ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2143/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 25.02.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea în parte a Decizie de impunere nr. x/15.06.2015 prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare (dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA) în sumă totală de 1.077.331 RON și în parte a Deciziei nr. 834/28.09.2015 privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/15.05.2015), cu privire la respingerea ca neîntemeiată a contestației administrative pentru obligațiile fiscale suplimentare referitoare la TVA suplimentar de plată în sumă de 533.531 RON, precum și la penalitățile de întârziere și dobânzile calculate la aceste sume.

A susținut că solicită anularea în parte a actului administrativ fiscal contestat (Decizia de impunere nr. x/15.05.2015) în ceea ce privește sumele stabilite suplimentar în sarcina societății cu titlu de: TVA suplimentar de plată, prin recalcularea "pro-rata" pentru perioada 2007 -2010-533.531 RON; dobânzi calculate la TVA suplimentar de plată - 425,677 RON; penalități de întârziere calculate la TVA suplimentar de plată - 68.932 RON.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 196 din data de 25 septembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în tot, a acesteia si, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., cauza să fie trimisă spre o nouă judecare instanței care a pronunțata hotărârea atacată.

Prin Decizia de impunere nr. x/15.05.2015 inspectorii fiscali au stabilit o altă pro-rata decât cea calculata de către A. S.R.L., fără a motiva în vreun fel modul de calcul, limitându-se la stabilirea T.V.A. suplimentar.

Deși s-a reținut că, având în vedere prevederile art. 216 alin. (3) Codul de procedură fiscală, ca urmare a necontestării Deciziei nr. 190/20.02.2015, aceasta a devenit obligatorie pentru organul fiscal, astfel încât, cu prilejul reverificării fiscale și, respectiv, a întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.05.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/15.05.2015, intimata era obligată să respecte considerentele Deciziei de soluționare nr. 834/2015, prin noul Raportul de inspecție fiscală din 15.05.2015, acesta nu se raportează la motivele contestației inițiale, ci reia argumentele din precedentele rapoarte de inspecție fiscală, menținând modalitatea de stabilire a pro-ratei (anterior fiind desființate două acte de control având ca obiect T.V.A. aferent pro-ratei) și nu intră în analiza motivelor pentru care au fost formulate contestațiile administrative.

Ca urmare, soluția pronunțată de către Serviciul de soluționare contestații din cadrul D.G.R.F.P. Galați privind refacerea inspecției fiscale cu privire la pro-rata (care în considerente arată expres ca urmează a se anula Decizia de impunere nr. x/26.11.2014 pentru nerespectarea prevederilor Deciziei de soluționare nr. 292/12.09.2013 cu privire la depășirea limitelor sarcinilor fiscale anulate anterior), era temeinică în măsura în care noua inspecție fiscală ar fi respectat prevederile art. 216 Codul de procedură fiscală.

Or, nici Decizia de impunere nr. x/26.11.2014, întocmai ca și celelalte Decizii de impunere ulterioare Deciziei de impunere nr. x/27.02.2012 (decizia care a stabilit pentru prima dată T.V.A.-ul datorat de A. S.R.L. în regim mixt) nu se soluționează definitiv contestația contribuabilului, fiecare act administrativ fiscal anterior (decizie de impunere) reluând în aceeași termeni decizia inițiala (Decizia nr. 234/27.02.2012) și fără a soluționa în mod real obiectul inspecției fiscale: stabilirea dreptului de deducere al T.V.A. în regim mixt (pro-rata).

Având în vedere faptul că organul fiscal nu a arătat în niciun act de control modalitatea de calcul pentru pro-rata, motivele de contestare a soluției fiscale prin multiplele decizii de impunere erau legitime și se întemeiau pe nerespectarea de către organul fiscal a principiilor certitudinii, echității si eficientei fiscale; în fapt, trebuind clarificate următoarele aspecte:

- care era suma totală, fără taxă, dar cuprinzând subvențiile legate direct de preț, a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere;

- care era suma totală, fără taxă, a operațiunilor prevăzute la lit. a) a articolului de lege și a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere;

- care era valoarea livrărilor de bunuri de capital care au fost utilizate de persoana impozabilă în activitatea sa economică;

- care era valoarea livrărilor de bunuri sau prestări de servicii către sine efectuate de persoana impozabilă și prevăzute la art. 128 alin. (4) și la art. 129 alin. (4), precum și a transferului prevăzut la art. 128 alin. (10);

- care era valoarea operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. a) și b), precum și a operațiunilor imobiliare, altele decât cele prevăzute la lit. a), în măsura în care acestea sunt accesorii activității principale.

