ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6761/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 07 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV- TERITORIALĂ MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI, Direcția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, solicitând instanței anularea Deciziei emise de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Direcția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, privind soluționarea pe fond a contestației formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 privind Proiectul SMIS 4037 "Consolidare, reabilitare și modernizare Colegiul Național Constantin Carabella Corp A+B Târgoviște", solicitând anularea și a acestuia. Ulterior, reclamanta și-a completat acțiunea în anulare și cererea de suspendare împotriva Deciziei nr. 44/25.06.2013 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin care a fost respinsă la neîntemeiată contestația formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 privind Proiectul SMIS 4037 "Consolidare, reabilitare și modernizare Colegiul Național Constantin Carabella Corp A+B Târgoviște", solicitând admiterea acțiunii, anularea Deciziei atacate cu consecința anulării procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011, precum și suspendarea executării titlului de creanță până la data soluționării acțiunii în anulare. Prin sentința civilă nr. 69 din 31 martie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP), succesor în drepturile și obligațiile fostului Minister al Dezvoltării Regionale și Turismului, Direcția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare și a dispus anularea deciziei atacate nr. 44/25.06.2013 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/5.08.2011. Totodată, s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare și ca rămas fără obiect capătul accesoriu al acțiunii cu privire la suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, respectiv procesul-verbal de constatare nereguli nr. x/5.08.2011. Împotriva sentinței civile nr. 69/31 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat. Prin decizia nr. 3115/10.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva sentinței nr. 69 din 31 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2014* la data de 06.01.2017.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 25 din 7 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins acțiunea, așa cum a fost completată, formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște, ca neîntemeiată, privind anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x/05.08.2011 emis de MDRT-DCVUFE și a deciziei nr. 44/25.06.2013 emisă de M.D.R.A.P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (M.D.R.A.P.), succesor în drepturile și obligațiile fostului Minister al Dezvoltării Regionale și Turismului, Direcția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei nr. 3115 din 10 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, și a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind suspendarea executării titlului de creanță până la data soluționării acțiunii în anulare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, anularea actelor administrative individuale atacate. Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a criticat sentința primei instanțe ca fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și, mai mult decât atât, motivele cuprinse în hotărârea recurată sunt contradictorii, unele dintre acestea fiind străine de natura cauzei, așa încât, susține recurenta, acest fapt echivalează cu nemotivarea hotărârii, în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului său invocând, în esență, următoarele motive: Instanța de fond în rejudecare, după casare, a încuviințat proba cu expertiză tehnică, pentru a se verifica dacă lucrările se apreciau ca fiind necorespunzătoare și neconforme caietului de sarcini. Însă, solicită recurenta a se constata faptul că, instanța de fond apreciază în mod greșit cele menționate în cuprinsul raportului de expertiză, întrucât, expertul arată că execuția lucrărilor s-a realizat conform proiectului tehnic. Deși la execuția lucrărilor au fost întocmite note de renunțare, respectiv, note tehnice, acest fapt nu conduce la concluzia conform căreia nu s-a respectat proiectul inițial. Consideră recurenta-reclamantă că, susținerile intimatei, însușite de către instanța de fond, privind încălcarea prevederilor art. 95 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, nu pot fi primite, întrucât acestea nu au fost nelegale, modificările intervenite fiind efectuate potrivit legislației în domeniu, având aprobările necesare. Mai mult decât atât, subliniază faptul că proiectul tehnic este un document care a fost aprobat anterior întocmirii caietului de sarcini și a stat la baza încheierii contractului de finanțare. De asemenea, recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că, modificările în discuție, intervenite pe parcursul derulării contractului de lucrări nr. x/23.03.2010 au fost efectuate ca urmare a constatărilor de la momentul execuției lucrărilor, când au apărut unele necesități de ordin tehnic, ce au condus la executarea lucrărilor cu alt tip de materiale, fără ca acest lucru să însemne o schimbare a soluției tehnice adoptate, ce ar fi condus la vicierea procedurii de achiziție publică. Evocă, în continuare, prevederile art. 21 lit. e) și art. 23 lit. a) și lit. e) din Legea nr. 10/1995, subliniind faptul că aceste obligații legale au fost îndeplinite de către proiectant, executant și investitor, care au respectat cerințele impuse de către legiuitor prin semnarea memoriilor tehnice din data de 29.06.2010, respectiv, 14.07.2010 și 21.07.2010, și, mai mult, s-au respectat și prevederile art. 23 lit. f) din Legea nr. 10/1995, care prevede obligativitatea executantului de a utiliza produse și procedee pentru asigurarea nivelului calitativ al proiectului, fără a se modifica soluția tehnică. În continuare, solicită a se reține faptul că modificările intervenite au fost necesare pentru a se corela cerințele tehnice din proiectul tehnic care avea aprobare și finanțare, cu cele cuprinse în caietul de sarcini ce au fost aprobate ulterior. În acest sens, recurenta apreciază că o modificare în sensul implementării cerințelor din caietul de sarcini ar fi putut conduce la costuri mai mari și, în final, la depășirea sumelor deja aprobate. În ceea ce privește lucrările la