ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2021

Ședința publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 133/4952/29.03.2017 prin care a fost admisă în parte contestația sa împotriva Notei de constatare a neregulilor nr. 101/4952/14.02.2017, cu consecința anulării acesteia.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1855 din 18 aprilie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Guvernul României, a anulat în parte decizia (nota de informare) nr. x/29.03.2017 și integral nota nr. x/14.02.2017, a respins cererea incidentală din 23.06.2017 formulată de reclamant, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în interesul Guvernului României.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs principal, iar reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii recurs incident.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiției, în motivarea recursului arată că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.

Cu privire la caracterul neeligibil al cheltuielilor efectuate de reclamant în legătură cu persoanele neparticipante la sesiunile de formare profesională în cadrul contractului de finanțare nr. x/10.03.2014, se arată între condițiile de eligibilitate a cheltuielilor incluse în contractul de finanțare, astfel cum au fost preluate din Regulamentul de Implementare a Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014, o relevanță deosebită în cauza dedusă judecății o prezintă acelea privind necesitatea ca aceste cheltuieli să fi fost: "realizate exclusiv în scopul atingerii obiectivului/obiectivelor proiectului și al rezultatelor acestuia, în concordanță cu principiile economiei, eficienței și eficacității; identificabile și verificabile, în special prin înregistrarea în registrele contabile ale PP și ale partenerilor de proiect ai acestora, și stabilite în conformitate cu standardele aplicabile în domeniul contabilității în țara PP, respectiv a partenerilor săi și sunt în concordanță cu principiile contabile general acceptate; conforme cu prevederile legislației fiscale și naționale aplicabile" (art. 6 alin. (1), lit. d)-f). De asemenea, conform alin. (2) al art. 6, "cheltuielile sunt considerate ca fiind efectuate atunci când acestea au fost facturate și plătite, iar bunurile au fost livrate și serviciile/lucrările au fost prestate".

Astfel, reclamantul a efectuat plățile aferente cheltuielilor constatate neeligibile ocazionate de cazarea, mesele și pauzele de cafea ale persoanelor neparticipante cu încălcarea prevederilor Ordinului. nr. 1792 din 24 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale. Acest ordin prevede la punctul 2 faptul că "Lichidarea cheltuielilor este faza în procesul execuției bugetare în care se verifică existența angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condițiile de exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative care să ateste operațiunile respective. Verificarea existenței obligației de plată se realizează prin verificarea documentelor justificative din care să rezulte pretenția creditorului, precum și realitatea "serviciului efectuat" (bunurile au fost livrate, lucrările executate și serviciile prestate sau, după caz, existența unui titlu care să justifice plata: titlu executoriu, acord de împrumut, acord de grant etc).

Instanța, în mod eronat a apreciat că plata cheltuielilor de către reclamant (în calitate de Achizitor) s-a efectuat în mod legal, în realitate acestea fiind făcute cu încălcarea prevederilor legislației în materie financiară, limitându-se în schimb la a conferi valoare normativă instrucțiunii nr. 5 a OP și reținând că recomandările incluse în document nu se pot aplica retroactiv situațiilor prejudiciatoare survenite anterior datei de 18.08.2015.

Concret, situația generatoare de prejudicii a rezidat din împrejurarea că achitarea serviciilor de către CSM către operatorul economic contractat s-a făcut cu nesocotirea legislației în domeniul financiar-contabil aplicabile, independent de aplicabilitatea sau nu a instrucțiunii nr. 5.

Prevederile incluse în contractul de finanțare la art. 6 (care preia dispozițiile art. 7.2 din Regulamentul de implementare a MFN 2009-2014) erau suficiente pentru ca un promotor diligent să evite angajarea cheltuielilor neeligibile care fac obiectul prezentei judecăți.

