ÎCCJ, decizie (scj.ro #187749)

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a V-a civilă, la data de 1.03.2017, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei totale de 2.053.727,82 lei, reprezentând prejudiciu material adus reclamantei în valoare de 1.603.727 lei , din care: a) 26.180 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial menționat în factura atașată de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanțe; b) 1.177.651 lei, reprezentând profit nerealizat timp de 9 luni de reclamantă în perioada decembrie 2015 (dată de la care s-au stabilit și aplicat de către pârâte măsuri asigurătorii constând în sechestre asupra unor bunuri mobile ale reclamantei și popriri asigurătorii înființate la terții cu care reclamanta se afla în relații comerciale, terți reprezentați de bănci la care reclamanta avea deschise conturi și respectiv de clienți/furnizori ai reclamantei) până în septembrie 2016 (când s-au ridicat măsurile asigurătorii), profit nerealizat compus din prejudiciul efectiv reprezentat de pierderea comercială de 225.338 lei și din beneficiul nerealizat în sumă de 924.313 lei, calculat în raportul de expertiză extrajudiciară atașat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanțe; c) 123.282,82 lei, reprezentând dobândă legală penalizatoare care ar fi putut fi încasată de reclamantă de la debitorii săi contractuali care îi datorau la data instituirii măsurilor asigurătorii suma de 1.640.824,79 lei, dacă din propria lor inițiativă i-ar fi achitat reclamantei, în situația când nu s-ar fi înființat măsurile asigurătorii, debitul cu întârziere, dobândă calculată în raportul de expertiză extrajudiciară atașat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanțe; d) 280.794 lei, reprezentând cheltuieli ale reclamantei cu plata dobânzilor la liniile de credit pe care le-a contractat cu B. SA și cu C. SPA, cheltuieli calculate în raportul de expertiză extrajudiciară atașat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanțe) și prejudiciu moral în valoare de 450.000 lei, precum și la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului în valoare totală de 2.053.727,82 lei, de la data de 23.09.2016 și până la data achitării efective de către pârâte a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 C.proc.civ., precum și toate celelalte prevederi menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. 1.2.Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 868 din 27.04.2018, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea de majorare a onorariului de expert, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de această pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată. 1.3.Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1884A din 23.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva sentinței civile nr. 868/2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă, in parte, acțiunea și au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF și DGAMC să plătească reclamantei suma de 1.171.040 lei, reprezentând profit nerealizat, și suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/300/2015 (onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C.proc.civ.); au fost obligate, în solidar, pârâtele ANAF și DGAMC să plătească reclamantei suma de 17.815 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în prima instanță, din care 2.000 lei onorariu de expert și 15.815 lei taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ.; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și au fost obligate, în solidar, intimatele-pârâte ANAF și DGAMC să plătească apelantei-reclamante suma de 6.881 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ. Prin decizia civilă nr. 749A din 15.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie , a fost admisă cererea formulată de către apelanta-reclamantă SC A.SRL, a fost completat dispozitivul deciziei civile nr.1884 din 23.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că au fost obligate, în solidar, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei și dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data de 23.12.2019 și până la achitarea debitului. II. Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1884A din 23.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanta A. SRL, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă Sibiu. Împotriva deciziei civile nr. 749A din 15.