învelitoare, recurenta-reclamantă arată că acestea nu aveau cum să fie executate din tablă tip țiglă, întrucât legislația nu permite schimbarea tipului de învelitoare în cazul clădirilor declarate monumente istorice. Faptul că imobilul în discuție este monument istoric, rezultă din memoriul tehnic arhitectură, din adresa nr. x/22.07.2011 a S.C. A., fiind recunoscut ca atare și de către intimată, prin întâmpinarea aflată la dosarul cauzei. De asemenea, recurenta subliniază faptul că, scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, a fost evitarea blocajului implementării proiectelor de investiții, inclusiv, a celor majore, finanțate prin instrumente structurale. Solicită recurenta să se constate faptul că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nu pot fi aplicate pentru o procedură începută în anul 2009, când s-a încheiat contractul de finanțare nr. x/03.09.2009, asupra unei documentații de atribuire publicată în SEAP în 2010, document în baza căruia s-a încheiat contractul de lucrări nr. x/23.03.2010. Așadar, susține recurenta-reclamantă, se poate concluziona faptul că instanța de fond nu a motivat hotărârea pronunțată, considerând a fi necesar a se avea în vedere și sentința nr. 3830 din data de 03.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2012, cauză ce, arată recurenta, a avut ca obiect anularea unui alt proces-verbal de constatare a neregulilor din anul 2012, în care se făcea referire la două din aspectele sesizate de către echipa de control și prin procesul-verbal contestat prin prezenta acțiune.

Apărarea formulată în cauză Intimatul-pârât MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE (actual, Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației) a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 16.07.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În ceea ce privește motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548). Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii. Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă. Or, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susține recurenta-reclamantă. De asemenea, nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei. În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză. În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., invocat de către recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată. Răspunzând în concret la setul de critici care vizează neregulile reținute în sarcina recurentei-reclamante, în legătură cu contractul de lucrări nr. x/23.03.2010, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 95 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 925/2006, pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, stabilesc: "Art. 95 - (1) Ca anexe ce devin parte integrantă a contractului de achiziție publică se constituie cel puțin următoarele documente: a) caietul de sarcini; b) propunerea tehnică și propunerea financiară; c) graficul de îndeplinire a contractului; d) graficul de plăți; e) garanția de bună execuție, dacă este cazul; f) angajamentul ferm de susținere din partea unui terț, dacă este cazul. (2) În cazul în care, pe parcursul îndeplinirii contractului, se constată faptul că anumite elemente ale propunerii tehnice sunt inferioare sau nu corespund cerințelor prevăzute în caietul de sarcini, prevalează prevederile caietului de sarcini". În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că în mod just, prima instanță a analizat legalitatea actelor contestate prin prisma nerespectării procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 și H.G. nr. 925/2006, prin prisma prevederilor art. 9.6. din contractul de lucrări, chiar și în condițiile în care este vorba despre modificări efectuate potrivit legislației în domeniu, reglementate prin Legea nr. 10/1995. Câtă vreme caietul de sarcini reprezintă documentul obligatoriu a fi respectat după atribuirea contractului de achiziție publică și până la finalizarea lucrărilor de execuție, atât de către autoritatea contractantă, cât și de ofertant, executant, dirigintele de șantier, proiectant, etc., în mod legal instanța de fond a constatat că recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 95 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, lucrările efectuate și decontate, cât și materialele folosite în modificările intervenite, nefiind conforme cu cele din caietul de sarcini. În fine, recurenta-reclamantă a invocat și un motiv de recurs de natură procedurală, ce se referă la aplicarea retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, susținând recurenta că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nu pot fi aplicate pentru o procedură începută în anul 2009, când s-a încheiat contractul de finanțare nr. x/03.09.2009, asupra unei documentații de atribuire publicată în SEAP în 2010, document în baza căruia s-a încheiat contractul de lucrări nr. x/23.03.2010. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că nu există o încălcare a principiului neretroactivității legii, a principiului legalității și a principiului previzibilității și predictibilității legii în cauza de față, deși contractul de finanțare, contractul nr. x/03.09.2009 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 30 iunie 2011. Problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză, în contextul de fapt prezentat, este dacă legea nouă poate fi aplicată și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi, respectiv O.G. nr. 79/2003, actul normativ ce reglementa controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător și ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 66/2011. Se impune a se sublinia, astfel, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, prin Hotărârea din 26 mai 2016 în cauzele conexe C-260/14 și C-261/14, a statuat în sensul că: "Articolul 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o "abatere" în sensul articolului 1 alin. (2) menționat, respectiv o "neregularitate" în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate. Articolul 98 alin. (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95. Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale". Hotărârea CJUE este obligatorie pentru instanța națională, fiind îndeplinită în cauză condiția ca noile reglementări să fie aplicate efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare. Mai mult, la data săvârșirii neregulii, dar și în prezent, era și este în vigoare Regulamentul (CE) nr. 2998/1995, care se aplică direct, fiind parte a legislației naționale, iar stabilirea corecțiilor în conformitate cu acest regulament și cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, respectă principiul securității juridice și protecției încrederii legitime. De altfel, autorității contractante îi revine obligația și responsabilitatea respectării dispozițiilor legale, inclusiv în ceea ce privește derularea procedurii de achiziție, pe toată perioada de implementare și monitorizare a contractului/proiectului, astfel că efectele neregulilor nu sunt limitate în timp, pentru a fi excluse controlului și implicit aplicării corecțiilor financiare, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, care oricum, instituie o situație favorabilă, ca urmare a aplicării principiului proporționalității. În concluzie, având în vedere controlul efectuat după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, pentru nereguli săvârșite anterior acesteia, precum și Hotărârea CJUE din 26 mai 2016 în cauzele conexe C 260/14 și C-261/14, este corectă aplicarea unei corecții financiare reglementată prin noul act normativ, astfel că este nefondată critica privind încălcarea neretroactivității legii noi și implicit incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011. Prin urmare, incidența în cauza de față a considerentelor Deciziei nr. 66/2015 pronunțată de Curtea Constituțională trebuie interpretată în lumina Hotărârii CJUE din 26 mai 2016 în cauzele conexe C-260/14 și C-261/14 Județul Bacău și se constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că atât nota de constatare și stabilire corecții financiare, cât și decizia de soluționare a contestației au fost fundamentate pe dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, care era aplicabilă. Astfel, nu se poate reține că organul de control, în calitate de autoritate cu competențe în gestionarea fondurilor europene, a încălcat pricipiul neretroactivității aplicării legii, prin aplicarea disp. art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011 și a Anexei acesteia. Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale". Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanța națională, fiind îndeplinită în cauză condiția ca noile reglementări să fie aplicate efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare. Luând în considerare faptul că măsura administrativă a retragerii finanțării afectată de neeligibilitatea cheltuielilor efectuate, nu este nouă, fiind prevăzută și de vechea reglementare, se poate aprecia că aplicarea corecției financiare, ca expresie a principiului proporționalității, reprezintă un efect viitor al situației juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare. În acest sens pledează și argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a corecției financiare a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011. Mai mult, la data săvârșirii neregulilor, dar și în prezent, era și este în vigoare Regulamentul (CE) nr. 1083/2006, care se aplică în mod direct, în temeiul acestuia fiind emisă și O.U.G. nr. 66/2011. Prin urmare, stabilirea corecției financiare în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 și cu dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, respectă principiul securității juridice și protecției încrederii legitime, fiind nefondată critica recurentei-reclamante vizând reținerea în mod greșit de către instanța de fond a incidenței normelor comunitare mai sus- menționate. Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, "Autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene și beneficiarii sunt obligați, în activitatea lor, să elaboreze și să aplice proceduri de management și control care să asigure corectitudinea acordării și utilizării acestor fonduri, precum și respectarea principiilor bunei gestiuni financiare, așa cum este aceasta definită în legislația comunitară." Art. 20 alin. (1) dispune în sensul că: "(1) Activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare/corecțiilor financiare se efectuează de către autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene, prin structuri de control organizate în acest scop în cadrul acestora." În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este reprezentată de orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele ordonatorilor publici internaționali și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit. Prin urmare, prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a fondurilor accesate atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora. Totodată, dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 stabilesc că noțiunea de "prejudiciu" are semnificația dată de reglementările incidente și de ghidurile lor de aplicare, emise de Uniunea Europeană/donatorul public internațional. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 și art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006, existența abaterii/neregulii/cheltuielii nejustificate presupune implicit potențialitatea/existența prejudicierii bugetului Uniunii Europene. Pornind de la definiția dată neregulii de aceste prevederi regulamentare, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a considerat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (cauzele C-465/10 pct. 47 și C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării (cauzele C-271/01 pct. 48, C-465/10 pct. 32), regula generală fiind aceea că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obținut în mod fraudulos (cauza C-199/03, pct. 15), dar cu aplicarea principiului proporționalității, consacrat de jurisprudența Curții. În speță, neregula constă în acțiunea beneficiarului de a se abate de la dispozițiile legale în materia achizițiilor publice, precum și de la prevederile contractului de finanțare și ale contractului de lucrări. Prin neregulile săvârșite s-au adus prejudicii atât bugetului Uniunii Europene, cât și bugetului național aferent acestuia, prin încasarea de către beneficiar a unor sume plătite necuvenit, acest efect subzistând până la momentul acoperirii prejudiciului. Prin încheierea contractului de finanțare, beneficiarul- în speță, recurenta-reclamantă, a acceptat finanțarea nerambursabilă și s-a obligat să respecte prevederile legislației naționale în domeniul achizițiilor publice, nerespectarea acestor obligații conducând la neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, iar, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.