ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 593/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să emită decizia de soluționare a cererii de despăgubire, formulată la data de 12.04.2017.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat la data de 12.04.2017 a formulat o cerere la Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat să fie despăgubită, urmare a prejudiciului material și moral suferit ca urmare a implicării sale în accidentul de circulație din data de 08.11.2016 produs prin intermediul unui vehicul asigurat la S.C. B. S.A.. A arătat că pârâtul avea obligația de a emite decizie de acordarea a indemnizației în termen de 30 de zile conform art. 2 alin. (1) lit. "g" din Legea nr. 554/2004.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3916 din 24 octombrie 2017, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință a obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamantă și înregistrată la data de 12.04.2017 și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 50 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a promovat recurs împotriva sentinței civile nr. 3916 din 24 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclanată, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu trimitere la Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F nr. 16/2015, recurentul- pârât a relevat, pe scurt, aspecte prealabile în cauză, și a criticat sentința civilă recurată pentru nelegalitate, arătând că este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, invocând, în esență, următoarele motive:

Susține recurentul-pârât că, Legea nr. 213/2015 nu prevede termenul de soluționare a cererilor creditorilor și nici nu s-ar putea stabili un astfel de termen, de vreme ce unii asigurători au un portofoliu foarte mare de clienți, astfel că numărul de dosare de daună poate varia foarte mult, acestea fiind soluționate în ordinea cronologică a depunerii.

În raport de cele menținate anterior, sentința atacată nu are în vedere principiul egalității de tratament petenților.

Art. 15 din Legea nr. 15/2013 explică, că pe măsura înregistrării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigură ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului.

În speță, reclamata nu a precizat un număr de cerere de plată, instanța interpretând în mod generic obiectul cererii de chemare in judecată.

Or, în ceea ce privește cauza de față, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004, întrucât Legea nr. 213/2015 are caracter special și se aplică cu prioritate. Întrucât această lege nu instituie un termen de soluționare, urmează ca raportarea să se facă la termenul rezonabil, în conformitate cu practica CEDO și recomandările europene.

Intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 5 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamata a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 1 alin. din Legea nr. 213/2015, cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, formulată la data de 12.04.2017.

Instanța de fond a admis cererea reclamantei, concluzionând, pe baza probatoriului cu înscrisuri, că pârâtul nu a efectuat până în prezent niciun act în vederea analizei și soluționării cererii reclamantei, astfel încât în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, astfel că a admis acțiunea și va obliga pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată la data de12.04.2017.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material conținute de Legea nr. 213/2015

În speță, Înalta Curte are de dezlegat problema incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (versiunea de la data formulării contestației), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege.

Conform prevederilor sus-menționate, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Se constată că intimata-reclamantă C. a formulat cerere de despăgubire întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, cererea fiind adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, recurent-pârât în cauză.

Cererea a fost depusă de către intimata-reclamantă la data de 12.04.2017, la Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat să fie despăgubită urmare prejudiciului material și moral suferit urmare a accidentului rutier din data de 08.11.2016 produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Autoturismul condus de persoana vinovată de producerea acestui accident era asigurat la Societatea S.C. B. S.A., societate față de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

Așadar, legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, cererile se soluționează într-un termen rezonabil.

Înalta Curte arată că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti, eventual, și daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimata-reclamantă a cărei cerere, formulată în data de 26.05.2016, nu a fost soluționată nici până astăzi, 05.12.2019, când s-a pronunțat prezenta decizie.

În plus, disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (în prezent lit. h) nu au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece reglementează ipoteza refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul nu a făcut referire la emiterea vreunui răspuns la cererea intimatei- reclamante, ci la împrejurări vizând fondul pretenției bănești - aspecte ce exced obiectul prezentei cauze.

În consecință, Curtea consideră că se impunea obligarea pârâtului la comunicarea un răspuns, în cadrul atribuțiilor prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 și prin intermediul comisiei speciale constituită în cadrul său.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3916 din 24 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 800 RON către intimata A. cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2020.