Lipsa de claritate în modul de calcul al pro-ratei de către organul de control îndreptățește recurenta să solicite instanței verificarea legalității actelor administrativ fiscale contestate, având în vedere că organul de control este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, sarcina sa fiind stabilirea corectă a impozitelor și taxelor, iar art. 6 Codul de procedură fiscală instituie obligația organului de control de a aprecia relevanța stărilor de fapt fiscale și de a adopta soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâta Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați (D.G.R.F.P. Galați), a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a atacate, pentru următoarele considerente:

Emiterea deciziei de impunere nr. x/15.05.2015 ce face obiectul contestației soluționate prin actul administrativ contestat - Decizia de soluționare nr. 834/24.08.2015 - a avut la baza considerentele Deciziei nr. 190/20.02.2015 a D.G.F.R.P. Galați, act administrativ prin care s-a dispus recalcularea pro-ratei de deducere a taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 2007 - 2010 .

Prin decizia nr. 190/2015 (necontestată de către reclamantă) s-a reținut de către organul de soluționare a contestațiilor că în urma analizării argumentelor expuse de reclamanta cu privire la determinarea procentelor de pro-rată de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente perioadei 2007-2010 și care au condus la stabilirea T.V.A. suplimentară în sumă de 535.114 RON, aceasta nu a prezentat documente din care să rezulte o altă situație de fapt fiscală, fapt pentru care a reținut că procentele de pro-rată au fost în mod corect calculate de către organul de inspecție fiscală, după cum urmează:

- pentru anul 2007 - pro-rata calculată = 8%

- pentru anul 2008 - pro-rata calculată = 7%

- pentru anul 2009 - pro-rata calculată = 5%

- pentru anul 2010 - pro-rata calculată = 5% .

Totuși, organul de soluționare a contestației a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. x/26.11.2014 în ceea ce privește debitul constând în T.V.A. în sumă de 535.114 RON și recalcularea acestuia printr-un nou act administrativ-fiscal motivat de faptul că, la reverificarea acestei taxe organul de inspecție fiscală nu a ținut cont de considerentele Deciziei nr. 292/12.09.2013 emisă de către organul de soluționare a contestațiilor (unde se menționează că a fost stabilită T.V.A. în cuantum mai mare decât suma desființată inițial) și de prevederile legale potrivit cărora nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desființat.

In atare situație, aplicarea procentelor de pro-rată pentru perioada verificată a fost tranșata prin emiterea actului administrativ - decizia nr. 190/20.02.2015 - necontestat sub acest aspect de către reclamantă în sensul respectării de către organele fiscale a modului de calcul al pro-ratei pentru fiecare an fiscal, fiind respectată formula de calcul indicată de dispozițiile art. 147 alin. (6) - (12) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, pentru perioada 01.01.2007 - 30.11.2010 când reclamanta a desfășurat operațiuni scutite fără drept de deducere realizând venituri din închirierea spațiilor comerciale deținute în contract de locație, întrucât în jurnalele de vânzări și cumpărări nu sunt evidențiate în mod distinct operațiunile taxabile organele de inspecție fiscală au procedat la recalcularea pro-ratei și implicit a diferențelor de TVA rezultate pentru perioada 2007 - 2011 în sumă totală de 533.531 RON, prin aplicarea dispozițiilor art. 145 respectiv 147 alin. (1), (2), (5) și 6 din Legea nr. 571/2003.

Prin urmare, reclamanta a realizat atât operațiuni care dau drept de deducere, cât și operațiuni care nu dau drept de deducere a TVA, aceasta având obligația stabilirii T.V.A. deductibilă aferentă achizițiilor pe bază de pro-rată, stabilită ca raport între suma totală, fără taxă, a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la numărător și suma totală, fără taxă, a operațiunilor prevăzute la numărător și a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere, la numitor.

