ÎCCJ, decizie (scj.ro #187627)

A. Apel. Anularea apelului ca insuficient timbrat. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă

B.Acțiune în despăgubiri. Motiv invocat

omisso medio.

Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

asigurări

taxă de timbru

cerere de reexaminare

ajutor public judiciar

excepția insuficientei timbrări

excepția prescripției dreptului material la acțiune

întreruperea cursului prescripției

motiv invocat

omisso medio

C. proc. civ., art. 10 alin. (1), art. 470 alin. (3), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (2)

O.U.G. nr. 80/2013, art. 31 alin. (1), art. 33 alin. (2)

C.civ., art. 2.528 alin. (1), art. 2537 pct. 3, art. 2539 alin. (1), art. 2541 alin. (6)

A.

Nicio dispoziție legală nu obligă instanța ca, după ce a comunicat părții obligațiile care îi revin în chestiunea timbrajului, să procedeze apoi, în măsura în care au fost demarate procedurile de reexaminare și de acordare a facilităților la plata taxei, care au fost respinse, la o nouă comunicare a aceleiași obligații.

Așa fiind, comunicarea încheierilor de respingere a cererilor de reexaminare și de acordare a ajutorului public judiciar constituie o măsură suficientă pentru ca partea să înțeleagă că suma pe care o are de achitat este chiar cea pe care, pe căile expuse anterior și care îi fuseseră respinse, o contestase.

Astfel, în cazul în care plata taxei de timbru nu a fost făcută integral, dispoziția de anulare a apelului ca insuficient timbrat a fost adoptată cu respectarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

B.

Potrivit dispozițiilor art. 2.537 pct. 3 C.civ., „Prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale (...)”, iar în conformitate cu art. 2.539 alin. (1) C.civ., în acest caz, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de urmărire penală necompetent ori chiar dacă este „nulă pentru lipsă de formă”. În conformitate cu art. 2.541 alin. (6) C.civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, „întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare”.

Așa fiind, în speță erau create premisele pentru a se constata că a operat întreruperea cursului prescripției, dar acest aspect, al întreruperii cursului prescripției, a fost invocat pentru prima oară în recurs, omisso medio, așa încât el nu poate fi primit, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.,

„

motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor

”.

Pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai „dacă legea nu dispune altfel”. Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C.proc.civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

În reglementarea actuală normele privind prescripția sunt calificate ca fiind de ordine privată, iar nu de ordine publică și împiedică instanța de recurs să invoce din oficiu motivul de recurs derivat din încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 3, art. 2.539 alin. (1) și art. 2.541 alin. (6) C.civ.

Astfel, în cazul în care partea interesată nu a supus atenției instanțelor devolutive chestiunea incidenței cazului de întrerupere a cursului prescripției pe care art. 2.537 pct. 3 C.civ. îl reglementează, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623 din 23 iunie 2021

Potrivit art. 499 C.proc.civ., „

prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)

”.

La 19.04.2018 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, cererea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu intervenientul forțat C., să oblige pârâta să-i plătească suma de 6.277,04 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 100.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 2044/09.07.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune morale și de 6.277,04 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, precum și la plata sumei de 8.267 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 661/A/24.06.2020, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis excepția insuficientei timbrări a apelului promovat de apelantul-reclamant și, ca o consecință, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de acesta, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă; a obligat apelantul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 1.741,68 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticând soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, recurentul a citat dispozițiile art. 2.528 C.civ. și a arătat că momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă se stabilește în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, redând cu titlu de exemplu paragrafe din jurisprudența instanței supreme în materie, care în opinia sa se aplică și în speță. Astfel, a afirmat că la data producerii accidentului nu avea în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care 1-a accidentat și nici prejudiciul care i s-a produs, acestea urmând să fie determinate ulterior de organele de cercetare, respectiv de personalul medical de specialitate.

În opinia recurentului, deși dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naște la momentul săvârșirii faptei, în speță dreptul la acțiune s-a născut ulterior, iar prescripția extinctivă a început să curgă de la data îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 2.528 C.civ. De aceea, a arătat că momentul de la care a început să curgă termenul prescripției nu poate fi cel al producerii accidentului, ci cel al cunoașterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut că a rămas în pasivitate în ceea ce privește demararea acțiunii, precizând că, în cadrul dosarului de urmărire penală, s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice ulterior.

