ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6300/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea sub nr. x/2017, reclamanta S.C. Piscicola S.A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să modifice în parte Hotărârea Guvernului nr. 1705/29.11.2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului-nr. M.F. 145490, în sensul înlăturării/scoaterii imobilului-teren situat în Livada în suprafață totală de 310,15 ha - respectiv heleștee-bălți în suprafață de 263,47 ha; drumuri -în suprafață de 6,28 ha și curți construcții-în suprafață de 40,40 ha din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

Intervenienta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura a formulat cerere de intervenție prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Intervenientul Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție, prin care a solicitat, în baza art. 78 C. proc. civ. și 16

1

din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Agenției Națională pentru Pescuit si Acvacultură, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Prin încheierea din 10 mai 2017, cererea de intervenție formulată de către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a fost calificată de către instanță ca fiind o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, iar cererea formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Finanțelor Publice privind introducerea în cauză a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Agenției Națională pentru Pescuit și Acvacultură a fost respinsă.

Prin sentința nr. 91 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamanta S.C. Piscicola S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a anulat în parte poziția nr. M.F. 145490 din Anexa 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/29.11.2006, în ceea ce privește aprobarea includerii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public a statului a imobilului-teren situat în Livada (județul Satu Mare) în suprafață totală de 310,15 ha - respectiv heleștee-bălți în suprafață de 263,47 ha; drumuri-în suprafață de 6,28 ha și curți construcții-în suprafață de 40,40 ha și a respins cererile de intervenție accesorii în interesul pârâtului, formulate de intervenienții accesorii Agenția Națională pentru Pescuit si Acvacultura și Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenienții accesorii Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

3.1 Recursul pârâtului Guvernul României

Invocând incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, urmare a rejudecării procesului, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

În esență, în motivarea recursului s-a menționat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 care condiționează exercitarea acțiunii în contencios administrativ de existența unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei reclamante.

În cauza de față, precizează recurentul, instanța de fond a analizat legalitatea H.G. nr. 1705/2006 raportat exclusiv la maniera de dobândire în proprietatea publică a statului a imobilului în litigiu și nu în raport de pretinsa vătămare invocată de reclamantă, făcând astfel o analiză a existenței/inexistenței titlului deținut de statul român, ceea ce excede competențelor instanței de contencios administrativ.

Recurentul învederează că, atât din fila privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, dar și din Anexa (ce privește Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale) la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, depusă de reclamantă la dosarul cauzei, rezultă că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (sau antecesorii acestuia) a inclus imobilul cu nr. de inventar MF 145490 în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului ca urmare a faptului că acesta a fost dobândit prin Legea nr. 268/2001.

Rezultă, așadar, că imobilul în discuție se regăsea în domeniul public al statului înainte de încheierea, la data de 17.10.2002, a contractului de concesiune și, ca atare, nu se poate pune în discuție faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 reclamantei i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

De asemenea, recurentul precizează că Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 nu stabilește natura juridică a unor imobile, ci doar aprobă inventarul centralizat al imobilelor proprietate publică a statului declarate astfel, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, de către administratorii acestora care au atribuții în delimitarea bunurilor aflate în administrarea lor pe baza documentelor și informațiilor de natură economică și juridică și care stabilesc regimul juridic al bunurilor în cauză și, ca atare, instanța de fond avea obligația de a analiza, în integralitate, poziția procesuală exprimată în cauză de administratorul bunului în litigiu, intervenientul Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura.

3.2 Recursul intervenientului Ministerul Finanțelor Publice

Invocând același motiv de nelegalitate și aceleași critici de netemeinicie și nelegalitate expuse de recurentul-pârât Guvernul României în propriul recurs, intervenientul Ministrul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată și admiterea cererii de intervenție formulată în interesul pârâtului.

3.3 Recursul intervenientei Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., intervenienta ANPA a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta intervenientă a menționat, în motivarea recursului, că instanța de fond nu a analizat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neobservând că dreptul/interesul reclamantei de a cumpăra terenul în suprafață de 310,15 ha, în condițiile în care acesta aparține domeniului privat al statului, nu mai este reglementat de lege, deci nu se poate discuta despre un drept reglementat de lege, actual sau viitor, pentru a justifica un interes și nu poate fi adusă în discuție nicio vătămare a unui drept sau a unui interes legitim prevăzute de lege.