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, reclamanta A. SRL și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. II.1 Recursurile declarate de reclamanta A. SRL Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 și a deciziei civile nr. nr. 749A/2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material cu privire la dobânda penalizatoare calculată asupra sumelor datorate de terții popriți, precum și cu privire la prejudiciul moral, respectiv dispozițiile art. 1385 C.civ., cele ale O.G. nr.13/2011 și cele privind răspunderea civilă delictuală. Potrivit raportului de expertiză contabilă, dobânda legală penalizatoare pentru raporturile dintre profesioniști este în cuantum de 123.282,76 lei, sumă calculată conform O.G. nr.13/2011, și care trebuia inclusă în cuantumul prejudiciului material; pentru a se calcula profitul nerealizat, expertul a utilizat metoda mediei profiturilor pe ultimii trei ani, iar instanța a omologat această variantă, cu aplicarea corecției privind tendința profitabilității. Dobânda legală calculată conform O.G. nr.13/2011 asupra sumelor datorate de terți reprezintă un prejudiciu suplimentar profitului nerealizat și pierderii suferite de reclamantă, acordate de instanța de apel, recurenta susținând că, potrivit principiului reparației integrale a prejudiciului suferit, consacrat de art. 1385 C.civ., se impune includerea dobânzilor legale în suma acordată cu titlu de prejudiciu material. Cu privire la prejudiciul moral, instanța de apel a reținut că, în speță, se invocă încălcarea dreptului nepatrimonial al reclamantei la imagine/ reputație, însă, a respins pretențiile privind repararea prejudiciului moral, pe motiv că se pretinde un prejudiciu material nedovedit pe termen mediu și lung, întrucât, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat pierderile materiale suferite ca urmare a afectării imaginii/reputației prin demersurile întreprinse de pârâte. Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deși din petitul cererii de chemare în judecată nu rezultă că a cerut daune morale și materiale exclusiv pentru perioada 15.12.2015 - 22.09.2016, instanța de apel a subliniat faptul că efectul încălcării reputației reclamantei se întinde ulterior perioadei pentru care a formulat pretenții și că ar fi încălcat astfel principiul disponibilității, iar prejudiciul moral adus reputației/imaginii societății a fost reparat prin sentința definitivă dată în dosarul având ca obiect contestație la executare. S-a mai arătat că, din dispozițiile legale cuprinse în art. 257 C.civ. și art. 253 alin. (4) C.civ., reiese că pot fi acordate despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, iar susținerea instanței de apel în sensul că admiterea contestației la executare și anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ce au făcut obiectul dosarului nr. x/300/2015 sunt o reparație suficientă pentru prejudiciul moral invocat este contrară legii, întrucât despăgubirile ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciului moral nu pot fi cuantificate printr-o expertiză de specialitate, instanța de judecată urmând să aprecieze, raportat la atingerea efectivă adusă dreptului nepatrimonial, despăgubirile cuvenite. Prin admiterea contestației la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2015 s-a constatat doar nelegalitatea actelor emise de pârâte, nefiind reparat și prejudiciul adus imaginii/reputației reclamantei, în condițiile în care adresele de înființare a măsurilor asigurătorii au fost aduse la cunoștința tuturor partenerilor contractuali. Recurenta-reclamantă a mai arătat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă încetarea relațiilor contractuale cu furnizori și bănci, blocarea activității societății, scăderea drastică a numărului de angajați, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea și bonitatea societății, iar din declarațiile celor trei martori audiați rezultă impactul măsurilor asigurătorii asupra imaginii societății, fapt care a dus la reticența furnizorilor de a mai lucra cu reclamanta, iar furnizorii care au acceptat să mai deruleze relații comerciale (ulterior ridicării măsurilor) au impus condiții mult mai restrictive. În continuare, recurenta-reclamantă a făcut referire la declarațiile martorilor audiați în cauză și la înscrisurile depuse la dosar, din care reiese modul în care a fost percepută societatea de către bănci, clienți sau furnizori, după instituirea măsurilor asigurătorii. Conchizând, recurenta a învederat că, contrar celor reținute de instanța de apel, în cauza dedusă judecății sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 și de art. 1349 C.civ. în privința prejudiciului moral, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției. Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate și, rejudecând, obligarea intimaților-pârâți la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului acordat de la data de 23.09.2016, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, până la data achitării efective, iar nu de la data de 23.12.2019, data pronunțării deciziei, cum greșit a stabilit instanța de apel. Recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată încalcă dispozițiile de drept material prevăzute de art. 1523 și art.1381 C.civ., respectiv art. 2 din O.G. nr. 13/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ. S-a mai arătat că pârâții au fost de drept în întârziere și aveau obligația de a achita dobânda legală de la data cauzării prejudiciului, respectiv de la data de 23.09.2016 și până la plata efectivă. În speță, răspunderea civilă delictuală derivă din instituirea măsurilor asigurătorii la data de 15.12.2015 și menținerea, în mod nelegal, până la 22.09.2016; prin urmare, la data de 23.09.2016 prejudiciul era cert, produs și nereparat, iar creanța societății era certă, lichidă și exigibilă potrivit dispozițiilor art. 1381 C.civ. și art. 663 C.proc.civ. II.

Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de A.SRL, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală și temeinică. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a susținut că instanța de apel nu a analizat, în mod riguros, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C.civ., în motivare, instanța făcând referire de mai multe ori la dispozițiile art. 1357 alin. (1) C.civ. care prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite este obligat să repare acel prejudiciu. Instanța de apel s-a limitat la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, prin care s-a stabilit un prejudiciu incert, ipotetic, ce putea sau nu fi realizat, fără a analiza temeinic condițiile răspunderii civile, respectiv probele existente la dosar, pentru a stabili dacă există un prejudiciu cert în condițiile art. 1349 C.civ. O altă condiție importantă necesar a fi complinită pentru atragerea răspunderii civile delictuale este vinovăția, iar curtea de apel avea obligația să analizeze existența sau inexistența vinovăției, cât și forma acesteia, având în vedere că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare pe baza cărora să se stabilească vinovăția. În prezenta speță, vinovăția nu poate fi reținută, întrucât organele fiscale au acționat în conformitate cu legislația în domeniul fiscal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii A-FCT 29652 din 15.12.2015 și actele de executare emise în baza acesteia au beneficiat de prezumția de legalitate până la data de 25.01.2017, dată la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 7330 din 01.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/300/2015. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a învederat că instanța de apel trebuia să aibă un rol activ de analizare a tuturor elementelor, ținând cont de normele legale în vigoare, utilitatea probatoriul administrat în speță, doctrină și jurisprudență. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a mai arătat că măsurile asigurătorii au fost instituite de către DGAF Constanța, în baza dispozițiilor art.129 C.proc.fisc., aplicabil la data controlului, iar acțiunea instituției nu poate fi considerată o faptă ilicită, deoarece articolul anterior menționat reglementează posibilitatea organului fiscal de a dispune instituirea unor măsuri asigurătorii, pentru a se preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat, atunci când constată că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. A mai susținut recurenta-pârâtă că, în speța dedusă judecății, este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de dispozițiile art.1353 C.civ., conform cărora „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”, pentru că măsurile asigurătorii au fost instituite în conformitate cu prevederile art.6 alin.(2) lit.e) din O.G. nr.74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală conform cărora: (2) În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, personalul prevăzut la alin.(1) are dreptul:..e) să dispună, în condițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă, să își înstrăineze ori să își risipească patrimoniul. Prin urmare, în cauză, nu există o faptă ilicită și nici un abuz de drept, pentru a se dispune obligarea organelor fiscale la pretențiile reclamantei. În motivare, instanța de apel a evocat expertiza contabilă administrată în cauză, criticând instanța de fond pentru faptul că nu a reținut așa-zisul prejudiciu suferit de apelantă, consemnat în raportul de expertiză; în acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a analizat temeinic această probă și a constat că expertul nu a putut stabili un prejudiciu cert, suferit de apelantă pentru cele 9 luni în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a produs efecte, expertul calculând doar un prejudiciu ipotetic. S-a mai arătat că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele fiscale au urmărit protejarea creanței pe care reclamanta ar datora-o bugetului, iar indisponibilizarea bunurilor acesteia nu a echivalat cu executarea lor, măsurile asigurătorii dispuse nefiind acte de executare; la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, actul administrativ-fiscal se bucura de prezumția de validitate, iar instituția pârâtă, emitentă a actului, a acționat conform prevederilor legale în vigoare la acea dată. Astfel, conturile și bunurile debitoarei au fost doar indisponibilizate, nu s-a încasat vreo sumă din conturi și nici nu s-au valorificat bunurile, indisponibilizarea nefiind echivalentă cu executarea. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a mai susținut că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului, iar potrivit înscrisurilor denumite „situație comparativă a indicatorilor economico- financiari ai societății anterior instituirii măsurilor asigurătorii și situație a indicatorilor economico-financiari ulterioară instituirii măsurilor asigurătorii” nu poate fi constatat caracterul cert al prejudiciului invocat, întrucât cuantumul sumei de 2.053.727,82 lei reprezentând prejudiciul solicitat, nu a putut fi calculat la cifra de afaceri a societății, ci la procentul de profit al unei societăți în ansamblul său. Expertul desemnat în cauză a introdus în calculul său și dobânzi la credite pe care oricum societatea le datora instituțiilor de credit, iar dacă s-a referit la eventuale dobânzi penalizatoare nu există certitudinea că reclamanta ar fi achitat în termen ratele scadente, aspect care a fost constatat și de către instanța de apel, dar care nu a înlăturat rezultatul expertizei. O ultimă critică vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/300/2015 (onorariu avocațial redus conform art. 451 alin.