Astfel, deși critică măsura organelor de control sub aspectul modului de calcul al procentelor, însăși reclamanta nu prezintă un mod de calcul al pro-ratei, limitându-se a menționa procentele de aplicare: 90% - pentru anul 2007, 92% - pentru anul 2008, 93% - pentru anul 2009 și 95% pentru anul 2010.

La stabilirea debitului în sumă de 533.531 RON constând în T.V.A. suplimentară de plată, organul de inspecție fiscală a respectat întocmai considerentele Deciziei nr. 190/20.02.2015 (necontestată) emisă de D.G.R.F.P. Galați, act care este definitiv în sistemul căilor administrative de atac și este obligatoriu pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate.

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 mai 2020.

III. Soluția instanței de recurs

Reclamanta a făcut obiectul unei inspecții fiscale care s-a desfășurat în perioada 11.05.2015-15.05.2015 și a vizat impozitul pe profit în perioada 01.01.2005-31.12.2011 și T.V.A. pentru perioada 01.01.2005-31.12.2011, inspecție finalizată cu încheierea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.05.2015.

În baza Raportului de inspecție fiscală s-a emis decizia de impunere nr. x/15.05.2015 prin care s-au stabilit obligațiile suplimentare la plată ce fac obiectul prezentei acțiuni, respectiv: T.V.A. suplimentar rezultat din recalcularea pro-rata pentru perioada 2007-2010 de 533.531 RON; dobânzi la TVA stabilit suplimentar de 425.677 RON; penalități de întârziere de 68.932 RON.

Decizia de impunere a fost contestată de către reclamantă iar contestația a fost respinsă potrivit deciziei nr. 834/24.08.2015, organul fiscal apreciind că pentru T.V.A. aferentă perioadei 2007-2010 contestația este neîntemeiată iar pentru anul 2005 contestația a rămas fără obiect.

Referitor la T.V.A. corespunzătoare anilor 2007-2010 și accesoriile aferente rezultate din recalcularea pro-rata (care fac obiectul litigiului), organul fiscal a apreciat că reclamanta a făcut obiectul unor verificări finalizate cu întocmirea unor decizii de impunere contestate, înscrisurile ulterioare fiind conforme dispozițiilor din deciziile de soluționare a contestațiilor.

Succesiunea actelor fiscale, cu mențiunea că vor fi avute în vedere doar aspectele care fac obiectul prezentei cauze:

În motivarea deciziei nr. 190/20.02.2015 se concluzionează că argumentele reclamantei privind modul de calcul a pro-ratei în perioada 2007-2010 nu pot fi reținute întrucât societatea nu a prezentat documente din care să rezulte o altă situație de fapt fiscală, astfel că procentele aplicate de către organul fiscal sunt cele corecte, respectiv 8% pentru anul 2007, 7% pentru anul 2008, 5% pentru anul 2009 și 5% pentru anul 2010.

Desființarea deciziei s-a dispus însă în ceea ce privește T.V.A. în sumă de 535.114 RON și accesorii întrucât nu s-au respectat cele dispuse prin decizia nr. 292/12.09.2013, respectiv a fost stabilit T.V.A. mai mare decât cel stabilit prin decizia anterioară cu încălcarea prevederilor legale care interzic stabilirea unor obligații mai mari decât în actul contestat.

Contestația formulată a fost respinsă prin decizia nr. 834/28.09.2015.

Toate aceste aspecte, reținute și de organul fiscal prin decizia nr. 834/28.09.2015, rezultă din cuprinsul actelor enumerate aflate la dosarul cauzei, nefiind de altfel subiect al unor controverse.

În opinia D.R.G.F.P. Galați, dispozițiile deciziei nr. 190/20.02.2015 care au stat la baza emiterii Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.05.2015 și a deciziei de impunere nr. xnr. 445/15.05.2015 sunt obligatorii pentru organele fiscale astfel că, cu prilejul soluționării contestației împotriva deciziei de impunere nr. xnr. 445/15.05.2015 nu mai putea fi analizat modul de calcul al pro-ratei, sarcina organului fiscal fiind doar aceea de reducere a debitului până la valoarea mai mică stabilită prin decizia nr. 292/12.09.2013.