În plus, recurenta a învederat că, în mod eronat, instanța de judecata a apreciat ca terenul în cauza nu face parte din proprietatea publică a statului pentru motivul că lipsește modul legal de dobândire a proprietății publice asupra terenului, raportat la prevederile Legii nr. 213/1998.

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (la momentul intrării in vigoare), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege.

La momentul intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998, era in vigoare Legea nr. 12/1974 privind piscicultura si pescuitul. Conform prevederilor art. 2 din aceasta lege, apele naturale, curgătoare si stătătoare de pe întreg teritoriul Republicii Socialiste România, inclusiv apele maritime interioare si marea teritorială, cât si terenurile acoperite cu apa ca urmare a îndiguirilor sau barărilor de văi - helesteie, iazuri, lacuri de acumulare, care servesc sau oferă condiții pentru înmulțirea, creșterea si pescuitul peștelui, crustaceelor sau altor animale acvatice, sunt considerate, în sensul prezentei legi, bazine piscicole.

Conform prevederilor art. 4 din aceeași lege, bazinele piscicole si fondul piscicol din acestea sunt proprietate de stat.

Deși proprietatea de stat nu este definită în mod expres, conchide recurenta, se poate deduce regimul juridic al acesteia prin raportare la prevederile Constituției Republicii Socialiste România din anul 1965. Conform prevederilor art. 6 din Constituție, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor apartinând fiecărei organizații cooperatiste. Astfel, noțiunea de proprietate de stat se apropie foarte mult de noțiunea de proprietate publică a statului, aceasta putând fi exercitată doar de către statul român.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 care declara anumite bunuri ca făcând obiectul proprietății publice a statului, era în vigoare Legea nr. 12/1974, ce declara heleșteele ca fiind proprietate de stat, acestea fiind de uz si de interes public conform prevederilor art. 1 din lege.

Pe cale de consecința, având în vedere că, prin lege, helesteele erau declarate ca fiind proprietate de stat, ce se exercita numai de Statul Roman, acestea fiind de uz si interes național datorita importantei economice a pescuitului si pisciculturii, reprezentând o activitate economică principală, în mod eronat a constatat instanța de fond lipsa unui mod legal de dobândire, în condițiile în care legea însăși declara acele bunuri ca fiind proprietatea publica a statului.

Intimata-reclamantă S.C. Piscicola S.A. a depus întâmpinare pentru fiecare dintre cele trei recursuri declarate în cauză, solicitând respingerea acestora.

Intimata a susținut, în esență, că terenul în litigiu alcătuiește incinta societății, la momentul încheierii contractului de concesiune aflându-se în proprietatea privată a statului, iar în măsura în care ar face parte din domeniul public al statului i s-ar aduce o gravă atingere intereselor sale, servirea intereselor generale ale societății sau ale colectivității încălcând dreptul său de proprietate asupra bunurilor edificate pe teren.

Prin includerea terenului, în mod nelegal, în domeniul public al statului, menționează intimata, se aduce atingere dreptului său la cumpărare prevăzut expres de art. 46

1

din O.U.G. nr. 23/2008, fiind astfel îndeplinită condiția privind vătămarea în drepturile și interesele sale legitime prin actul contestat.

În plus, precizează intimata, terenul nu îndeplinește condițiile legale pentru includerea în domeniul public al statului așa cum acesta este definit de Constituție, de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 213/1998, aspect corect reținut și de către prima instanță, în condițiile în care nici pârâtul și nici intervenienții nu au fost în măsură să indice temeiul legal al dobândirii dreptului de proprietate publică, nefiind îndeplinită condiția ca terenul să fie de uz sau interes național.

II. Procedura în fața instanței de recurs.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Însă, prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 28 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate împotriva acesteia, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de către pârât este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât Guvernul României referitoare la împrejurarea că instanța de fond nu a analizat actul administrativ în raport de pretinsa vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, ci doar prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, respectiv a existenței/inexistenței titlului deținut de Statul Român, Înalta Curte reține că asemenea apărări/excepții nu au fost ridicate de către partea menționată în fața instanței de fond, ci direct în recurs, astfel că acestea nu pot forma obiectul controlului de legalitate al sentinței recurate exercitat în această etapă procesuală.

