ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2232/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 mai 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraților, a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să emită decizia de soluționare a cererii de despăgubire formulată la data de 17.03.2017.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3917 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, și a obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamantă și înregistrată la data de 17.03.2017. De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea motivului de casare invocat, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material, au fost formulate de către recurentul-pârât următoarele critici: - sentința recurată este pronunțată cu încălcarea art. 194 C. proc. civ., întrucât, la primirea cererii de chemare în judecată instanța trebuia să verifice dacă aceasta conține elementele prevăzute de acest text de lege; cum în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, în mod greșit l-a obligat instanța de fond la soluționarea unei cereri depuse în data de 17.03.2017, fără a avea caractere de identificare, iar această soluție îl prejudiciază grav, conducând la posibilitatea petenților de a beneficia de o hotărâre judecătorească neclară, dar și la posibilitatea ca aceștia să depună în mod uzual mai multe cereri de plată în aceeași zi sau într-un interval apropiat; - termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că sentința recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 11 și art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor Normei nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată; - în mod eronat a apreciat instanța de fond că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată pe care ar fi formulat-o reclamanta, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea și încărcătura activității Fondului; necesitatea respectării principiului nediscriminării și al egalității de tratament în soluționarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări; numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluționare; prevederile legale care dispun că soluționarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9.02.2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 3 iunie 2020. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente: Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că sentința de fond ar fi fost pronunțată cu încălcarea art. 194 din C. proc. civ., întrucât, în lipsa precizării numărului cererii de despăgubire la care se referea reclamanta, instanța l-a obligat să soluționeze o cerere din 17.03.2017, pur și simplu, fără niciun fel de verificare asupra conținutului și existenței acesteia. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate. Examinând conținutul cererii de chemare în judecată, se constată că, prin aceasta, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea actului administrativ constând în decizia de soluționare a cererii de despăgubire, afirmând că a înaintat-o acestuia la data de 17.03.2017, iar în finalul cererii de chemare în judecată, a precizat că anexează menționata cerere, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, așa cum, de altfel, a și procedat, cererea de despăgubire, regăsindu-se atașată la dosarul de fond. De asemenea, constată Înalta Curte că reclamanta a comunicat cererea de despăgubire Fondului de Garantare a Asiguraților, prin intermediul notificării nr. x/17.03.2017 emisă de B., iar Fondul de Garantare a Asiguraților a primit-o la data de 20.03.2017, pe dovada de înmânare a notificării nr. x/2017, aflată la dosarul de fond, fiind aplicată ștampila de la registratura FGA, fără ca acesta să-i atribuie vreun număr de înregistrare. În contextul expus, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată privește obligarea pârâtului FGA să soluționeze cererea de despăgubire comunicată de reclamantă, la data de 17.03.2017 și înregistrată la registratura acestuia, la data de 20.03.2017. Astfel, instanța de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., procedând la comunicarea către pârât a cererii de chemare în judecată al cărei obiect a fost identificat (atât de reclamantă, cât și de instanță), precum și a înscrisurilor anexate acesteia, aflate la dosarul de fond (respectiv cererea de despăgubire din 17.03.2017 și dovada comunicării către pârât a acestei cereri). Prin urmare, Înalta Curte respinge, ca neîntemeiate, criticile recurentului-pârât, potrivit cărora, instanța l-ar fi obligat la soluționarea unei cereri fără caractere de identificare și că, în acest fel, ar lipsi obiectul cererii de chemare în judecată. Instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurentul-pârât vizând incompatibilitatea cu prevederile Legii nr. 213/2015 a termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, precum și aprecierea eronată a instanței de fond că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată. Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că, la data de 17.03.2017, reclamanta A. a transmis Fondului de Garantare a Asiguraților o cerere de despăgubire, prin care a solicitat plata despăgubirilor materiale și morale cauzate acesteia, în urma evenimentului rutier din data de 31.07.2014 în care a fost implicat un autoturism care era asigurat la S.C. C. S.A.. În ceea ce privește durata de soluționare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluționare a cererilor de despăgubire. Totodată, reiese cu puterea evidenței că, în raport de natura procedurii și de împrejurările concrete, respectiv existența unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluționarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile. În jurisprudență s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanție a dreptului la o bună administrare. Și în jurisprudența Înaltei Curți s-a cristalizat soluția potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim și previzibil. Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deși nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate și aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce consacră dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanție a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde și această etapă prealabilă, obligatorie. În fine, omisiunea legii care nu prevede un termen maxim de soluționare a cererii nu poate conduce la acceptarea ideii că pârâtul nu este ținut de respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei. În speță, Înalta Curte constată că, deși reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a putea fi apreciat rezonabil, astfel că, în mod corect a reținut judecătorul fondului că un astfel de termen nu a fost respectat de către pârât. Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluționării prezentului recurs, deși au trecut mai bine de 3 ani de la formularea cererii, cererea reclamantei nu a fost soluționată și nici nu a fost stabilit un termen previzibil pentru soluționare. În aceste condiții, în mod corect a fost admisă cererea reclamantei și obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire formulată de reclamantă la data de 17.03.2017. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat. În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de control judiciar va dispune obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, constând în onorariu de avocat în faza procesuală a recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE,