ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1468/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.08.2017, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A.-în reorganizare judiciară a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov,

In subsidiar, a solicitat anularea Deciziei privind soluționarea contestației, nr. 2598/15.02.2017, emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, anularea integrală a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, nr. x din 29.07.2016, emise de către pârâta DGRFP Brașov-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în ceea ce privește întreaga sumă stabilită, de 1.197.536 RON, respectiv anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29.07.2016, emis de către pârâta DGRFP Brașov, în baza căruia a fost emisă decizia în cauză.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității de reprezentant a administratorului și a avocatului ales.

La data de 11.09.2018, reclamanta a invocat, prin notele scrise depuse la dosar, aspecte ce țin de inopozabilitatea Procesului-verbal nr. x/31.08.2016, argument suplimentar de nelegalitate a măsurii de suspendare a soluționării contestației.

La același termen, Curtea, constatând că solicitarea de anulare a Deciziei nr. 2598/2017 cu privire la soluția de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 782.251 RON se află în stare de judecată, a dispus disjungerea petitelor aferente acestei solicitări și înregistrarea lor sub nr. x/2018.

1.2. În Dosarul nr. x/2018, prin sentința civilă nr. 177 din 20 septembrie 2018, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

A anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 2598/15.02.2017 numai cu privire la soluția de suspendare a soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016, având ca obiect suma de 782.251 RON.

A obligat pârâta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

2.1. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința înlăturării considerentelor privind momentul începerii inspecției fiscale, în sensul constatării nelegalei începeri a inspecției fiscale, în lipsa înscrierii în registrul unic de control sau a întocmirii procesului-verbal prevăzut de art. 102 pct. 6 din O.G. nr. 92/2003, respectiv a lipsei datei de începere a inspecției fiscale, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că întocmirea procesului-verbal nr. x/15.12.2015 reprezintă o modalitate corespunzătoare de îndeplinire a prevederilor art. 102 alin. (6) teza II din O.G. nr. 92/2003.

Emiterea și comunicarea avizului de inspecție fiscală este o condiție esențială și obligatorie anterioară începerii inspecției fiscale. Judecătorul fondului nu a acordat avizului de inspecție fiscală alte valențe, reținând că scopul emiterii acestuia este să înștiințeze contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare. Așadar, instanța a validat susținerea sa în sensul că simpla comunicare a avizului de inspecție fiscală nu constituie momentul începerii inspecției fiscale.

În cauză, echipa de control a încercat să comunice avizul de inspecție fiscală administratorului special, care nu se afla la sediu când echipa de control s-a prezentat în acest sens.

Drept urmare, echipa de control a comunicat avizul de inspecție fiscală administratorului judiciar.

În această situație, doar administratorul special este în măsură să reprezinte societatea, nefiindu-i ridicat dreptul de administrare.

Momentul începerii inspecției fiscale este, așadar, diferit de cel al comunicării avizului, așa cum reiese din art. 102 pct. 2, 6 și 7 din O.G. nr. 92/2003.

În cauză, echipa de control nu a respectat aceste prevederi legale, fiind imposibil de determinat momentul începerii inspecției fiscale, neexistând un moment al începerii inspecției fiscale.

În concret, conform Raportului de inspecție fiscală, la data de 11.12.2015 a fost emis avizul de inspecție fiscală.

Acesta a fost comunicat administratorului judiciar al firmei la data de 14.12.2015. În schimb, avizul nu a fost comunicat societății la data respectivă, ci doar prin poștă, conform susținerilor echipei de control, administratorul special nefiind găsit pentru înmânarea avizului.

În aceste condiții, dacă se dorea începerea inspecției fiscale la acel moment, neputând fi consemnată începerea inspecției fiscale în registrul unic de control, echipa de control trebuia să întocmească și să comunice socității procesul-verbal prevăzut de art. 102 alin. (6) vechiul Codul de procedură fiscală, în care să consemneze începerea efectivă a inspecției fiscale, respectiv data începerii inspecției fiscale.

În mod greșit instanța de fond a reținut faptul că întocmirea procesului-verbal nr. x/15.12.2015 reprezintă o modalitate corespunzătoare de îndeplinire a obligației prevăzute de art. 102 alin. (6) teza II vechiul Codul de procedură fiscală, pentru că nu se menționează data începerii inspecției fiscale.