Procedând la analizarea criticilor formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că prima instanță și-a fundamentat soluția de anulare în parte a poziției nr. M.F. 145490 din anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, referitoare la aprobarea includerii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu privire la terenul situat în Livada, în suprafață totală de 310,15 ha, reținând lipsa unui mod legal de dobândire a proprietății publice asupra terenului în litigiu prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Instanța de fond însă, nu a ținut seama de împrejurarea că H.G. nr. 1705/2006 nu stabilește natura juridică a unor imobile ci doar aprobă inventarul centralizat al imobilelor proprietate publică a statului, declarate astfel de către administratorii acestora care au atribuții în delimitarea bunurilor aflate în administrarea lor (ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autorități publice centrale), centralizarea inventarului menționat realizându-se de către Ministerul Finanțelor, fiind supus spre aprobare Guvernului, după cum rezultă din prevederile art. 20 din același act normativ, astfel că se poate concluziona că atestarea domeniului public nu are caracter constitutiv de drepturi, ci declarativ, iar validitatea unei asemenea operațiuni este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice.

Cu titlu preliminar, raportat la bunurile proprietatea statului, Înalta Curte observă că potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

Acest text de lege prefigura, în anul 1991, concepția despre domeniul public al statului edictată ulterior prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul că aparțin statului numai acele terenuri care au intrat în mod legal în proprietatea statului până la data de 22 decembrie 1989.

După cum rezultă din economia dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție (în prezent art. 136 alin. (3), din cele prevăzute cu titlu exemplificativ la pct. I din anexa la lege, precum și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public național.

În același timp, Înalta Curte reține și prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora dreptul de proprietate publică se dobândește și prin alte moduri prevăzute de lege, altele decât cele enumerate la lit. a) - e) ale aceleiași norme.

Se impune a se menționa și împrejurarea că proprietatea publică este o proprietate administrativă, supusă unui regim de drept public, pe când proprietatea privată este supusă regimului juridic de drept civil.

Constituția nu definește proprietatea privată, însă aceasta reiese pe cale de consecință: ceea ce nu este proprietate publică înseamnă că este proprietate privată, în afara acelor alte bunuri stabilite de lege, conform prevederilor art. 136 alin. (3) din Constituție, care sunt tot proprietate publică.

Din această perspectivă, în economia soluționării cauzei instanța de fond a acordat valențe juridice eronate Ordinului nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii și Alimentației.

În mod evident, acest ordin constituie un act administrativ cu caracter normativ circumscris sferei actelor infralegislative.

Concret, ordinul premenționat privește identificarea suprafețelor de teren agricol sau a terenului aflat permanent sub luciu de apă, aflate în domeniul public sau privat al statului, deținute de societățile comerciale pe acțiuni din agricultură și industria alimentară, conform prevederilor art. 4 din H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă.

Norma conținută de art. 4 din hotărârea de guvern amintită prevedea imperativul identificării, conform prevederilor legale, prin ordin al ministrului agriculturii și alimentației, a suprafețelor de teren agricol aflate în domeniul public sau privat al statului deținute de entități aflate sub autoritatea ministerului de resort precizat.

Astfel, prin Ordinul nr. 142/1999 au fost delimitate suprafețele de teren agricol sau teren aflat permanent sub luciu de apă, din domeniul public sau privat al statului aflate în administrarea societăților comerciale pe acțiuni din agricultură și industrie alimentară, printre acestea, la poziția 533 din anexa la ordin, regăsindu-se și societatea reclamantă cu o suprafață de 776 ha teren sub luciu de apă, aflat în domeniul public al statului.

Practic, prin delimitarea acestor suprafețe, ordinul a stabilit/fixat/determinat/demarcat limitele domeniului public și privat al statului cu privire la suprafețele de teren care au format obiectul de reglementare al H.G. nr. 517/1999, astfel că, prin această operațiune, suprafața din care face parte și terenul în speță a fost circumscrisă domeniului public al statului.

Suprafața este similară celei regăsite în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la data de 07.06.2016, unde la nr. M.F. 145490 se identifică terenul în litigiu care face parte din suprafața totală regăsită în inventar, cu mențiunea că această situație a inventarului este aferentă datei menționate și nu epocii la care a fost aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului prin H.G. nr. 1705/2006.