S-a reținut de către prima instanță că, într-adevăr, prin decizia nr. 190/20.02.2015 s-a stabilit că reclamanta a realizat atât operațiuni care dau drept de deducere cât și operațiuni care nu dau drept de deducere a T.V.A., având astfel obligația stabilirii T.V.A. deductibilă aferente achizițiilor pe bază de pro-rată calculată ca raport între suma totală, fără taxă, a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la numărător, și suma totală, fără taxă, a operațiunilor prevăzute la numărător și a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere, la numitor.

Astfel, s-a motivat că societatea nu a evidențiat în mod distinct operațiunile taxabile în jurnalele de vânzări și cumpărări, motiv pentru care organele fiscale au calculat corect pro-rata pentru perioada 2007-2010 pe baza balanțelor de verificare prezentate la control, nefiind prezentate înscrisuri din care să reiasă o altă stare de fapt.

Decizia atacată a fost desființată însă, relevanță prezentând doar soluția în privința T.V.A. suplimentară cu accesoriile aferente, cu motivația că potrivit O.P.A.N.F. nr. 2137/2011, prin noul act administrativ fiscal nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desființat, decizia de impunere primară prevăzând T.V.A. în sumă de 533.531 RON TVA și accesoriile aferente iar, ca urmare a desființărilor succesive, s-a stabilit T.V.A. de 535.114 RON și accesorii de 496.120 RON.

În raport de prevederile art. 216 alin. (3) și art. 218 alin. (2) din O.G. 92/203 aplicabile speței în raport de circumstanțele cauzei, decizia nr. 190/20.02.2015 nu a fost contestată, astfel că a devenit definitivă și a dat naștere obligației organului fiscal de a întocmi noi acte administrativ fiscale cu respectarea întocmai a dispozițiilor sale. În acest sens au fost întocmite Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.05.2015 și decizia de impunere nr. x/28.09.2015, modalitatea de calcul a pro-ratei nemaiputând fi analizată în condițiile în care s-a stabilit deja definitiv că organul fiscal a aplicat procentele legale în lipsa unor documente din care să reiasă o altă stare de fapt.

Pentru aceste considerente, în mod corect contestația reclamantei a fost respinsă prin decizia nr. 834/28.09.2015, instanța înlăturând și concluziile raportului de expertiză efectuată în cauză care se dovedesc a nu fi utile în raport de dezlegarea dată acțiunii.

Cu titlu de precizări prealabile, Înalta Curte apreciază că în soluționarea cauzei sunt relevante considerentele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 190/25.09.2017, în considerarea faptului că aceasta, întrucât nu a fost atacată de reclamantă (pentru exercitarea controlului de legalitate, prin intermediul acțiunii reglementate de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală), a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac, potrivit pct. 6.2. din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul nr. 2.137/2011, care stabilesc caracterul obligatoriu al acesteia pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate.

Consecința neatacării deciziei pronunțate în cadrul recursului administrativ conduce, în principal, la obligația, pentru ambele părți, de a se conforma cele statuate în cuprinsul acesteia.

În ceea ce privește modul de soluționare a contestației reclamantei - desființarea totală a Deciziei de impunere nr. x/26.11.2014, cu obligația organelor fiscale de a proceda la recalcularea debitului constând în TVA, potrivit Deciziei nr. 292/12.09.2013 - este de remarcat că emiterea noii decizii de impunere trebuie să respecte prevederile art. 216 alin. (3) Codul de procedură fiscală,,…urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare." și ale pct. 11.7. "Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare, nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desființat, acesta putând fi contestat potrivit legii.".

Rezultă așadar, în mod firesc, că modul de calcul al obligațiilor fiscale ale reclamantei, reprezentate de TVA, urmează a respecta statuările deciziei anterioare - nr. 190/25.09.2017 - atât în ceea ce privește cuantumul acestora, care nu trebuie să fie mai mare decât suma desființată inițial (533.531 RON, potrivit Deciziei nr. 133/24.05.2012); cât și situația de fapt fiscală, cu procentele de pro-rată, așa cum au fost calculate de organele de inspecție fiscală: pentru anul 2007 - 8%, pentru anul 2008 - 7%, pentru anul 2009 - 5% și pentru anul 2010 - 5%.

