ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1041/2021

Ședința publică din data de 22 februarie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată la 16.06.2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L a solicitat anularea Deciziei nr. 250/25.03.2016 emise de DGRFP Galați - Serviciul de Soluționare Contestații II prin care s-a soluționat contestația administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.06.2011 emise de AJFP Constanța-Activitatea de Inspecție Fiscală, iar pe fond admiterea contestației, anularea deciziei, cu consecința anulării următoarelor obligații de plată suplimentare stabilite in sarcina reclamantei, respectiv TVA - debit principal: 1.366.223 RON, majorări de întârziere + dobânzi: 1.070.181 RON și penalități: 204.933 RON, precum și Impozit de profit -debit principal: 1.150.504 RON, majorări de întârziere + dobânzi: 891,640 RON și penalități: 172.575 RON.

Tribunalul Constanța prin sentința nr. 1002/09.09.2016 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat judecata cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub același nr. 3998/118/2016.

La data de 17.10.2016 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere completatoare a acțiunii introductive, prin care a învestit instanța și cu solicitarea de suspendare a executării actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. x/27.06.2011 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 43/CA din 09.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constantă, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de suspendare ca nefondată.

Anterior, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin sentința nr. 251/CA din 18.08.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2011 și rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5683/25.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fusese admisă cererea reclamantei A. S.R.L., dispunându-se suspendarea în parte a executării Deciziei de impunere nr. x/27.06.2011 până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința nr. 2/CA din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constantă, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - A.J.F.P Constanța, s-a dispus anularea Deciziei nr. 250/29.03.2016 privind soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.06.2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, cu consecința exonerării reclamantei de la plata următoarelor obligații fiscale:

- TVA reprezentat de obligație fiscală principală în sumă de 1.366.223 RON, majorări de întârziere + dobânzi aferente TVA în sumă de 1.070.181 RON și penalități aferente TVA în sumă de 204.933 RON;

- impozit pe profit reprezentat de obligație fiscală principală în sumă de 1.150.504 RON, majorări de întârziere + dobânzi aferente TVA în sumă de 891.640 RON și penalități aferente TVA în sumă de 172.575 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că - potrivit Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.06.2011 emis de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul DGFP Constanța - echipa de control a efectuat, în perioada 22.11.2010-22.06.2011, inspecția fiscală generală la contribuabilul S.C. A., cu obiect de activitate comerț cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor și tutunului.

Obiectul inspecției fiscale l-a constituit verificarea ansamblului declarațiilor fiscale privind impozitele, taxele, contribuțiile și operațiunile relevante pentru inspecția fiscală, verificarea modului de organizare și conducere a evidenței financiare, fiscale și contabile, precum și modul de determinare, evidențiere, reținere și virare în cuantumurile și la termenele legale a obligațiilor față de bugetul de stat.

În concret, verificarea a cuprins: impozitul pe venit și taxa pe valoarea adăugată aferente perioadei 01.01.2005-30.06.2010; impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice pe perioada 01.01.2005-31.12.2009; impozitul pe veniturile din salarii și asimilate salariilor pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; CAS datorat de angajator pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; CASS datorat de angajator pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; CASS reținut de la asigurați pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; contribuția individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator pe perioada 01.07.2007-30.06.2010; contribuția angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creațelor salariale pe perioada 01.07.2007-30.06.2010.

În baza RIF, activitatea de inspecție fiscală din cadrul DGFP Constanța s-a conformat dispozițiilor art. 109 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 în sensul emiterii Deciziei de impunere x/27.06.2011 privind impozitul pe profit în sumă de 1.192.241 RON, cu majorări de întârziere aferente perioadei 26.10.2005-06.06.2011 în sumă de 1.125.644 RON, precum și TVA în sumă de 1.436.651 RON, cu majorări de întârziere aferente perioadei 26.08.2005-06.06.2011 în sumă de 1.461.694 RON.

Împotriva acestor acte administrative A. S.R.L. a formulat contestație administrativă, DGRFP Galați emițând Decizia nr. 250/29.03.2016, prin care a respins contestația ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că legalitatea exercitării dreptului de deducere are în vedere concomitent două aspecte, cel de fond, care privește realitatea operațiunilor consemnate în documente, și cel de formă, care privește modul de completare a documentelor.