(2) C.proc.civ.), suma de 17.815 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, din care 2000 lei onorariu de expert și 15.815 lei taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ., menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate, precum și suma de 6.881 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C.proc.civ. Astfel, pârâta a susținut că suma acordată de instanța de apel este mult prea mare și nu se justifică, sens în care a solicitat instanței ca, în temeiul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., să micșoreze onorariul avocaților în raport de onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale și să se constate că obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru este nelegală. Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de SC A. SRL. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu a învederat că hotărârea fost dată cu încălcarea normelor de drept substanțial, motiv ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., întrucât instanța de apel, la pronunțarea celor două decizii trebuia să analizeze întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1349 C.civ. Instanța de apel nu a cercetat probele existente la dosar, din care reiese că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, deoarece prejudiciul nu este unul cert, potrivit art. 1349 C.civ. Recurenta a susținut că obligarea sa, în solidar, la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, calculată de la data de 23.12.2019 și până la achitarea debitului este nelegală, instanța evidențiind faptul că în materia răspunderii civile delictuale este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului și că sunt incidente prevederile art.1535 C.civ., în sensul că dacă o sumă de bani nu este plătită la scadentă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a făcut referire la prevederile art.2 din O.G. nr. 13/2011, articol care nu este incident în speță, cum, de altfel, nu sunt incidente nici prevederile art.1535 C.civ., pentru că organul fiscal nu datorează sume la o anumită scadență, iar presupusul debit s-a născut prin decizia civilă nr. 1884A din 23.12.2019, când, în mod greșit, pentru motivele arătate în calea de atac declarată de instituția recurentă, s-a statuat obligația de plată în sarcina organelor fiscale. II.

Recursul declarat de pârâta ANAF Prin cererea de recurs formulată Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749/2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a criticat modul de rezolvare a cererii de completare, arătând că în greșit instanța de apel a apreciat că se cuvine reclamantei acordarea dobânzii legale, începând de la data de 23.09.2016 până la data achitării efective a despăgubirilor. Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1349 și ale art. 1353 C.civ., privind îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, de vreme ce persoana care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția situației când dreptul este exercitat abuziv. În argumentarea criticii de nelegalitate formulate, pârâta susține că măsurile asigurătorii au fost instituite conform art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizării activității ANAF și că în aceste condiții, lipsește caracterul ilicit al faptei și nu se pune problema provocării vreunui prejudiciu societății reclamante, ceea ce echivalează cu lipsa temeiului pentru acordarea dobânzilor. II.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând fondul, respingerea apelului declarat de reclamanta A. SRL, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca legală și temeinică. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut că decizia atacată este nelegală, pentru că instanța de apel nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale, ci s-a rezumat la a prelua concluziile din raportul de expertiză care stabilește un prejudiciu ipotetic, care s-ar fi putut realiza, fără a analiza și celelalte apărări ale recurentei reținute, în mod corect, de prima instanță prin sentința nr. 868 din 27.04.2018. Instanța de apel nu a efectuat o analiză asupra vinovăției, această omisiune putând fi calificată ca fiind una negativă, care a creat o greșită convingere a instanței conducând, în mod nelegal, la angajarea răspunderii civile a recurentei-pârâte DGAMC. Recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a arătat că, la stabilirea vinovăției, instanța de apel a reținut greșit că DGAMC încearcă să se exonereze de răspundere și că „a executat ordinul vădit nelegal al organului ierarhic superior”, în condițiile în care instanța a înlăturat apărările sale prin care a învederat că între ANAF-DRAF 2 Constanța și DGAMC, în calitatea de organ de executare, nu a existat un raport de subordonare, ci