În același timp, în mod greșit instanța de fond a analizat eligibilitatea cheltuielilor mai mult prin prisma contractului de prestări servicii încheiat între reclamant și operatorul economic decât a contractului de finanțare și a cadrului legal specific aplicabil. Astfel, chiar dacă în economia contractului de prestări servicii, Prestatorul se poate considera, potrivit contractului, îndreptățit a primi plata pentru serviciile puse la dispoziție, în contextul contractului de finanțare, singurul, de altfel, relevant în speța dedusă judecății, prin prisma relației promotor de proiect-OP, aceste cheltuieli nu pot fi suportate din bugetul proiectului, fiind neeligibile pentru argumentele mai sus expuse.

De asemenea, prima instanță a procedat la admiterea tuturor pretențiilor formulate de reclamant, fără a face o analiză temeinică a situațiilor individuale care au atras neeligibilitatea cheltuielilor constatate de OP, limitându-se a face constatarea generală că "împrejurarea că nu au participat total sau parțial la seminarii anumite persoane nu era o situație care putea fi prevăzută de cele mai multe ori nici chiar de către persoanele în cauză". Astfel, în mod indirect, instanța a admis existența unor situații în care neparticiparea unor participanți ar fi putut fi prevăzută de promotorul de proiect, cu consecința limitării prejudiciului produs prin achitarea unor servicii neprestate.

În opinia recurentului, mod greșit instanța de fond a reținut că neprezentarea unor persoane parțială sau în totalitate nu putea fi constatată decât pe parcursul desfășurării seminariilor. În acest sens, relevante sunt prevederile contractului de prestări servicii nr. x/24.06.2014 încheiat între CSM și operatorul economic, respectiv art. 9, pct. A2 "listele...vor fi confirmate/transmise Prestatorului de către Achizitor cu cel puțin 5 zile înainte de data desfășurării evenimentului", cât și A3 "prestatorul are obligația anulării rezervărilor de cazare, fără plată din partea Achizitorului, dacă anularea rezervării a fost transmisă/comunicată în scris cu minim 24 de ore înaintea zilei de cazare pentru care se solicită anularea" care instituie, indirect, o obligație de diligentă, de acțiune.

Astfel, depunerea diligentelor în sensul cheltuirii eficiente și responsabile a fondurilor aferente proiectului presupunea a comunica cu participanții în sensul obținerii unei confirmări din partea acestora de participare la evenimente în termenul contractului (cu minim 24 ore înainte de începerea evenimentului).

Chiar și în absența unei instrucțiuni, PP trebuia sa întreprindă toate demersurile în sensul de a se asigura că respectivele cheltuieli din bugetul proiectului s-au efectuat cu respectarea cadrului legal al Programului și a legislației naționale în materie financiară.

În realitate, conform obligațiilor contractului de finanțare, PP avea obligația unui bonus pater familias față de bugetul proiectului, fiind nu numai îndreptățit, dar chiar obligat să administreze in mod prudent bugetul proiectului.

Cu privire la argumentul invocat de instanță "serviciile au fost facturate și plătite și nu se poate reține că serviciile nu ar fi fost prestate", este adevărat că, din perspectiva relației operator economic - promotor, operatorului economic, în condițiile în care nu a primit nicio înștiințare în termenul rezonabil introdus în contract de 24 de ore, este pe deplin îndreptățit a primi contraprestația. În realitate, ceea ce a imputat OP prin constatarea neeligibilității cheltuielilor a fost lipsa luării oricăror măsuri din partea intimatului-reclamant, în calitate de promotor de proiect de natură a conduce la concluzia că acesta a depus diligențele minime în scopul minimizării prejudiciilor și cheltuirii eficiente a banilor publici.

Condiția inclusă în regulament vizează relația OP-promotor și cheltuielile se consideră eligibile în condițiile în care serviciile au fost prestate în interesul beneficiarilor/grupului țintă al proiectului, nu al operatorului economic.

Astfel, în lipsa unor diligente suplimentare din partea reclamantului, termenul de minim 24 de ore instituit în contract pentru anularea fără penalități a serviciilor comandate, pe lângă termenul de 5 zile prevăzut în contract la art. 10.2 ar fi lipsit de justificare. Or, acesta a fost introdus tocmai în scopul evitării prejudiciilor prin achitarea unor servicii de care nu au beneficiat reprezentanții grupului țintă ai proiectului.