A constatat instanța că, potrivit dispozițiilor legale în materie de probațiune, societatea reclamantă a depus cu ocazia judecății înscrisuri în completarea facturilor fiscale prezentate cu ocazia efectuării inspecție fiscale, probe care au fost admise drept pertinente și concludente.

Raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză a precizat că societatea reclamantă a achiziționat cantitățile de cereale în discuție, atât de la cei patru furnizori, cât și de la alți furnizori, situație în care nu s-a putut stabili cu exactitate pe fiecare tip de produs în parte care din cantitățile vândute sunt cele achiziționate de la cei patru furnizori, în această situație fiind analizate intrările și ieșirile de marfă pe total societate pentru fiecare categorie de produs achiziționat.

Astfel, pentru sortimentul orz, expertul a constatat faptul că în anul 2008, din cantitatea aprovizionată inclusiv de la cele patru societăți, de 14.585,59 to, reclamanta a vândut un procent de 99,13%, iar pentru floarea-soarelui aprovizionată de 5.746,21 to, a precizat că a vândut până la sfârșitul anului 2008 un procent de 77,34%.

La sortimentul grâu, expertul a indicat faptul că ponderea achizițiilor de la cei patru furnizori a fost de 10,08% din total cantitate de grâu achiziționată de societate și că toată cantitatea aprovizionată inclusiv de la cei patru furnizori a fost vândută până la sfârșitul anului 2008, iar la sortimentul porumb, ponderea achizițiilor de la cei patru furnizori a fost de 0,39%, toată cantitatea aprovizionată inclusiv de la aceștia fiind vândută de către reclamantă.

La sortimentul de rapiță expertul a indicat faptul că ponderea achizițiilor de la cei patru furnizori a fost de 23,79% și toată cantitatea aprovizionată a fost, de asemenea, vândută de către reclamantă.

A reținut instanța de fond că, din concluziile expertului contabil, rezultă fără nici un dubiu faptul că societatea reclamantă, în calitatea de profesionist cu obiect de activitate comerț cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor și tutunului, și-a exercitat această activitate în cursul anilor 2007-2008, în sensul cumpărării cantităților de cereale de la mai mulți furnizori printre care și cei patru indicați de organul fiscal, ulterior procedând la revânzarea acestora în scopul realizării de profit.

A arătat că situația particulară a celor patru furnizori, dată de intrarea lor în incapacitate de plată și apoi în insolvență, nu poate avea drept consecință ignorarea realității vânzărilor de produse agricole către reclamanta A. S.R.L..

Legea specială a insolvenței a dat posibilitatea exercitării unor proceduri pentru recuperarea debitelor neachitate, transformate ulterior prin acțiune în răspundere patrimonială, neexercitarea acestor proceduri legale nejustificând deschiderea unor noi posibilități de recuperare prin efectuarea de noi inspecții fiscale.

Împotriva sentinței a formulat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, care a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut recurenta în esență că, atât în emiterea actului de control, cât și în decizia de soluționare a contestației administrative, au fost analizate documentele financiar-contabile, fiind constatată îndeplinită condiția formală a deținerii facturilor/avizelor, însă operațiunile consemnate în aceste documente au fost afectate de frauda fiscală, contrar celor reținute de instanța de fond.

Pornind de la faptul că furnizorii menționați în acte nu au avut un comportament fiscal conform prevederilor legale, s-a considerat nedovedită realitatea operațiunilor înscrise în facturile fiscale și s-a reținut încălcarea prevederilor art. 134 alin. (2) coroborate cu ale art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pentru TVA-ul aferent facturilor de achiziții cereale intimata neavând drept de deducere.

S-a avut în vedere faptul că tranzacțiile comerciale au fost derulate de intimata reclamantă cu furnizori care nu au fost identificați la sediile sociale declarate, nu au prezentat documentele financiar contabile solicitate, nu au putut justifica proveniența mărfurilor facturate către reclamantă, nu au declarat și plătit obligațiile fiscale aferente facturilor emise, astfel că nu există elemente care să ateste realitatea operațiunilor consemnate.

Intimata reclamantă nu a prezentat până la data încheierii controlului contracte comerciale încheiate cu furnizorii și nu a indicat modul în care a fost efectuat transportul mărfurilor.

Or, în conformitate cu prevederile art. 145 și art. 146 din Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să-și deducă TVA aferent bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate ori serviciilor care i-au fost sau urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoana impozabilă, fiind necesar deci, nu doar să se dețină factura în care este înscris TVA deductibil, ci să se demonstreze și efectivitatea achizițiilor sau serviciilor facturate.

A invocat recurenta, în sprijinul susținerilor sale, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 6, art. 105 alin. (1) și art. 7 alin. (2), (4) din O.G. nr. 92/2003 și art. 11 alin. (1) și art. 134 din Legea nr. 571/2003, precum și Directiva 112 (art. 226) și jurisprudența considerată relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A reluat, totodată, în detaliu aspectele reținute în decizia de impunere cu privire la fiecare dintre furnizorii cu comportament fiscal inadecvat menționați în facturile prezentate de intimata reclamantă.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a expus istoricul litigiului și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând punctual motivele de nelegalitate invocate de recurenta pârâtă.

Prin rezoluția din 7 ianuarie 2019 a completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată în ședință publică a recursului la 26 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului în complet de filtru, potrivit art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal).

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanței de recurs

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. x/27.06.2011și Decizia nr. 250/25.03.2016 de soluționare a contestației administrative.

Acțiunea sa a fost admisă, prima instanță apreciind ca fiind netemeinice și nelegale actele administrative contestate.

Hotărârea instanței de fond a fost recurată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile O.G. nr. 92/2003 și ale Legii nr. 571/2003, precum și la jurisprudența CJUE.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate în cauză, rezultă că organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății intimate impozit pe profit suplimentar, în considerarea faptului că unele cheltuieli efectuate nu erau deductibile la calculul impozitului pe profit.

Art. 19 alin. (1) din Cap. 2 - Calculul profitului impozabil al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede că "(1) Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. (...)", iar în conformitate cu art. 21 "(1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare."

Organele fiscale au considerat nedeductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile cu achizițiile de la societățile B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. și E. S.R.L..

Din actele contabile și verificările efectuate pe site-ul ANAF, expertul contabil desemnat în cauză a stabilit însă că - în perioada derulării tranzacțiilor cu societatea intimată - cei 4 furnizori în discuție erau în funcțiune, activi din punct de vedere fiscal (față de data declarării inactivității și radierii) și înregistrați în scopuri de TVA (în raport cu data anulării codului de TVA).

De asemenea, cheltuiala cu marfa achiziționată, înregistrată în evidențele contabile potrivit legii este în corelație directă cu veniturile realizate din vânzarea mărfii respective neexistând abateri de la normele fiscale și contabile pentru aceste operațiuni.

În ceea ce privește critica adusă de recurenta pârâtă soluției și considerentelor sentinței referitoare la împrejurarea că în mod nelegal inspecția fiscală nu a recunoscut intimatei reclamante dreptul de deducere a TVA, invocând ca motiv frauda fiscală, pretinsele operațiuni economice desfășurându-se cu cei 4 furnizori cu comportament fiscal inadecvat, Înalta Curte apreciază că este nefondată.

Potrivit art. 145 - Sfera de aplicare a dreptului de deducere din Codul fiscal, "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; (...)."

De asemenea, în art. 146 sunt stipulate condițiile de exercitare a dreptului de deducere astfel:

"(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5); (...).", iar în conformitate cu art. 155 alin. (5) "Factura cuprinde în mod obligatoriu următoarele informații:

a) numărul de ordine, în baza uneia sau mai multor serii, care identifică factura în mod unic;

b) data emiterii facturii;

c) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, după caz, ale persoanei impozabile care emite factura;

d) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, ale reprezentantului fiscal, în cazul în care furnizorul/prestatorul nu este stabilit în România și și-a desemnat un reprezentant fiscal, dacă acesta din urmă este persoana obligată la plata taxei;

e) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, ale cumpărătorului de bunuri sau servicii, după caz;

f) numele și adresa cumpărătorului, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA, în cazul în care cumpărătorul este înregistrat, conform art. 153, precum și adresa exactă a locului în care au fost transferate bunurile, în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. d);

g) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, ale reprezentantului fiscal, în cazul în care cealaltă parte contractantă nu este stabilită în România și și-a desemnat un reprezentant fiscal în România, în cazul în care reprezentantul fiscal este persoană obligată la plata taxei;

h) codul de înregistrare în scopuri de TVA furnizat de client prestatorului, pentru serviciile prevăzute la art. 133 alin. (2) lit. c) - f), lit. h) pct. 2 și lit. i);

i) codul de înregistrare în scopuri de TVA cu care se identifică cumpărătorul în celălalt stat membru, în cazul operațiunii prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a);

j) codul de înregistrare în scopuri de TVA cu care furnizorul s-a identificat în alt stat membru și sub care a efectuat achiziția intracomunitară în România, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA, prevăzut la art. 153 sau 153^1, al cumpărătorului, în cazul aplicării art. 126 alin. (4) lit. b);

k) denumirea și cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate, precum și particularitățile prevăzute la art. 125

1

alin. (3) în definirea bunurilor, în cazul livrării intracomunitare de mijloace de transport noi;

l) data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, cu excepția cazului în care factura este emisă înainte de data livrării/prestării sau încasării avansului;

m) baza de impozitare a bunurilor și serviciilor, pentru fiecare cotă, scutire sau operațiune netaxabilă, prețul unitar, exclusiv taxa, precum și rabaturile, remizele, risturnele și alte reduceri de preț;

n) indicarea, în funcție de cotele taxei, a taxei colectate și a sumei totale a taxei colectate, exprimate în RON, sau a următoarelor mențiuni:

1

ori la art. 306 din Directiva 112 sau orice altă trimitere care să indice faptul că a fost aplicat regimul special;

2

sau la art. 313, 326 ori 333 din Directiva 112 sau orice altă trimitere care să indice faptul că a fost aplicat unul dintre regimurile respective;

o) o referire la alte facturi sau documente emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi sau documente pentru aceeași operațiune;

p) orice altă mențiune cerută de acest titlu.

(6) Semnarea și ștampilarea facturilor nu sunt obligatorii. (...)."

În speță, este necontestat faptul că societatea intimată a înfățișat facturile completate potrivit legii.

În ceea ce privește "comportamentul fiscal inadecvat" al celor 4 societăți în discuție, Înalta Curte reamintește că, în jurisprudența sa, a arătat constant că derularea de operațiuni economice cu furnizori care nu respectă toate normele financiar-contabile și de organizare a activității comerciale a societăților nu poate conduce automat la concluzia inexistenței respectivelor operațiuni.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Ordonanța din 3 septembrie 2020 pronunțată în Cauza C-610/19 Vikingo Fővállalkozó Kft., că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborată cu principiile neutralității fiscale, efectivității și proporționalității trebuie interpretată în sensul că se opune unei practici naționale prin care administrația fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată achitată pentru achiziții de bunuri care i-au fost livrate pentru motivul că facturile aferente acestor achiziții nu sunt credibile, din moment ce, în primul rând, fabricarea bunurilor respective și livrarea lor nu au putut fi efectuate de emitentul acestor facturi, în lipsa resurselor materiale și umane necesare, iar bunurile menționate au fost, așadar, achiziționate în realitate de la o persoană neidentificată, în al doilea rând, normele naționale privind contabilitatea nu au fost respectate, în al treilea rând, lanțul de livrări care a condus la achizițiile menționate nu era justificat din punct de vedere economic și, în al patrulea rând, unele operațiuni anterioare care fac parte din acest lanț de livrări au fost afectate de nereguli. Pentru ca un astfel de refuz să fie întemeiat, trebuie să se stabilească corespunzător cerințelor legale că persoana impozabilă a participat în mod activ la o fraudă sau că aceste operațiuni erau implicate într-o fraudă săvârșită de emitentul facturilor sau de orice alt operator care a intervenit în amonte în lanțul de livrări menționat, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Prin hotărârea din Cauza C-277/14 PPUH Stehcemp s-a stabilit că dispozițiile celei de A șasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevărului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărei verificare este de competența instanței de trimitere.