Din conținutul acestui proces-verbal reiese doar descrierea operațiunii de comunicare a avizului de inspecție fiscală, respectiv imposibilitatea comunicării directe, lipsind mențiunile referitoare la începerea inspecției fiscale.

Astfel, din punct de vedere legal, lipsește momentul începerii inspecției fiscale.

A susținut recurenta-reclamantă că dezlegarea dată de instanța de recurs în această privință va sta la baza soluționării excepției nulității Deciziei de impunere nr. x/2016 și a RIF x/2016, invocată prin acțiunea introductivă în Dosarul nr. x/2017.

Faptul că, la data de 09.03.2016, a solicitat suspendarea inspecției fiscale nu este de natură să acopere începerea nelegală a inspecției fiscale, să determine data inspecției fiscale, termenele de prescripție fiscală sau legislația aplicabilă.

Judecătorul fondului a analizat parțial argumentele care susțin excepția nulității deciziei de impunere, dar interpretarea și aplicarea dată de instanța de fond este greșită, forțându-se încadrarea inspecției fiscale în prevederile vechiul Codul de procedură fiscală.

Or, imposibilitatea stabilirii legislației aplicabile este o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, așa cum a solicitat expres prin acțiunea introductivă.

2.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios administrativ și, pe cale de consecință, menținerea soluției de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 782.251 RON din Decizia nr. 2598/15.02.2017.

După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurenta-pârâtă că soluția instanței de fond este greșită, ignorând chiar principiul penalul ține în loc civilul prevăzut de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Organele fiscale au constatat fapte care pot constitui infracțiuni în temeiul atribuțiilor specifice, au descris faptele săvârșite și influența lor fiscală asupra obligațiilor datorate bugetului consolidat al statului cu titlu de impozit pe profit și TVA, în sensul că au fost diminuate nelegal.

În vederea cercetării aspectelor sesizate, s-a întocmit Sesizarea penală nr. x/12.09.2016, la care s-au anexat actele administrative contestate (Decizia de impunere nr. x/29.07.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.07.2016 întocmite de AJFP Sibiu). Prejudiciul total transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu prin sesizarea penală și pentru care s-a formulat constituirea de parte civilă este în sumă de 1.179.981 RON, compunându-se din impozit pe profit suplimentar în sumă de 506.495 RON, TVA în sumă de 413.797 RON, accesorii impozit pe profit în sumă de 141.924 RON și accesorii aferente TVA în sumă de 117.765 RON.

Cuantumul sumei pentru care s-a dispus suspendarea de 782.251 RON provine exclusiv din Decizia de impunere x/29.07.2016 și RIF x/29.07.2016, diferența de 397.730 RON fiind stabilită suplimentar cu ocazia inspecției fiscale.

Potrivit art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul de soluționare a contestației a suspendat prin decizie motivată soluționarea contestației reținând aspecte al săvârșirii unei infracțiuni și care pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă exclusiv sub aspectul laturii civile.

Din cele consemnate de organele de inspecție fiscală, societatea intimată a înregistrat în evidențele financiar-contabile cheltuieli care nu au la bază operațiuni și documente legal întocmite, existând suspiciunea că operațiunile nu sunt reale, precum și faptul că societatea nu a înregistrat venituri și TVA colectată aferentă închirierii de imobile și echipamente tehnologice către societăți afiliate și a prezentat pentru justificare documentare care nu reflectă realitatea economică.

Instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și art. 28 alin. (1) din Noul C. proc. pen., conform căruia hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Astfel, este vădit că soluția laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

A invocat recurenta-pârâtă Decizia nr. 449/26.10.2004 și Decizia nr. 72/28.05.1996 ale Curții Constituționale și jurisprudența CEDO, apreciind că în mod corect a fost suspendată soluționarea contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală.

3.1. Recurenta-pârâtă DGRFP Brașov prin AJFP Sibiu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

3.2. Și recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

3.3. La data de 04.03.2021, recurenta-reclamantă a depus note de ședință la care a atașat și Ordonanța din 10.07.2020 emisă de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la comiterea infracțiunii de "evaziune fiscală" prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și a art. 38 alin. (1) C. pen., și cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., în legătură cu activitatea S.C. A. S.R.L. Sibiu, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

4.1. Cu privire la recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., instanța de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect normele de drept material.