Astfel, chiar dacă s-ar admite că prescripția dreptului material la acțiune ar începe să curgă de la data producerii accidentului, recurentul a învederat că sunt incidente dispozițiile art. 2.537 pct. 3 C.civ. și art. 2.541 alin. (6) teza I C.civ.

Cum ordonanța de clasare i-a fost comunicată la 27.11.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost expediată prin poștă la 18.04.2018, a apreciat că a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de prescripție.

A doua critică vizează dispoziția de anulare ca insuficient timbrat a apelului său, recurentul precizând că și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru în cuantum de 2.511 lei, că a fost de bună-credință în a achita taxa și că fost creată o confuzie în succesiunea comunicării actelor de procedură cu privire la diferența neachitată. Sub acest aspect, a susținut că prin adresa din 15.11.2019, instanța i-a pus în vedere, sub sancțiunea suspendării, să evalueze în lei sumele contestate, să depună modul de calcul al taxei și să o achite, la valoare, fără să-i comunice că are posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau a unei cereri de ajutor public judiciar, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul a arătat că în cadrul cererii de ajutor public judiciar formulată la 02.12.2019 a precizat că datorează o taxă în cuantum de 2.510,75 lei, însă printr-o adresă ulterioară, din 05.12.2019, instanța i-a pus în vedere să achite taxa de timbru în valoare de 3.594,28 lei, precum și faptul că are posibilitatea să formuleze cerere de reexaminare și cerere de acordare a ajutorului public judiciar.

În considerarea acestui nou cuantum al taxei, recurentul a formulat atât o cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 18.12.2019, cât și o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, care a fost respinsă prin încheierea de la 15.01.2020, fără ca instanța să-i mai comunice apoi cuantumul final al taxei judiciare de timbru datorate. Recurentul a precizat că a doua zi după comunicarea acestei din urmă încheieri, respectiv la 22.01.2020, a achitat o taxă în cuantum de 2.511 lei și de la acel moment nu i s-a mai pus în vedere să achite vreo diferență, citația emisă fiind doar pentru termenul de judecată.

În condițiile în care a achitat aproximativ 70% din taxa de timbru stabilită de instanță, a apreciat că nu poate fi vorba de rea-credință din partea sa, cu atât mai mult cu cât și-a îndeplinit toate obligațiile pe tot parcursul judecății, inclusiv în ce privește taxa de timbru aferentă judecății în fond.

Așadar, a apreciat că sancțiunea anulării apelului ca insuficient timbrat este una vădit disproporționată și de natură să îi încalce accesul liber la justiție, cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea de a achita și restul de taxă de timbru într-un timp scurt.

În drept, recursul a fost fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

La data de 30.10.2020 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că niciuna dintre criticile cuprinse în memoriu nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 C.proc.civ.; în subsidar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar recurentul și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată și a acordat un termen în ședință publică, în vederea soluționării ei pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., însă criticile îndreptate împotriva dispoziției de anulare, ca insuficient timbrate, a căii ordinare de atac pe care o promovase se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., deoarece ele aduc în dezbatere pretinse încălcări ale unor norme de procedură, iar nu de drept material.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel nu i-a comunicat suma pe care o datora, cu titlu de taxă judiciară de timbru, așa încât a apreciat că au fost nesocotite dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Succesiunea actelor de procedură din dosarul de apel relevă că prin rezoluția de primire a dosarului, curtea de apel a pus în vedere recurentului (atunci apelant) să evalueze în lei sumele contestate, să indice modul de calcul al taxei judiciare de timbru și să timbreze la valoare.

Adresa care consemnează obligațiile astfel impuse a fost expediată părții la 15.11.2019 și se regăsește la fila 59 din dosarul de apel.

După ce chestiunea sumei contestate a fost lămurită, curtea de apel a stabilit în sarcina autorului căii de atac obligația de a achita suma de 3.594,28 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru și i-a comunicat că are dreptul de a formula o cerere de reexaminare ori de acordare a ajutorului public judiciar.

Adresa care consemnează obligațiile astfel impuse a fost expediată părții la 05.12.2019 și se regăsește la fila 70 din dosarul de apel.