În speță, dovada realității și caracterului economic al acestor tranzacții comerciale a fost făcută de intimata reclamantă cu înscrisurile întocmite cu prilejul efectuării fiecărei operațiuni specifice, respectiv avize de însoțire a mărfii pentru fiecare transport la locul de depozitare, facturi fiscale pentru întreaga cantitate de produse agricole, dovezile cântăririi, anterior depozitării, a fiecărei cantități de cereale transportate, precum și analizele de laborator privind caracteristicile semințelor livrate, reieșind o desfășurare normală a activității economice în sensul predării efective a produselor agricole urmată de plata acestora la prețul convenit.

Înalta Curte constată că în cauză nu au fost administrate de către organele fiscale dovezi cu privire la eventuala participare a societății intimate la frauda invocată de recurentă.

Dimpotrivă, din Ordonanța de clasare din 18.05.2015, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. x/2013 și rămasă definitivă prin încheierea nr. 337/26.11.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2015, reiese că a fost clasată plângerea penală formulată de organele fiscale în legătură cu aspectele reținute în Decizia de impunere nr. x/28.06.2011, stabilindu-se că faptele de evaziune fiscală cercetate în privința societății intimate și administratorului acesteia nu există.

În plus, în speță, așa cum corect a reținut judecătorul fondului pe baza probatoriului administrat (înscrisuri depuse în procedura administrativă și în fața primei instanțe, raport de expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate), decizia de impunere contestată în cauză a fost emisă și fără a se avea în vedere faptul că, pentru una dintre societățile furnizoare în discuție, statul a avut la îndemână acțiunea pentru recuperarea prejudiciului, de care însă nu a înțeles să se prevaleze, iar pentru celelalte 3 societăți furnizoare, ANAF deține deja titluri executorii împotriva administratorilor statutari ai acestora.

Într-adevăr, cu privire la furnizorul B. S.R.L., Înalta Curte reține, că la data de 20.01.2011 a fost deschisă procedura insolvenței, ANAF înscriindu-se la masa credală cu suma de 2.636.348 RON reprezentând creanțe bugetare neachitate (între care și debite aferente tranzacțiilor derulate cu societatea intimată), conform art. 64 din legea nr. 85/2006, iar la 08.03.2012 procedura s-a închis, fără să fie formulate cereri de antrenare a răspunderii față de persoanele vinovate de aducerea societății în stare de incapacitate de insolvență, potrivit art. 138 din lege.

Administratorul statutar al furnizorului C. S.R.L., F., a fost condamnat definitiv pentru fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 241/2005 constând în neevidențierea în contabilitate a operațiunilor comerciale din cursul anului 2008 (incluzând deci operațiunile cu A. SRL), fiind obligat pe latură civilă la plata prejudiciului față de Statul Român în cuantum de 1.025.081 RON.

Totodată, la data de 20.03.2013 a fost deschisă procedura insolvenței față de C. S.R.L., ANAF fiind înscrisă în tabelul definitiv de creanțe cu o creanță în sumă de 4.264.658 RON și fiind, de asemenea, admisă cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului F..

Tot astfel, administratorii societăților furnizoare D. S.R.L. și E. S.R.L. au fost condamnați definitiv pentru fapte de evaziune fiscală similare (inclusiv pentru relațiile cu A. S.R.L. din anul 2008), fiind obligați la plata prejudiciilor față de Statul Român în cuantum de 926.051 RON și, respectiv, 214.058 RON.

Totodată, societatea E. S.R.L. a fost supusă procedurii insolvenței, în cadrul căreia ANAF a exercitat acțiunea de antrenare a răspunderii patrimoniale pentru un debit în sumă de 399.926 RON, instanța admițând-o doar pentru suma de 185.868 RON, deoarece pentru restul de 214.058 RON exista deja titlu al ANAF față de administratorul G..

Astfel, creditorul bugetar avea constituite deja titluri executorii care, prin punerea în executare, conduceau în mod direct la recuperarea debitelor neachitate rezultate din nedeclararea și neachitarea TVA și impozit pe profit din tranzacțiile cu intimata A. S.R.L..

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Analizând cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, o apreciază întemeiată, urmând să acorde acesteia cheltuielile de judecată efectuate cu onorariul de avocat în faza recursului, potrivit dovezilor ce au fost depuse la dosar mai înainte de încheierea dezbaterilor.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta căzută în pretenții la plata către societatea intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 2/CA din 10 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în cuantum de 5.000 RON, în favoarea intimatei - reclamante A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2021.