În aceste condiții, susținerile recurentei reclamante, precum că inspectorii fiscali au stabilit o altă pro-rată decât cea calculată de către societate, nu pot fi reținute, întrucât, prin prisma considerentelor precedente, conduita impusă organelor fiscale a fost stabilită deja, prin deciziile nr. 133/24.05.2012, 190/25.09.2017 și, respectiv, nr. 190/20.02.2015.

Deși recurenta a arătat că, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x/15.05.2015 - atacat, și acesta, în prezenta cauză - au fost nesocotite motivele contestațiilor administrative formulate, și că instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 216 alin. (3

1

) Codul de procedură fiscală,,…noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare."; Înalta Curte reține că acxeste susțineri nu sunt întemeiate.

Deși recurenta reclamantă a contestat modul de calcul al pro-ratei, apreciind că organele fiscale nu au avut în vedere limitele sesizării, potrivit contestațiilor formulate și că s-a limitat la un mod de calcul stabilit deja prin decizia precedentă - nr. 190/20.02.2015 - este cert că inspectorii fiscali erau ținuți să respecte dispozițiile pct. 6.2. din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul nr. 2.137/2011 "Decizia emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în sensul că asupra ei organul de soluționare competent nu mai poate reveni, cu excepția situațiilor privind îndreptarea erorilor materiale, potrivit legii, și este obligatorie pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate.".

Caracterul obligatoriu al deciziei nr. 190/20.02.2015 putea fi înlăturat doar prin exercitarea acțiunii reglementate de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală și, în mod necesar, admiterea acesteia, demers judiciar pe care, însă, reclamanta nu l-a întreprins.

În aceeași măsură, nu pot fi reținute, ca pertinente, motivele invocate de recurentă, precum că, în mod real, speța dedusă judecății nu ar fi fost soluționată, prin niciuna dintre cele trei decizii de desființare - nr. 133/24.05.2012, nr. 292/12.09.2013 și nr. 190/20.02.2015 - și, că, organele fiscala trebuiau să facă aplicarea art. 147 alin. (1) - (2) Codul de procedură fiscală

Înalta Curte apreciază că, în situația în care reclamanta aprecia că oricare dintre soluțiile de desființare, inclusiv cea prin care s-a stabilit modul de calcul al pro-ratei ar fi nefavorabilă, contrară intereselor proprii, avea deschisă calea spre instanțele de contencios fiscal; or, neprocedând astfel, deciziile de soluționare (și, mai ales, decizia nr. 190/20.02.2015) au consolidat soluția fiscală raportată la starea de fapt fiscală reținută. În acest sens au fost, de altfel, instituite dispozițiile art. 216 alin. (3

1

) Codul de procedură fiscală care prevăd că soluția de desființare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, tocmai pentru a asigura contribuabilului posibilitatea de a ataca decizia și pentru a fi evitată emiterea, în mod inutil, a unor noi acte administrative fiscale.

De altfel, pentru prima dată, în prezenta cauză, instanța de contencios fiscal a fost investită cu exercitarea controlului de legalitate, ca urmare a atacării de către recurenta reclamantă a Deciziei nr. 834/28.09.2015, însă această verificare a conformității deciziei atacate cu normele legale aplicabile în materie era, după cum s-a arătat în precedent, limitată la analiza conformității deciziei cu ceea ce s-a statuat prin deciziile anterioare, neatacate. Această din urmă limitare este dată de împrejurarea că, urmare a desființării actelor administrative fiscale atacate, obligația corelativă a organului fiscal emitent al actelor era aceea de a încheia un nou act administrativ fiscal, care să respecte, însă, indicațiile organului de soluționare a contestației.

Așa fiind, este cert că orice aprecieri asupra stării de fapt fiscale, asupra modului de calcul al pro-ratei sau asupra limitelor obligațiilor fiscale ale recurentei reclamante, nu cădeau în sarcina primei instanțe, care, în mod just a dat eficiență deciziei nr. 190/20.02.2015, fără a face vreo analiză asupra aspectelor anterior indicate.

Față de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 196/CA din 25 septembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.