Se mai susține că în ceea ce privește constatarea eligibilității cheltuielilor efectuate de reclamant reprezentând costuri aferente cazării participanților în regim hotelier de 4 stele, instanța de fond în mod greșit a reținut că prevederile art. 26 alin. (1) din H.G. nr. 1860/2006 nu pot justifica neeligibilitatea acestor cheltuieli, întrucât acest text se referă la decontare și nu la punerea la dispoziție de către autoritate a unui spațiu de cazare.

Stabilirea unor specificații minimale și maximale pentru achiziția publică a unor servicii de cazare nu poate fi considerată o încălcare a principiilor care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică, astfel cum acestea erau definite, la acel moment, în cadrul art. 2 al O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu atât mai mult cu cât acest lucru s-ar fi realizat în considerarea obligațiilor legale instituite prin H.G. nr. 1860/2006.

3.2. Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii prin recursul incident arată că motivul de nelegalitate al soluției pronunțate față de cererea incidentală se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, din cuprinsul dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Anexa la Hotărârea Guvernului denumită în continuare H.G. nr. 1860/2006, rezultă că această normă este aplicabilă, în mod direct, numai în situația cazării personalului pe care autoritatea publică îl trimite în delegare în altă localitate, situație distinctă de cea care a făcut obiectul contractelor de achiziție publică în care au fost achiziționate servicii complexe (cazare, masă, închiriere săli de conferințe) aferente seminarelor derulate în cadrul programului x - "întărirea capacității judiciare și cooperare" finanțat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014 (Outcome 1, Output 1.2, 2.2, 2.3, 2.4.), nu doar servicii de cazare, iar beneficiarii acestor servicii nu erau delegați ai achizitorului căruia să îi fi fost direct decontate cheltuielile de cazare efectuate pe cont propriu.

De altfel, rațiunea decontării parțiale a tarifului de cazare perceput, în ipoteza cazării într-o structură de cazare turistică de confort superior celei de trei stele, este prezumția că tariful de cazare plătit de persoana trimisă în delegare este mai mare decât tariful ce ar fi fost plătit dacă s-ar fi cazat la o unitate de clasificare inferioară.

Această rațiune este în mod evident neaplicabilă în cazul achizițiilor publice, cu precădere atunci când criteriul de atribuire este "prețul cel mai scăzut".

Contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul arată că prevederile art. 26 alin. (2) din Anexa Ia H.G. nr. 1860/2006, aplicate în contextul contractării serviciilor de cazare prin procedura de achiziție publică, contravin dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, cu completările ulterioare (O.U.G. nr. 34/2006, în reglementarea de la momentul contractării).

Achiziționând servicii mai scumpe și inferioare calitativ sunt utilizate ineficient fondurile publice, ceea ce încalcă însuși scopul legii achizițiilor publice.

Interzicând achiziționarea serviciilor de cazare clasificate la mai mult de 3 stele sau flori, într-o procedură de selecție accesibilă și unităților de trei stele, atunci când criteriul de selecție este prețul minim, se nesocotesc principiile privind nediscriminarea, tratamentul egal, proporționalitatea și eficiența utilizării fondurilor.

În opinia recurentului, soluția legală și optimă este aceea de a solicita servicii de minim trei stele, fără a interzice participarea unităților de cazare clasificate la un nivel superior, și de a selecta oferta cu prețul cel mai mic.

În situația achizițiilor publice de servicii, între care și cele de cazare, art. 26 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 1860/2016 nu poate fi aplicat în mod individual, ci trebuie coroborat cu legislația națională în materia achizițiilor publice, pentru a nu aduce atingere obiectivelor și principiilor ce guvernează acest domeniu.