4.1.1. Conform art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, ale cărui dispoziții susține recurenta-reclamantă că nu ar fi fost corect aplicate de prima instanță, data începerii inspecției fiscale este data menționată în registrul unic de control, iar în cazul contribuabililor care nu dețin sau nu prezintă organelor de inspecție fiscală registrul unic de control, această dată se înscrie într-un proces-verbal de constatare.

Aspect necontestat, în cauză, avizul de inspecție fiscală a fost comunicat, la data de 14.12.2015, administratorului judiciar, B..

De asemenea, la aceeași dată, organele fiscale s-au deplasat la sediul social al reclamantei S.C. A. S.R.L. și la punctul de lucru al acesteia, în vederea comunicării avizului de inspecție fiscală și administratorului special.

Avizul nu a putut fi comunicat administratorului special, astfel că a fost întocmit Procesul-verbal nr. x/15.12.2015, în care s-au consemnat aceste aspecte, comunicat și societății reclamante cu confirmare de primire.

Critica recurentei-reclamante vizează, în principal, incertitudinea care ar exista cu privire la informarea sa despre începerea inspecției fiscale.

Însă, față de cele prezentate anterior, se pune problema dacă modalitatea comunicării avizului de inspecție fiscală este aptă a atrage nulitatea procedurii de comunicare și, respectiv, după cum susține recurenta, nulitatea Deciziei de impunere nr. x/2016 și a Raportului de inspecție fiscală x/2016.

4.1.2. În primul rând, Înalta Curte reține că prezentul dosar, x/2018, disjuns din Dosarul nr. x/2017, are ca obiect solicitarea de anulare a Deciziei nr. 2598/2017 cu privire la soluția de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 782.251 RON.

Or, însăși recurenta-reclamantă afirmă că a invocat în dosarul principal excepția nulității Deciziei de impunere nr. x/2016 și, respectiv, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2016, excepție care nu a fost soluționată în dosarul respectiv.

Astfel, analiza legalității actelor administrativ-fiscale menționate excedează obiectului prezentului dosar, care privește legalitatea soluției de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 782.251 RON dispuse prin Decizia nr. 2598/2017. Legalitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală nu a fost analizată prin sentința recurată ce face obiectul recursurilor de față.

4.1.3. Trecând peste acest aspect, având în vedere considerentele instanței de fond asupra procedurii de comunicare a avizului de inspecție fiscală și asupra momentului începerii inspecției fiscale, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-reclamante nu pot produce efectul urmărit de aceasta, respectiv nulitatea acestei proceduri.

Avizul de inspecție fiscală este o operațiune administrativă prealabilă emiterii actului administrativ susceptibil de control de legalitate, anume decizia de impunere. Rolul său este de informare, asigurând începerea și desfășurarea inspecției fiscale prin prezența la domiciliu fiscal a persoanei verificate sau a reprezentantului său și posibilitatea pregătirii apărării.

Nu poate fi ignorat faptul că avizul de inspecție fiscală a fost comunicat, sub semnătură de primire, la data de 14.12.2015, administratorului judiciar al societății aflate în procedura reorganizării. Chiar dacă, în urma diligențelor organului fiscal, nu s-a reușit comunicarea avizului și administratorului special, Înalta Curte, fără a proceda la o analiză a dispozițiilor Legii nr. 85/2014, reține că, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d) din lege, administratorul special administrează activitatea debitorului sub supravegherea administratorului judiciar, acesta din urmă având cunoștință de începerea inspecției fiscale.

De asemenea, este demn de subliniat, în acord cu cele reținute de prima instanță, că administratorul special al societății A. S.R.L. a solicitat, la 09.03.2016, suspendarea inspecției fiscale, motivat de faptul că, începând cu 29.02.2016, va fi în concediu și de faptul că "perioada controlată necesită timp pentru pregătirea unui volum atât de mare de documente", cerere ce a fost aprobată de organul de inspecție fiscală.

Astfel, în ceea ce privește așa-zisa viciere a procedurii de comunicare a avizului de inspecție fiscală, invocată de recurentă, s-ar putea vorbi, eventual, despre o nulitate relativă, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., ale cărei efecte sunt analizate din perspectiva vătămării produse părții, vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea/desființarea actului.

