ÎCCJ — Instituirea măsurilor asiguratorii. Condiții de legalitate

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamanta A prin administrator, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a solicitat a se constata nulitatea Deciziei de instituire măsuri asiguratorii nr. 13/22.03.2016 emisă sub nr. 1830 din 06.04.2016 și a actelor subsecvente și anularea acestor acte ca lipsite de suport legal.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Suceava – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința nr. 250 din 25 octombrie 2016, a admis cererile conexate, formulate de reclamanta A prin administrator, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 13 emisă la data de 22.03.2016, înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava sub nr. 1830/06.04.2016 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă. În motivarea recursului se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale. În mod greșit a reținut prima instanță faptul că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată luarea măsurilor asigurătorii, neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului. Rațiunea instituirii măsurilor asigurătorii constă în garantarea recuperării obligațiilor datorate, acestea reprezentând o măsură de siguranță a creditorului, premergătoare actelor de executare silită, că va avea de unde să-și îndestuleze creanța. Caracteristica instituirii măsurilor asigurătorii este urgența. Instituirea sechestrului asigurător are drept consecință indisponibilizarea bunurilor aflate în proprietatea societății reclamante, importanța măsurii este de necontestat în vederea punerii în executare ulterioară a titlului executoriu al creditorului, în condițiile în care scopul executării silite este acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului creditorului în vederea aducerii la îndeplinire a obligațiilor pe care debitorul le are față de bugetul general consolidat. Masurile asigurătorii dispuse conduc numai la indisponibilizarea bunurilor în scopul asigurării colectării creanțelor fiscale. Susținerea debitoarei potrivit căreia nu există pericolul sustragerii nu a fost dovedită de aceasta. Din contră, împrejurarea că aceasta a contestat titlul de creanță creează o situație de incertitudine în ceea ce privește menținerea patrimoniului asupra căruia s-au instituit măsurile asigurătorii. Având în vedere constatările organului fiscal, și existând pericolul ca societatea să-și înstrăineze patrimoniul, prejudiciind bugetul de stat, s-a procedat în deplină concordanță cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 la emiterea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii contestate a cărei emitere este justificată de riscul evident de neplată și de comportamentul fiscal al reclamantei. Dat fiind și cuantumul ridicat al obligațiilor stabilite suplimentar (1.213.029 lei), recurenta consideră că se justifică instituirea măsurilor asigurătorii, existând pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Apărările formulate în cauză Intimata A a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât excepția nulității, cât și recursul sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare , Înalta Curte constată că recurenta și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe motivul prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, dezvoltând critici subsumate acestui motiv. Susținerea intimatei din întâmpinare, în sensul că recurenta nu indică normele de drept material încălcate de judecătorul fondului pentru a se încadra în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 punctul 8 din Codul de procedură civilă, republicat, nu echivalează cu „nemotivarea recursului", astfel cum această noțiune este avută în vedere de dispozițiile art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului. Pe fondul cauzei , Înalta Curte reține că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași nu a motivat în nici un mod luarea măsurilor asigurătorii, nedovedind nici o situație concretă din care să rezulte ca este îndeplinită condiția existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării. Simpla completare a unui formular tipizat de către recurentă, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situației contribuabilului față de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor masuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, și pune instanța în imposibilitatea de a exercita controlul măsurii luate. Dispozițiile Ordinului nr.2605/2010 modificat prin Ordinul nr. 1296/2014 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedura fiscală, stabilesc că trebuie întocmit un Referat justificativ al măsurilor asigurătorii care trebuie să conțină următoarele elemente minimale: - datele de identificare ale contribuabilului; -temeiul de drept; -prezentarea stării fiscale de fapt a contribuabilului, constatată în urma documentării și/sau a unei inspecții fiscale, ca urmare a cercetării la fața locului ori ca urmare a efectuării, în condițiile legii, de controale curente, operative și inopinate sau controale tematice, după caz;" -cuantumul obligațiilor bugetare restante/stabilite în urma inspecției fiscale/controlului vamal ulterior/estimate sau care urmează a se stabili prin inspecție fiscală/control vamal ulterior sau pentru care s-a dispus/urmează să se dispună atragerea răspunderii solidare ori cuantumul obligațiilor bugetare stabilite prin titluri de creanță care nu au ajuns la scadență; -activele patrimoniale asupra cărora pot fi instituite măsurile asigurătorii; -motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ținând cont și de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau de insolvabilitate etc). Înalta Curte constată că este evidentă absența motivării în fapt a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate. Potrivit art.213 alin. (2) din codul de procedură fiscală (Legea nr.207/2015) se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiții, respectiv existența unor cazuri excepționale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că nici în referatul justificativ și nici în decizia contestată nu se indică aspecte de fapt din care să rezulte pericolul ca societatea controlată să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând ori îngreunând în mod considerabil colectarea. Angajarea răspunderii fiscale a debitorului, nu presupune în mod automat și luarea măsurilor asigurătorii, având în vedere condiția enunțată de art.213 alin. (2) Cod de procedură fiscală, respectiv existența unor elemente care anunță o anumită atitudine psihică a debitorului, reaua-credință circumstanțiată prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori risipire a activelor patrimoniale. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată, așadar, la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu reprezintă o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. Or, în cauza de față, pentru a dovedi existența acestui pericol, recurenta a făcut trimitere doar la comportamentul petentei în cadrul operațiunilor care au făcut obiectul controlului fiscal nerelevând acte, fapte sau operațiuni concrete din care să rezulte că aceasta intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.