ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5537/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2017, reclamanta MEDUSA SECURITY S.R.L., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAS SEVERIN, anularea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii numărul 1935/26.06.2017, pentru obligații de plata in suma totala de 1.368.260 RON, și, pe cale de consecință, desființarea tuturor măsurilor asigurătorii înființate în baza acestei decizii prin acte subsecvente.

Prin sentința nr. 4398 din 17 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a respins contestația formulată de către reclamanta MEDUSA SECURITY S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ SEVERIN, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4398 din 17.11.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea Medusa Security S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare admitere acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac a susținut recurenta că în ceea ce privește organul fiscal competent, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, norme ce se aplică cu prioritate în fața oricărei norme de rang inferior legii, cum ar fi Ordinul ANAF nr. 2456/2016, reținut de instanță. Precizează recurenta-reclamantă că societatea este în administrarea organului fiscal de la domiciliul acesteia, respectiv Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, asa încât organul fiscal competent de a emite actul dedus judecații era Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, și nu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș Sevcrin, cum în mod eronat a susținut instanța de fond.

În ceea ce privește motivarea instanței de fond cu privire la faptul că Decizia de instituire de măsuri asigurătorii contestată este emisă și motivată potrivit exigențelor imperative ale dispozițiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală este nefondată, fiind invocate motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În opinia recurentei, instanța de fond nu face altceva decât să precizeze că autoritatea fiscală în cuprinsul Deciziei de instituire de măsuri asigurătorii a dezvoltat suficiente elemente, dovedind suspiciunea de fraudă - paragraful 1, pagina 5 din cuprinsul Sentinței recurate. Or, instanța de control judiciar analizând decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, decizie suspusă controlului judecătoresc, va observa că în cuprinsul acesteia nu există nicio mențiune cu privire la vreo suspiciune de fraudă.

În continuare recurenta-reclamantă susține că niciuna dintre împrejurările de fapt reținute prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și preluate de instanța de fond respectiv: asa zisa preluare a unui număr mare de angajați de la S.C. A. S.R.L. și a principalilor clienți ca pondere în activitate și sume facturate; amânări succesive ale administratorului societății, existenta unui debit într-un cuantum ridicat, nu se pot circumscrie dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, toate aceste aspecte nedovedind "pericolul" de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului și nici caracterul excepțional stabilit de legiuitor pentru a se dispune astfel de măsuri.

Un alt motiv de nelegalitate al sentinței referite vizează motivarea instanței de fond cu privire la legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii față de nesocotirea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Greșit a reținut instanța de fond că în speța de față nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală - obligația ascultării contribuabilului - întrucât organele intimatei au dispus măsuri asigurătorii, ce devin executorii, fiind incidentă excepția prevăzuta de art. 9 alin. (2) lit. .d Codul de procedură fiscală.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.06.2017 emisă de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA au fost instituite măsuri asiguratorii sub forma popririi asupra sumelor datorate de terți și asupra disponibilităților bănești din conturile proprii, în temeiul art. 213 alin. (3) și (4) din Codul de procedură fiscală si al Anexei I la OPANAF nr. 2546/2016, pentru suma de 1.368.260 RON.

Măsura a fost dispusă de organele fiscale, având în vedere că prin Decizia nr. 1932/26.06.2017 s-a dispus angajarea răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală pentru obligațiile fiscale în sumă de 1.368.260 RON, raportat la declararea stării de insolvență a S.C. A. S.R.L..

Organul emitent a apreciat că există riscul unei eventuale sustrageri de la plata obligației, având în vedere si scopul urmărit de S.C. Medusa Security S.R.L. privind preluarea unui număr mare de angajați (conform adresa ITM Bucuresti) de la S.C. A. S.R.L., a principalilor clienți cu pondere în activitate și sume facturate(conform Decl. 394), acțiuni care au fost precedate solicitării de deschidere a procedurii de insolvență a S.C. A.(notificarea societății privind intenția de deschidere a procedurii de insolvență a S.C. A.), amânări succesive solicitate de asociatul unic, d-na B., a S.C. Medusa Security S.R.L., pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare și procedura de audiere(în cadrul procedurii de răspundere solidară).