Or, din circumstanțele faptice relevate mai sus, Înalta Curte constată că, în ansamblul său, procedura de comunicare a avizului de inspecție fiscală a respectat dreptul la informare și apărare a recurentei-reclamante, aceasta având cunoștință de începerea inspecției fiscale și de perioada controlată.

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere argumentele sale, în sensul că nu s-ar putea stabili legislația aplicabilă (O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sau Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în vigoare din 01.01.2016) și că ar fi incidentă sancțiunea nulității, neputându-se reține aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește considerentele primei instanțe.

4.2. Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la momentul formulării contestației societății A. S.R.L.,

"Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

4.2.1. Dispoziția legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ține în loc civilul", fiind firesc, așa cum se susține și în jurisprudența constituțională (Deciziile nr. 1237/2008, nr. 56/2013 ale Curții Constituționale), ca soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Rezultă, astfel, că, pentru intervenția acestei măsuri procesuale, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

- organele penale să fie sesizate de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiții, este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, a manifestării de voință a acestuia, concretizată într-o plângere penală, care pe timpul inspecției fiscale a descoperit indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

Referitor la cea de-a doua condiție legală, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut constant că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Altfel spus, incidența acestui caz de suspendare facultativă a soluționării contestației fiscale nu poate fi acceptată automat, textul legal instituind o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației.

Condiția esențială impusă de lege se referă la justificarea acestei măsuri de interdependența dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate și stabilirea corectă a obligațiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

4.2.2. În cauză, organul de inspecție fiscală, pentru a motiva suspendarea soluționării contestației, a reținut că organele fiscale, în urma controlului efectuat, au suspiciuni în privința operațiunilor efectuate de societate, pentru că ar fi înregistrat în evidențele financiar-contabile cheltuieli care nu au la bază operațiuni și documente legal întocmite, existând suspiciunea că operațiunile nu sunt reale, precum și faptul că societatea nu ar fi înregistrat venituri și TVA colectată aferentă închirierii de imobile și echipamente tehnologice către societăți afiliate și ar fi prezentat documente care nu reflectă realitatea economică.

Or, Înalta Curte apreciază că aspectele în privința cărora organele fiscale au suspiciuni, verificarea situației de fapt constând în realitatea operațiunilor și înregistrărilor efectuate de societate, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluționării contestației, nefiind influențate de cercetările pe latură penală sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.

De altfel, organul fiscal s-a constituit parte civilă cu suma de 1.179.981 RON, compusă din impozitul pe profit suplimentar în sumă de 506.495 RON, TVA în sumă de 413.797 RON, accesorii impozit pe profit în sumă de 141.924 RON și accesorii aferente TVA în sumă de 117.765 RON, însă organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea soluționării acesteia pentru suma de 782.251 RON, din care 121.636 RON TVA și 506.495 RON impozit pe profit, împreună cu accesorii.

Întrucât obligația fiscală din decizia de impunere a fost stabilită în sarcina societății reclamante, indiferent de soluția care se va pronunța în cauza penală, aceasta rămâne cea stabilită prin decizia de impunere, legalitatea acestui act administrativ fiscal urmând a fi analizată și stabilită în faza administrativă, de către organul de soluționare a contestației, iar, în faza judiciară, de către instanța de contencios administrativ competentă.

Suspendarea sine die a soluționării contestației societății recurente este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părții la instanță, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Drepturilor Omului.

4.2.3. Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a depus Ordonanța din 10.07.2020 emisă de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la comiterea infracțiunii de "evaziune fiscală" prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și a art. 38 alin. (1) C. pen., și cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., în legătură cu activitatea S.C. A. S.R.L. Sibiu, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

Deși organul fiscal a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe, există o prezumție relativă că, față de societatea reclamantă, până în prezent nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor sesizate de fisc (ceea ce ar fi putut justifica măsura de suspendare dispusă de organul administrativ pentru a acorda prioritate organului de cercetare penală), precum și faptul că între stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite și stabilirea obligațiilor bugetare suplimentare nu există o legătură ce ar putea influența soluționarea contestației administrative.

Prin urmare, nu pot fi reținute argumentele recurentei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, hotărârea primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.R.L. - în reorganizare prin administrator judiciar B. și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu împotriva sentinței nr. 177 din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.