ÎCCJ, decizie (scj.ro #141021)

Conflict negativ de competență. Acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul pretins a fi cauzat ca urmare a executării unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii anulate pe calea contestației la executare.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Competența materială

Index alfabetic

: despăgubiri

prejudiciu

măsuri asiguratorii

NCPC, art. 95

Legea nr. 554/2004, art. 2, art. 8, art. 18

Din coroborarea dispozițiilor art. 8 cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, se deduce faptul că instanța de contencios administrativ nu are competența de a se pronunța asupra cererilor ce vizează exclusiv obligarea autorităților publice la plata unor despăgubiri, cereri ce

intră în competența instanțelor de drept comun.

Ca atare, acțiunea prin care s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Suceava, în solidar, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin executarea deciziilor de instituire a unor măsuri asigurătorii, desființate de către instanțele de judecată, pe calea contestației la executare, are un obiect exclusiv patrimonial, neputând atrage competența instanței de contencios administrativ.

Secția I civilă,decizia nr. 1904 de la 23 noiembrie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2017 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr.1 Suceava, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.832,22 lei/zi, cu începere de la 2.06.2014 și până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este cesionarul tuturor drepturilor litigioase ale fostei societăți B. SRL, împotriva căreia au fost emise, de către pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr.1 Suceava, deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii nr.1077078/SV/02.06.2014 și nr. 1079075/SV/06.08.2014, măsuri ce au fost desființate ulterior.

Astfel, prin sentința civilă nr. 2251 din data de 8.04.2015 pronunțată de Judecătoria Bacău a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.1077078/SV/02.06.2014, soluția devenind definitivă prin decizia nr. 750 din data de 15.09.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 6829 din data de 25.05.2015, Judecătoria Sectorului 4 a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.1079075/SV/06.08.2014, soluția devenind definitivă prin decizia nr. 813/A din data de 19.02.2016 pronunțată de Tribunalul București.

În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că măsurile dispuse în baza celor două decizii de instituire a măsurilor asigurătorii au vătămat grav societatea B. SRL, care a intrat în lichidare voluntară ca urmare a imposibilității de funcționare generate de executarea celor două decizii, apreciind că pârâții sunt responsabili pentru acoperirea prejudiciului cauzat societății prin cele două acte administrative nelegale.

În drept, au fost indicate dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 1.03.2017, reclamantul a arătat că până la data de 1.03.2017 valoarea prejudiciului se cifrează la suma de 1.813.897,8 lei.

Prin sentința civilă nr. 2358 din data de 14.06.2017, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct.2 C.pr.civ., raportat la art. 95 alin. (1) pct.1 C.pr.civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția civilă.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a arătat că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâților la despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat autoarei reclamantului prin executarea deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii.

Coroborând prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu cele ale art. 18 din același act normativ, curtea de apel a concluzionat că instanța de contencios administrativ nu are competența de a se pronunța asupra cererilor ce vizează exclusiv obligarea autorităților publice la plata unor despăgubiri, cereri ce intră în competența instanțelor de drept comun.

Curtea de apel a mai reținut că pentru a învesti legal instanța de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamantul ar trebui să probeze faptul că s-a adresat anterior instanței de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător.

Instanța a constatat că o atare condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii au fost desființate de către Judecătoria Bacău, respectiv de Judecătoria Sectorului 4 pe calea contestației la executare silită, și nu în cadrul unor acțiuni de contencios administrativ.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a pronunțat sentința nr. 1202 din data de 21.09.2017, prin care prin care a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că acțiunea promovată are configurația unei cereri în despăgubiri pentru prejudiciul afirmat ca fiind pricinuit prin emiterea a două acte administrativ-fiscale nelegale, anulate în prealabil în condițiile art. 129 alin. (11) raportat la art. 172 din OG nr. 93/2002, acțiune ce se grefează pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul a apreciat că deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii sunt acte administrativ-fiscale, iar potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 din noul Cod de procedură fiscală, împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asiguratorii se poate formula contestație la instanța de contencios administrativ, prin derogare de la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Față de temeiul de drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile și în raport cu izvorul lor afirmat, anume două acte administrativ fiscale anulate, Tribunalul a reținut că revine instanței specializate de contencios administrativ competența de soluționare a cauzei.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C.pr.civ., raportat la art. 133 pct. 2 C.pr.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Ceea ce a determinat ivirea prezentului conflict de competența a fost calificarea diferită pe

care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o acțiunii introductive prin care reclamantul A., în calitate de cesionar al tuturor drepturilor litigioase ale fostei societăți B. SRL, a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr.1 Suceava, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.832,22 lei/zi, cu începere de la 2.06.2014 și până la data plății efective, prejudiciu care se pretinde că ar fi fost cauzat autoarei reclamantului, prin executarea deciziilor de instituire a unor măsuri asigurătorii, măsuri ce au fost desființate ulterior, prin două hotărâri pronunțate de Judecătoria Bacău și, respectiv Judecătoria Sectorului 4, rămase definitive.

Așadar, reclamantul a înțeles să învestească instanța de contencios administrativ cu o acțiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâților, în solidar, la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin executarea deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii, ulterior anulate de către instanțele de judecată, pe calea contestației la executare.

Contenciosul administrativ este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind

activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim

.

Art. 8 din același act normativ, explicit intitulat „obiectul acțiunii judiciare”, prevede că

persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim

.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru

.

Din coroborarea prevederilor anterior redate, se deduce faptul că instanța de contencios administrativ nu are competența de a se pronunța asupra cererilor ce vizează exclusiv obligarea autorităților publice la plata unor despăgubiri, cereri ce intră în competența instanțelor de drept comun.

Astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, acțiunea în despăgubiri formulată în fața unei instanțe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acțiunii în contencios, neintrând în sfera de competență a instanței de contencios soluționarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial, cum este situația în speță.

Potrivit art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind noul Cod de procedură fiscală, împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asiguratorii se poate formula contestație la instanța de contencios administrativ, prin derogare de la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Contrar celor reținute de tribunal, chiar dacă acțiunea promovată are configurația unei cereri în despăgubiri pentru prejudiciul afirmat ca fiind pricinuit prin emiterea a două acte administrativ-fiscale nelegale, anulate în prealabil, în speță nu pot fi aplicate dispozițiile derogatorii prevăzute de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, aceste prevederi aplicându-se doar deciziilor comunicate după data de 6 decembrie 2016 (data publicării OUG nr. 84/2016 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul financiar-fiscal în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 977).

Cum reclamantul din litigiul dedus judecății nu s-a adresat instanței de contencios

administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător și repararea pagubei cauzate, deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii fiind desființate pe calea contestației la executare silită prin hotărâri rămase definitive, și nu în cadrul unor acțiuni de contencios administrativ, reiese că o atare cerere de chemare în judecată, având un obiect exclusiv patrimonial, nu poate atrage competența instanței de contencios administrativ.

Având în vedere considerentele expuse, față de natura civilă a litigiului dedus judecății, Înalta Curte a constatat că, dintre cele două instanțe aflate în conflict, revine Tribunalului București, Secția a IV-a civilă competența de a soluționa prezenta acțiune.