un raport reglementat de Ordinul nr. 2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la acea dată), conform căruia măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în prezenta speță, calitatea de organ de executare aparținând DGAMC. S-a mai arătat că instanța de apel, la analiza vinovăției reținute în sarcina DGAMC, nu a avut în vedere fundamentul de ordin legislativ și volitiv, acțiunile pârâtei au fost legale de la data primirii deciziei de măsuri asigurătorii, decizie care a beneficiat de prezumția de legalitate până la desființarea către instanța de executare. Recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a mai susținut că pentru angajarea răspunderii civile a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este suficient să existe o faptă ilicită, ci trebuie să existe și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, fiind necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, iar autorul să fi acționat cu vinovăție; or, în cauză, recurenta-pârâtă DGAMC, în calitate de organ de executare, a instituit măsuri în baza deciziei nr. 26952/2015, decizie care la momentul instituirii măsurilor asigurătorii se bucura de prezumția de legalitate a unui act administrativ fiscal, acționând conform prevederilor legale în vigoare. Mai mult, măsurile asigurătorii pe care recurenta le-a dus la îndeplinire nu sunt acte de executare silită, ci mijloace procesuale care au ca scop doar asigurarea părții, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite dacă va obține titlul executoriu. Astfel, recurenta a solicitat instanței de recurs să analizeze răspunderea subiectivă comparativ cu cea obiectivă, cea dintâi fiind caracterizată prin existența unei culpe, care este necesar să fie constatată, iar fapta prejudiciabilă să îi fie culpabilă. A mai arătat recurenta că nu a făcut altceva decât să pună în aplicare măsurile dispuse de o altă instituție cu atribuții de control, ANAF, în conformitate cu obligațiile expres prevăzute de lege. Referitor la prima condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art.1349 C.civ., cea a existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că nu există un prejudiciu care să se datoreze emiterii actelor asigurătorii de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În ceea ce privește fapta ilicită, a susținut că nu se poate reține în sarcina sa, în condițiile în care a acționat în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză. Conchizând, recurenta a susținut că nu este îndeplinită nici condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, pentru a fi atrasă răspunderea civilă în sarcina sa. Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art.451 alin.(1) și art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurenta a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin decizia nr. 1884/2019. Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 749A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1884A/2019, pronunțată de aceeași instanță, recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând fondul, să dispună respingerea apelului declarat de reclamanta A. SRL. Recurenta a învederat că hotărârea atacată, în virtutea principiului accesorium sequitur principale , fost dată cu încălcarea normelor de drept substanțial, motiv ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., întrucât instanța de apel, la pronunțarea celor două decizii, trebuia să analizeze întrunirea cumulativă condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1349 C.civ., iar nu să se rezume la a prelua concluziile unui raport de expertiză care a stabilit un prejudiciu ipotetic. Instanța de apel a stabilit, în mod greșit, culpa pârâtei DGAMC prin raportare la sentința nr. 7330/2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/300/2015, ce a avut ca obiect contestație la executare silită, hotărâre pronunțată în contradictoriu cu ANAF și DGAMC și care a analizat numai legalitatea măsurii asigurătorii dispuse de către Direcția de Antifraudă, actele de punere în aplicare a măsurii întocmite de către DGAMC fiind analizate ca acte subsecvente, emise în baza legalității de care se bucura decizia de instituire a măsurilor asigurătorii. Recurenta a mai arătat că pretinsul prejudiciu material, stabilit prin expertiză și însușit de instanța de apel ca fiind cauzat de pârâta DGAMC, nu reprezintă un eventual profit nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a punerii în executare a deciziei de măsuri asigurătorii. II.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.SRL, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Recurenta-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de instanța a pronunțat încheierea de admitere în principiu și a acordat termen pentru judecarea Administrare Fiscală și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți II. 1 Recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 și a deciziei civile nr. 749/2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarat de reclamanta A.S.R.L. sunt nefondate pentru motivele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând să fie analizate din această perspectivă. Este nefondată critica formulată de reclamantă cu privire greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează materia răspunderii civile delictuale cu referire la acordarea despăgubirilor morale pentru lezarea imaginii societății ca urmare a măsurilor asigurătorii instituite de ANAF în anul 2016. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că măsurile asigurătorii instituite de ANAF asupra conturilor reclamantei, dar și asupra altor bunuri ale societății, măsuri puse în aplicare de pârâta DGAMC, au fost anulate prin sentința civilă nr. 7330 din 01.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, instanța de judecată admițând contestația societății reclamante și anulând decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652 din 15.12.2015. În măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acțiunii în pretenții prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis , cel stabilit în considerentele deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, (paragrafele 74-77) - ,instanța de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă în procedura de unificare a recursului în interesul legii. Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acțiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că în speță măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă și pârâta ANAF. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum . Înalta Curte reține că cerința prejudiciului moral produs intimatului reclamant a fost corect evaluată de instanța de apel, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale. Daunele morale trebuie temeinic justificate, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conținut economic, astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a daunelor reale și efective produse victimei. În cauză, în mod corect a stabilit instanța de apel că pârâtele nu au cauzat reclamantei un prejudiciu moral, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei concretizate în faptul că, în primul rând, toate cererile formulate în justiție de societatea reclamantă au fost admise: prin sentința civilă nr. 7330 din 01.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652 din 15.12.2015 emisă de ANAF, prin decizia nr.1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă au fost acordate despăgubiri materiale, iar prin decizia nr. 774/2020 pronunțată de aceeași instanță a fost acordată dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă a despăgubirii. Mai mult, reclamantei i-au fost acordate și cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, astfel încât, în ansamblu, reparația are un caracter complet și echitabil. Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că admiterea acțiunilor și reparația acordată prin hotărârile judecătorești, dincolo de posibilitatea punerii lor în executare și recuperarea prejudiciului material, au potențialul de a constitui per se o modalitate de reparație morală, așa cum a constatat în numeroase rânduri în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, susținerile formulate în recurs de reclamantă referitoare la pierderea clientelei, încetarea relațiilor contractuale cu furnizori și bănci, blocarea activității societății, scăderea drastică a numărului de angajați, crearea unei imagini negative cu privire la seriozitatea și bonitatea societății, reprezintă chestiuni care țin de situația de fapt, constituind critici de netemeinicie, referitoare la aprecierea probelor. Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greșitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de fond, aspect incompatibil cu structura recursului, așa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Dispozițiile art. 483 din actul normativ menționat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ.: ”Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.” În jurisprudența sa, Înalta Curte a statuat în mod constant că interpretarea greșită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în dispozițiile de nelegalitate ale codului de procedură civilă. În cauză, instanța de apel a administrat un probatoriu amplu, încuviințând toate solicitările reclamantei, care a depus documente menite să dovedească situația de fapt dedusă judecății și au fost audiați martori. Reiterăm că scopul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie. După abrogarea Codului de procedură civilă din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat și de structura art. 488, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor. Astfel, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, nu schimbarea situației de fapt, adică a situației premisă la care se aplică norma de drept. Așa fiind, aceste critici excedează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. și nu pot fi analizate de instanța de control judiciar în calea de atac a recursului. Este nefondată critica reclamantei referitoare la momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru obligația de plată a despăgubirii stabilite prin decizia nr. 1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă. Astfel, în mod corect a reținut instanța că obligația ce constituie debitul principal a devenit lichidă și exigibilă de la data de 23.12.2019, când a fost pronunțată decizia ce face obiectul recursului, decizie care a cuantificat obligația stabilită în sarcina pârâtelor. Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. (2) C.civ., dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, însă trebuie efectuată distincția conceptuală între reparația datorată reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale care constituie obligația principală și dreptul la acordarea dobânzilor conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011 care are natura juridică a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a sumei de bani datorate de pârâte, constituind o obligație accesorie ce derivă din obligația principală. Pe de altă parte, trebuie arătat că dreptul la reparație nu se materializează de plano într-o creanță bănească, având prioritate principiul reparării prejudiciului în natură. Astfel, numai după pronunțarea hotărârii judecătorești, reparația se concretizează într-o sumă de bani ce trebuie plătită reclamantei și care acoperă prejudiciul cauzat prin fapta ilicită. Așadar, suma datorată devine lichidă și exigibilă numai după acordarea acesteia prin hotărâre judecătorească, practica instanțelor de judecată fiind constantă în această materie și ,în consecință, nu se poate considera că pârâtele sunt în întârziere de la data producerii prejudiciului, ci numai de la data pronunțării hotărârii judecătorești. Pentru ca reclamanta să poată pretinde acordarea dobânzii legale este necesar, în primul rând, ca obligația principală ce are ca obiect dreptul de reparație și obligația corelativă de plată a reparației să fie stabilite printr-un titlu de creanță, care în cauză este hotărârea judecătorească, respectiv decizia nr. 1884/2019. Numai după consacrarea dreptului la reparație prin obținerea titlului, creanța ce s-a născut în patrimoniul societății reclamante a devenit exigibilă, având drept consecință nașterea dreptului la acordarea dobânzilor până la efectuarea plății. Așa fiind, cele două obligații au un temei juridic diferit, un izvor juridic diferit și, în consecință, este neîntemeiată critica formulată în recurs că dreptul la reparație cuprinde în structura sa și dreptul la acordarea dobânzilor. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. SRL împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 și a deciziei civile nr. 749/2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1884 A/2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Sibiu este nefondat pentru motivele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, urmând să fie analizate din această perspectivă. Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Antifraudă Fiscală Sibiu cu privire la regimul juridic al răspunderii civile delictuale, asa cum a fost analizat de instanța de apel. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 7330/2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, instanța de judecată a admis contestația la executare formulată de societatea reclamantă și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 29652/2015 emisă de ANAF. Ulterior rămânerii definitive a sentinței menționate, reclamanta a formulat acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ în cadrul contestației la executare. Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, instanța de control judiciar va analiza regimul juridic al răspunderii civile delictuale în situația anulării unui act administrativ, așa cum acesta a fost conturat în considerentele Deciziei nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, paragrafele 74-77: ” 74. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din Codul civil, în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant. 75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.(...) 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de Codul civil.” Așa fiind, în măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ, regimul juridic aplicabil acțiunii în pretenții prin care reclamanta solicită despăgubiri este, mutatis mutandis , cel stabilit în considerentele deciziei menționate anterior - ,instanța de apel respectând dezlegările din considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă în procedura de unificare prevăzută de art. 514 C.proc.civ. Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a constatat nelegalitatea actului de instituire a măsurilor asigurătorii constituie temeiul juridic al formulării acțiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că, în speță, măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă și pârâta ANAF. În litigiul dedus judecății este necesar a fi demonstrată, în afară de existența faptei ilicite, întrunirea și a celorlalte condiții prevăzute de lege, respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În cazul anulării actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale sau morale, reclamantul având obligația de a dovedi existența și întinderea prejudiciului. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum . În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a arătat în considerente că elementele acestuia au fost luate în considerare pe baza expertizei administrate în cauză, conform obiectivelor stabilite în cursul administrării probelor. În acest context, este neîntemeiată critica pârâtei privind nemotivarea deciziei