În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

În cauză s-au formulat întâmpinări reciproce, prin care s-a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește recursul principal declarat de Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că pârâtul Ministerul Justiției nu a motivat în drept măsura privind considerarea drept neeligibile a cheltuielilor cauzate de neparticiparea unor persoane la cursurile organizate și nici în actul prin care a soluționat contestația administrativă nu a precizat motivele de fapt și de drept ale considerării neeligibile a acestei categorii de cheltuieli sau argumentele pentru care a înlăturat susținerile din contestație referitoare la imposibilitatea participării, din motive obiective, a persoanelor care s-au înscris la cursuri.

Totodată, prima instanță a reținut că deși s-au depus inclusiv documente justificative privind imposibilitatea fortuită de prezentare a persoanelor în cauză la seminare, pârâtul nu a precizat de ce nu a ținut cont de acestea și nici de ce a respins argumentele prezentate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că actele administrative contestate sunt nemotivate, fapt ce atrage nulitatea acestora sub aspectul considerării drept neeligibile a cheltuielilor aferente asigurării unor mese ori cazării unor persoane care nu au participat, ori au participat doar parțial, la seminarele organizate.

Înalta Curte precizează că obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Cum această obligație nu a fost respectată de Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ, ea nu poate fi îndeplinită ulterior prin introducerea unor temeiuri legale în alte acte procedurale care nu sunt parte integrantă din actul atacat.

Motivul invocat de recurentul-pârât referitor la termenul de comunicarea Instrucțiunii nr. 5/18.08.2015 ce nu ar fi trebuit să fie luat în considerare de instanța de fond la soluționarea cauzei este nefondat, deoarece instanța nu a avut în vedere termenul de comunicare a actului cu caracter normativ. ci data emiterii acestuia.

Această instrucțiune a fost emisă în temeiul prevederilor art. 7 partea A, alin. (2) din contractul de finanțare nr. x/10.03.2014, încheiat între Ministerul Justiției, în calitate de Operator de Program (OP) și Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de Promotor de Proiect (PP), care dispun în sensul:

"OP arc dreptul să emită instrucțiuni în vederea executării prezentului contract de finanțare, care au caracter obligatoriu pentru PP".

Prin urmare, inexistența unor astfel de obligații la momentul organizării activităților de formare conduce la reevaluarea caracterului cheltuielilor efectuate în derularea contractului nr. x/4952/10.03.2014, conform Raportul intermediar de progres nr. 3 (RIF2) pentru perioada septembrie - decembrie 2014 aferent proiectului "întărirea capacității sistemului judiciar românesc de a răspunde provocărilor noilor schimbări legislative și instituționale" din cadrul programului x - "întărirea capacității judiciare și cooperare" finanțat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014, instanța de fond reținând în mod corect caracterul eligibil al acestora.

În acord cu cele statuate de instanța fondului, Înalta Curte reține faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în perioada de eligibilitate a proiectului, au legătură cu obiectul contractului de finanțare, au fost prevăzute în bugetul detaliat al proiectului, nu sunt disproporționate și, contrar celor susținute de recurent, au fost necesare pentru implementarea proiectului, fiind realizate exclusiv în scopul atingerii obiectivelor proiectului, respectând principiile economiei, eficienței și eficacității.

Serviciile de cazare și masă au fost contractate în urma unor proceduri legale și în limitele stabilite de bugetul proiectului, iar indicatorii stabiliți prin proiect au fost atinși, chiar dacă numărul de participanți prevăzut pentru fiecare seminar în parte nu a fost întotdeauna atins, din varii motive.

Faptul că la acest seminar nu au participat efectiv toți magistrații care s-au înscris inițial, nu poate fi imputat Consiliului Superior al Magistraturii. In lipsa unei obligații legale sau de altă natură care să îi incumbe magistratului să participe la activitatea de formare, partenerii de proiect nu au avut la îndemână mijloace de coerciție pentru a se asigura că persoanele înscrise vor participa efectiv la seminarele organizate în acest context.