Procedând în modalitatea descrisă mai sus, instanța de prim control judiciar s-a conformat pe deplin obligațiilor prevăzute de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recunoscând primirea, în 09.12.2019, a adresei expediate la 05.12.2019, recurentul a formulat o cerere de reexaminare, în care a criticat cuantumul taxei de timbru care fusese stabilit, de 3.594,28 lei; cererea de reexaminare a fost respinsă, prin încheierea nr. 88/18.12.2019.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în contra a ceea ce susține în recurs, autorul căii de atac a cunoscut cuantumul total al taxei judiciare de timbru aferente apelului pe care îl declarase.

Este real că în cadrul cererii de ajutor public judiciar pe care a expediat-o prin poșta electronică la 02.12.2019, aceeași parte a apreciat că datorează suma de 2.510,75 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru și că ulterior respingerii cererii, prin încheierea din 15.01.2020, instanța de apel nu i-a mai comunicat încă o dată cuantumul total al taxei pe care o datora, iar plata taxei în cuantum de 2.511 lei a fost făcută la 22.01.2020, dar aceste împrejurări nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea dispoziției de anulare a apelului ca insuficient timbrat, ci, dimpotrivă, adoptarea ei în deplină conformitate cu legea. Aceasta întrucât nicio dispoziție legală nu obligă instanța ca, după ce a comunicat părții obligațiile care îi revin în chestiunea timbrajului, să procedeze apoi, în măsura în care au fost demarate procedurile de reexaminare și de acordare a facilităților la plata taxei, care au fost respinse, la o nouă comunicare a aceleiași obligații. De alfel, nici recurentul nu a indicat vreun text legal care să impună o atare conduită în sarcina instanței.

Mai mult, se cuvine subliniat că potrivit art. 10 alin. (1) C.proc.civ., părțile au obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea acestuia.

Așa fiind, comunicarea încheierilor de respingere a cererilor de reexaminare și de acordare a ajutorului public judiciar constituie o măsură suficientă pentru ca partea să înțeleagă că suma pe care o are de achitat este chiar cea pe care, pe căile expuse anterior și care îi fuseseră respinse, o contestase.

Tocmai în considerarea caracterului ei redundant, legea nu obligă instanțele judecătorești să notifice debitorului obligației de timbrare, ulterior comunicării acestor încheieri, necesitatea îndeplinirii aceleiași obligații.

În considerarea argumentelor expuse anterior și cum plata taxei de timbru nu a fost făcută integral, Înalta Curte constată că dispoziția de anulare a apelului ca insuficient timbrat a fost adoptată cu respectarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

Critica soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune este circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul susținând că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie stabilit în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui proces și că, în contra a ceea ce a reținut instanța de apel, la data producerii accidentului nu a avut în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care l-a accidentat și nici prejudiciul care i s-a produs, acestea fiind determinate ulterior de organele de cercetare penală, respectiv de personalul medical de specialitate.

Mai mult, a susținut că a operat întreruperea cursului prescripției, deoarece în cadrul dosarului de urmărire penală s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice ulterior.

În analiza acestei critici, Înalta Curte notează, în mod prioritar, că aspectele de fapt și cele care țin de evaluarea probatoriilor nu pot forma obiect al examinării în recurs, cale de atac nedevolutivă, care poate fi exercitată în vederea verificării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C.proc.civ.

Starea de fapt, astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, a relevat că în 10.07.2014 mai multe persoane au pătruns într-un autoturism tip taxi și, față de refuzul șoferului de a-i transporta, s-a iscat un conflict violent, în care au fost implicați atât șoferul, intervenient forțat în cauză, cât și recurentul. În urma acestui conflict, recurentul a suferit diverse vătămări fizice și a avut nevoie de 55-60 de zile de îngrijiri medicale.

În aceste condiții, aprecierea instanței de apel potrivit căreia la 10.07.2014 recurentul-reclamant a cunoscut atât prejudiciul, cât și care este persoana care l-a cauzat este una care nu mai poate fi reevaluată, căci ține de modalitatea în care au fost interpretate probele care au demonstrat conduita părților; în orice caz, o atare statuare nu indică încălcarea art. 2.528 alin. (1) C.civ., potrivit căruia prescripția dreptului material la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar criticile recurentului par să aibă un conținut mai degrabă speculativ, decât să aibă consistența necesară care să permită realizarea unui veritabil control de legalitate.

