ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5621/2020

Ședința publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei nr. 3354/28.12.2016 emisă de pârât, solicitând: admiterea cererii, anularea Deciziei contestate și, pe fond, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 25.000 Euro.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2957 din 18 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, cât și împotriva încheierii de ședință din 14 iunie 2017 a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea administrării de probe, probe care i-au fost respinse prin încheierea recurată; în subsidiar, casarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, dispunând, pe cale de consecință, anularea Deciziei nr. 3354/28.12.2016 a Fondului de Garantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea sa de plată a sumei de 25.000 Euro, cu titlu de despăgubire, și obligarea pârâtei la plata acestei despăgubiri; cu cheltuieli de judecată, la fond și în recurs.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant a criticat hotărârile primei instanțe pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de fond, prin încheierea recurată, în mod neîntemeiat a respins proba cu martori solicitată, dar și proba cu expertiză, nesocotind dreptul său la apărare, iar, în ce privește sentința recurată, a arătat că este nelegală.

A susținut recurentul că, Decizia F.G.A. atacată nu este motivată, întrucât, se limitează la a face trimitere către procesul-verbal de intervenție întocmit de M.A.I., și, în al doilea rând, soluția de respingere a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6.4. din Condițiile de asigurare, în legătură cu temeiul reținut, susținând faptul că nu a semnat niciodată condițiile de asigurare invocate, și nici nu a luat cunoștință în alt mod de ele, astfel încât să-i fie opozabile, apreciind că, sub acest aspect, nu poate fi reținută motivarea hotărârii primei instanțe.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai susținut că, în mod nelegal s-a reținut că există o cauză exoneratoare de răspundere a asigurătorului.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 19.06.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, menținerea în tot a sentinței recurate și, în consecință, a Deciziei nr. 3354/28.12.2016, emise de pârât, ca fiind temeinică și legală.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cât privește încheierea de ședință din 14 iunie 2017, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins proba cu martori solicitată de către acesta, dar și proba cu expertiză, apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei.

Înalta Curte constată critica, că este nefondată.

Pe lângă aspectele de netemeinicie aduse în discuție de către recurent, sub aspectul concludenței probatoriilor solicitate și necesității administrării acestora, care nu pot face obiect al controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte amintește că problema admiterii sau neadmiterii unei probe reprezintă atributul exclusiv al instanței de fond, aceasta fiind singura în măsură, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, să aprecieze utilitatea și concludența unei probe.

Împrejurarea că instanța de fond a respins probele solicitate de recurentul-reclamant, deopotrivă, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acestuia, în garantarea respectării acestui drept intrând toate celelalte principii și garanții procesuale, pe deplin respectate de către instanță, încât, critica este nefondată.

Criticile formulate în susținerea recursului declarat împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond, au vizat, în esență, două aspecte: în primul rând, a reluat susținerile sale în sensul că Decizia F.G.A. atacată nu este motivată, întrucât, arată recurentul, se limitează la a face trimitere către procesul-verbal de intervenție întocmit de M.A.I., și, în al doilea rând, a arătat că soluția de respingere a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6.4. din Condițiile de asigurare, în legătură cu temeiul reținut, susținând faptul că nu a semnat niciodată condițiile de asigurare invocate, și nici nu a luat cunoștință în alt mod de ele, astfel încât să-i fie opozabile, apreciind că, sub acest aspect, nu poate fi reținută motivarea hotărârii primei instanțe.

Critica este nefondată.

Așa cum corect a reținut și instanța de fond, Decizia emisă de intimatul-pârât F.G.A. este motivată, atât în fapt, cât și în drept, iar din cele consemnate în cuprinsul acesteia rezultă că, la adoptarea soluției de respingere a despăgubirilor solicitate, au fost avute în vedere înscrisurile prezentate, circumscris condițiilor de asigurare și prevederilor legale incidente, încât, nu se poate reproșa instanței de fond o nelegalitate sub acest aspect.

În acest context, susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu a semnat niciodată condițiile de asigurare, este nefondată, atare condiții făcând parte din contractul de asigurare încheiat, din polița de asigurare pe temeiul căreia a formulat cererea de despăgubire, iar, pe de altă parte, nu prezintă relevanță aspectul că nu ar fi știut care este conținutul contractului, pe care, de altfel, l-a semnat.

În fine, Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondată, și critica prin care recurentul-reclamant susține că, în speță, nu există nicio cauză exoneratoare de răspundere a asigurătorului.

Contrar susținerilor acestuia, în Condițiile de asigurare s-a prevăzut faptul că, pe parcursul derulării contractului, asiguratul este obligat să folosească și să întrețină bunurile în bune condiții și în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat (art. 11.5 lit. a) din Condițiile privind asigurarea locuinței B.).

Or, tocmai ceea ce i s-a reproșat recurentului-reclamant a fost nerespectarea acestei prevederi, care, prin conduita sa, a determinat producerea riscului asigurat (a aprins focul în curtea casei și l-a lăsat nesupravegheat, iar vântul a favorizat propagarea focului), încât, legal a decis instanța de fond că operează clauza exoneratoare de răspundere a asigurătorului.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. sunt nefondate, hotărârea instanței de fond fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a prevederilor legale, sub aspectul condițiilor de asigurare încheiate între părți.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs îl apreciază ca neîntemeiat. Înalta Curte are în vedere faptul că din dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, inclusiv arătarea motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar. Nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Pentru a da satisfacție acestui principiu nu este însă necesar ca instanța de judecată să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, fiind suficient ca ea să arate motivele de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești a fost subliniată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a arătat că însă că motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atâta timp cât instanța a atins toate aspectele esențiale ale argumentelor invocate de către părți (cauza Albina versus România).

Examinând sentința recurată, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a analizat argumentele reclamantului, cuprinzând analiza motivelor de fapt și de drept, în concordanță cu probele și actele de la dosar, care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției, critica formulată de recurent fiind neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentul- reclamant A., ca nefondat, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință din 14 iunie 2017 și împotriva sentinței civile nr. 2957 din 18 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2020.