Având în vedere că serviciile au fost contractate în mod legal, că absența unui număr mic de participanți nu a împiedicat atingerea indicatorilor proiectului, că sumele cheltuite au respectat limitele bugetare inclusiv raportat la numărul participanților efectivi, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că sumele menționate în constatările Ministerului Justiției, referitoare la cheltuieli de cazare, masă (prânz, cină), pauză de cafea, generate de neparticiparea la seminarii a unor cursanți, sunt eligibile.

În ceea ce privește susținerile referitoare la contractul de prestări de servicii nr. x/24.06.2014, așa cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că potrivit acestor contracte, Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să plătească furnizorului de servicii contravaloarea cazării, a meselor și a pauzelor de cafea, având în vedere confirmările de participare a magistraților la seminar.

Astfel, prin aceste contracte, s-a stipulat în cadrul obligațiilor prestatorului, la punctul 9 că "pentru fiecare activitate (seminar, conferință/workshop etc.) numărul de cazări/mese este estimativ și nu leagă CSM de respectarea numărului de camere, mese, participanți și nici nu va duce la impunerea unor costuri suplimentare sau penalizări, rezervările și plățile fiind făcute pe baza confirmărilor de participare și a facturilor finale".

În acest context, numărul participanților la seminare a fost estimativ, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu putea fi obligat la costuri suplimentare sau penalizări în condițiile în care prezența magistraților nu se realiza în limitele acestei estimări.

Prin urmare, în condițiile în care au existat magistrați care au confirmat participarea, dar din varii motive obiective nu au putut participa și nu au anunțat în timp util lipsa de la seminar, Consiliul Superior al Magistraturii avea obligația achitării acestor servicii.

Cu privire la argumentele pârâtului referitoare la cheltuielile determinate de cazarea la un hotel de 4 stele, se constată că serviciile de cazare respective au fost achiziționate într-o procedura de achiziție publică având ca obiect servicii de cazare la unități de cazare de 3 stele sau în regim de 3 stele.

Din formularea art. 26 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, cu modificările și completările ulterioare, condiția clasificării de maximum 3 stele sau flori se referă la camera cu pat individual sau camera cu două paturi, care, în unele cazuri, poate caracteriza structura turistică în ansamblul acesteia, însă nefiind obligatoriu ca această echivalență să existe.

Contrar susținerilor recurentului, din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 rezultă că această normă este aplicabilă, în mod direct, numai în situația cazării personalului pe care autoritatea publică îl trimite în delegare în altă localitate, situație distinctă de cea care a făcut obiectul contractelor de achiziție publică în care au fost achiziționate servicii complexe aferente seminariilor derulate în cadrul programului x - "întărirea capacității judiciare și cooperare" finanțat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014 (Outcome 1, Output 1.2, 2.2, 2.3, 2.4.), nu doar servicii de cazare, iar beneficiarii acestor servicii nu erau personal delegat al achizitorului.

În situația achizițiilor publice de servicii, între care și cele de cazare, norma menționată nu poate fi aplicată în mod individual, ci trebuie coroborată cu legislația națională în materia achizițiilor publice, pentru a nu aduce atingere obiectivelor și principiilor ce guvernează acest domeniu.

În ceea ce privește recursul incident formulat de Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că cererea incidentală este neîntemeiată având în vedere faptul că dispozițiile a căror anulare se solicită nu au ca obiect de reglementare eligibilitatea cheltuielilor efectuate în cadrul proiectelor finanțate din fonduri externe nerambursabile și nici asigurarea de către instituția trimițătoare a transportului sau cazării gratuite în limita unor baremuri, ci doar decontarea cheltuielilor efectuate de personalul autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării sau detașării, astfel încât legalitatea prevederilor art. 26 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 1860/2006 nu trebuie raportată la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 ori a Legii nr. 98/2016.

Recurenta-reclamantă, prin recursul incident, nu precizează în ce mod hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reluând argumentele din cererea incidentală.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiției, precum și recursul incident declarat de recurentul - reclamant Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinței civile nr. 1855 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2021.