Prin urmare, în speță este lipsită de relevanță baza legală a deținerii în proprietate publică menționată în cuprinsul inventarului la data de 07.06.2016, în special mențiunile referitoare la H.G. nr. 317/2009, act normativ ulterior H.G. nr. 1705/2006.

Relevant în cauză este inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prevăzut în anexele nr. 1-46 la H.G. nr. 1705/2006, actualizate la data de 4 decembrie 2006, depus la dosarul cauzei de către pârâtul Guvernul României, unde la nr. M.F. 145490 se regăsește terenul agricol în suprafață de 779,22 ha, situat în județul Satu Mare, deținut în administrare de către Ministerul Agriculturii, prin Agenția Domeniilor Statului, în temeiul Legii nr. 268/2001.

De menționat că prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, reclamanta a fost identificată ca fiind una dintre societățile pe acțiuni deținătoare de terenuri cu destinație agricolă (poziția 519), prevederile legii fiindu-i astfel aplicabile.

Conform art. 2 alin. (3) din același act normativ, prevederile Legii nr. 268/2001 reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată a statului, așadar și a amenajărilor piscicole în sensul definiției regăsite în cuprinsul alin. (2) al aceleiași norme.

Așadar, la momentul apariției Legii nr. 268/2001, terenul în litigiu fusese deja circumscris domeniului public al statului, în temeiul H.G. nr. 517/1999 și a Ordinului nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii și Alimentației în aplicarea hotărârii de guvern menționate.

În speță nu este lipsită de importanță împrejurarea că reclamanta Piscicola S.A. este fostă unitate piscicolă de stat reorganizată în societate comercială, în temeiul Legii nr. 15/1990.

Nu poate fi negată împrejurarea că, anterior anului 1989, terenul în litigiu se afla în proprietatea statului, întrucât, conform art. 4 din Legea nr. 12/1974, în vigoare la momentul apariției Legii nr. 213/1998, bazinele piscicole și fondul piscicol din acestea erau proprietate de stat, concept unic care nu avea reglementare duală sub aspectul domeniului public sau privat al statului, însă care prezintă din punct de vedere juridic vaste similitudini cu proprietatea publică a statului.

Din această perspectivă, se poate concluziona că terenul în speță era un bun de uz sau de interes public național, recunoscut ca atare prin lege, îndeplinind astfel toate condițiile impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru a fi inclus în domeniul public al statului, împrejurare constatată anterior, în temeiul H.G. nr. 517/1999, prin Ordinul nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii și Alimentației.

În consecință, Legea nr. 268/2001, ale cărei prevederi reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului, cum este și terenul în cauză, constituie temeiul dobândirii în proprietatea publică a acestuia, preluând situația juridică anterioară, astfel cum s-a reținut în cele anterior expuse, astfel că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material anterior evocate, fapt care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul intervenientei Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, Înalta Curte constată că aceasta a invocat în mod generic incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără însă ca în susținerea acestuia să dezvolte critici concrete, astfel că instanța de recurs nu poate identifica, din oficiu, eventualele aspecte care se substituie acestui motiv de nelegalitate.

Din perspectiva criticilor subsumate de ambele recurente-interveniente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ținând seama de împrejurarea că intervenția accesorie are natura juridică a unei simple apărări, întrucât intervenientul nu pretinde un drept propriu, ci sprijină/completează apărarea uneia dintre părțile originare, în speță a recurentului-pârât Guvernul României, precum și de faptul că instanța de fond a procedat la respingerea cererilor de intervenție accesorie pentru că acestea nu au profitat pârâtului, coroborat cu soluția ce urmează a fi pronunțată, atât asupra recursului acestei părți, cât și asupra acțiunii introductive, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 67 și 496 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va proceda la respingerea recursurilor declarate de către intervenienții accesorii și la admiterea recursului formulat de pârâtul Guvernul României, cu consecința casării hotărârii pronunțate de instanța de fond și, urmare a rejudecării procesului, va respinge acțiunea introductivă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de intervenienții accesorii Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură împotriva sentinței nr. 91 din 24 mai 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței nr. 91 din 24 mai 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare pe fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. Piscicola S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.