Ultimul aspect pe care memoriul de recurs îl aduce în dezbatere este cel potrivit căruia în speță ar exista un motiv de întrerupere a cursului prescripției, care ar fi reprezentat de constituirea recurentului ca parte civilă în cadrul dosarului de urmărire penală.

Într-adevăr, în cuprinsul declarației date la 03.08.2016, regăsite la filele 190-191 din volumul I al dosarului primei instanțe, recurentul a arătat că se constituie parte civilă și că suma pe care o pretinde o va indica ulterior.

Potrivit art. 2.537 pct. 3 C.civ., „

Prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale (...)

”, iar în conformitate cu art. 2.539 alin. (1) C.civ., în acest caz, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de urmărire penală necompetent ori chiar dacă este „

nulă pentru lipsă de formă

”. În fine, în conformitate cu art. 2.541 alin. (6) C.civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, „

întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare

” - act de procedură care, în speță, i-a fost comunicat recurentului cu mai puțin de 3 ani anterior promovării demersului judiciar de față.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în speță erau create premisele pentru a se constata că a operat întreruperea cursului prescripției, dar reține, în același timp, că acest aspect, al întreruperii cursului prescripției, a fost invocat pentru prima oară în recurs,

omisso medio

, așa încât el nu poate fi primit, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Potrivit acestui text de lege, „

motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor

”.

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C.proc.civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Indicarea, în mod alternativ, a modalității în care motivul ar fi trebuit să fie invocat în apel are semnificația că textul impune ca această obligație să fi fost îndeplinită de recurent în etapa anterioară a procesului, oricare ar fi fost poziția sa: de apelant, caz în care ar fi trebuit să invoce critica prin memoriul de apel, sau de intimat, caz în care critica ar fi trebuit invocată pe calea întâmpinării.

Textul trebuie înțeles în această cheie, pentru că sintagma

în cursul judecării apelului

nu poate fi interpretată în sensul în care nu ar produce niciun efect.

Așa fiind, pentru a-l reitera și în recurs, recurentul ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea căii de atac prin care partea adversă critica soluția dată excepției prescripției, să invoce incidența cazului de întrerupere a cursului pe care art. 2.537 pct. 3 C.civ. îl reglementează.

Dimpotrivă, răspunzând întrebării curții de apel adresate la ultimul termen, apărătorul apelantului-reclamant (acum recurent) a arătat că nu este incidentă nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, aspect consemnat în practicaua deciziei atacate.

Se cuvine subliniat că nici în fața primei instanțe reclamantul nu a invocat prevederile art. 2.537 pct. 3 C.civ., ca temei al respingerii excepției prescripției.

Prin urmare, cum partea interesată nu a supus atenției instanțelor devolutive această chestiune, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Interdicția pe care o instituie acest text legal sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuție se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate.

Tocmai pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce motive

de ordine publică

din oficiu numai „

dacă legea nu dispune altfel

”. Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C.proc.civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicție, impusă instanței, vine să consolideze poziția privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului. Prin urmare, dacă intimatul are garanția că art. 488 alin. (2) C.proc.civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat și în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiași motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanței ar încălca și ar goli de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C.proc.civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Aceste considerații de principiu se adaugă împrejurării că în reglementarea actuală normele privind prescripția sunt calificate ca fiind de ordine privată, iar nu de ordine publică și, împreună, sunt cele care au împiedicat Înalta Curte să invoce din oficiu motivul de recurs derivat din încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 3, art. 2.539 alin. (1) și art. 2.541 alin. (6) C.civ.

De aceea, este legală concluzia instanței de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la 10.07.2014, când reclamantul a cunoscut paguba și pe cel responsabil de ea și, în aplicarea art. 2.517 C.civ., s-a împlinit la 10.07.2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată, fără ca incidența vreunui caz de întrerupere a prescripției să fi fost invocată în condițiile impuse de lege și descrise mai sus.

În considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte a constatat că niciunul dintre motivele invocate nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.