Gura Padinii, jud. Olt - 8 ha - nume cultură: teren necultivat și Grojdibodu, jud. Olt - 231,65 ha - nume cultură: teren necultivat. Prin Decizia de plată nr. x/23.12.2014 pârâta APIA a acordat plăți în cuantum total de 147.312,46 RON, din care suma de 72.927,86 RON a fost acordată cu titlu de avans, iar restul de plată de 74.384,6 RON a fost determinat ca total de plată, act administrativ care nu a fost contestat. Ulterior, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/08.01.2016 pârâta APIA a stabilit o valoare a creanței bugetare datorată de reclamantă de 147.312,46 RON. S-a reținut în cuprinsul procesului-verbal că, în ceea ce privește contractul de arendare nr. x/11.08.2011, lipsesc datele referitoare la identificarea persoanei juridice care acționează în calitate de arendaș, precum și lipsa mențiunii calității de reprezentant legal al acesteia, deoarece contractul este semnat de Societatea B. S.R.L., ca arendaș, însă, în preambul, fiind indicate două societăți S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., aceasta cu același sediu, în calitate de utilizator. De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal s-a mai reținut că nu se face dovada dreptului de folosință. În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la contractul de arendă nr. x/11.08.2011, Înalta Curte are în vedere faptul că recurenta - pârâtă a susținut atât în fața instanței de fond cât și în recursul formulat că din conținutul contractului de arendă nr. x/11.08.2011 nu rezultă în mod clar care este persoana juridică care deține calitatea de arendaș. Se invocă faptul că în preambulul contractului apare mențiunea S.C. B. S.R.L. în calitate de administrator [...] și S.C. C. S.R.L. în calitate de utilizator, și că această împrejurare este de natură să afecteze valabilitatea acestui înscris. Înalta Curte constată că în cazul de față, părțile semnatare ale contractului de arendă sunt Consiliul Local Vădăstrița în calitate de "arendator" și B. S.R.L. în calitate de "arendaș". Tribunalul Olt s-a pronunțat în mod definitiv și irevocabil atât cu privire la aspectele care țin de legalitatea contractului de arendă în discuție, cât și cu privire la calitatea părților. Cu privire la dovada dreptului de folosința și dovada utilizării terenului, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 7 pct. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, unde legiuitorul condiționează beneficiul schemelor de plăți pe suprafață, de dovada dreptului de folosință și de dovada faptului că fermierul a utilizat acel teren. Intimata-reclamantă a depus cererea de plată nr. x/06.05.2014 și Adeverința nr. x/06.05.2014 emisă de Primăria Grojdibodu și Adeverința nr. x/06.05.2014 emisă de Primăria Gura Padinii, prin care a făcut dovada că utilizează terenul. Cele două adeverințe au fost emise de primăriile în ale căror raze teritoriale se află terenul pentru care a fost solicitat sprijinul pe suprafață, tocmai pentru a atesta starea de fapt privind utilizarea, respectiv faptul că fermierul și-a exercitat faptic dreptul de folosință cultivând terenul. Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dovada utilizării terenului poate fi făcută prin orice mijloc de probă, aceasta reprezentând o stare de fapt și nu un drept în sine. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune: "(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective. Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili. Art. 453 C. proc. civ., fără a menționa în terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată. Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată. Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată. În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență. În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil și caracterul necesar. Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.