Reclamanta s-a adresat la data de 18.07.2017 instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, cu acțiunea de față, solicitând anularea măsurii și invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2005, se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Din cuprinsul textului de lege anterior enunțat rezultă că pentru a se justifica instituirea acestei măsuri, organul de control, respectiv intimata-pârâta din cauza dedusă judecății, trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori sa își risipească patrimoniul. Aprecierea acestui pericol trebuie justificată prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitorului, de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau de insolvabilitate etc).

Or, în cauză, față de cele sus arătate, instanța de recurs apreciază că nu au fost întrunite criteriile cerute de lege pentru instituirea măsurii asiguratorii sub forma popririi asupra sumelor datorate de terți și asupra disponibilităților bănești din conturile proprii ale societății, în temeiul art. 213 alin. (3) și (4) din Codul de procedură fiscală și al Anexei I la OPANAF nr. 2546/2016, pentru suma de 1.368.260 RON, iar decizia emisă în acest sens de către pârâta este susținută de motive generale, insuficiente pentru instituirea unei astfel de măsuri.

Dincolo de această minimă motivație, intimata-pârâtă nu a relevat date concrete, aspecte certe care să arate că recurenta-reclamantă urmează a avea o conduită de natură să confirme pericolul ca aceasta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte subliniază și că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. De asemenea, simpla alegație potrivit căreia există posibilitatea ca aceasta să-și înstrăineze patrimoniul, care nu este dublată și de indicarea unor indicii concrete deduse din acțiunile efective întreprinse de reclamantă, nu este de natură să justifice luarea unor măsuri asigurătorii cu privire la patrimoniul recurentei-reclamante.

Mai mult decât atât, niciuna dintre împrejurările de fapt reținute prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și preluate de instanța de fond (paragraful 2, pagina 5 din cuprinsul sentinței recurate), respectiv: așa zisa preluare a unui număr mare de angajați de la S.C. A. S.R.L. și a principalilor clienți ca pondere în activitate și sume facturate; amânări succesive ale administratorului societății, existenta unui debit într-un cuantum ridicat, nu se pot circumscrie dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, toate aceste aspecte nedovedind "pericolul" de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului și nici caracterul excepțional stabilit de legiuitor pentru a se dispune astfel de măsuri. Susținerile intimatului-pârât prin așa zisa preluare a principalilor clienți ca pondere în activitate și sume facturate, nu poate conduce decât la încasarea unor venituri suplimentare de către recurentă, venituri care de altfel pot susține orice obligație fiscală suplimentară, conducând la o creștere a patrimoniului societății recurente și în niciun caz la acțiuni de risipire a patrimoniului sau de sustragere sau ascundere a acestuia.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu s-a făcut dovada că societatea recurentă se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, pericolul la care se referă textul de lege trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

Stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligații, iar măsurile asiguratorii se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, astfel de indicii lipsesc însă din motivarea deciziei atacate.

Totodată, contrar susținerilor intimatei, în cauză nu este incidentă excepția prevăzută la art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, întrucât măsurile asigurătorii preced întotdeauna măsurile de executare, deci nu se identifică cu acestea, și pot să se transforme în măsuri de executare silită, în condițiile în care există un titlu executoriu.

Or, la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu exista un titlu executoriu, așa încât măsurile asigurătorii nu puteau fi asimilate sau confundate cu măsurile de executare silită.

Așa fiind, se reține, că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 9 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost ascultat contribuabilul, pentru a-și exprima punctul de vedere, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al acestuia.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, (cauza Kamino International Logistics BV (C-129/13), Datema Hellmann Worldwide Logistics BV (C130/13)împotriva Staatssecretaris van Financiën, prin Hotărârea Curții din 3 iulie 2014).

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința recurată și va anula decizia de instituire a măsurilor asiguratorii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Medusa Security S.R.L. împotriva sentinței nr. 4398 din 17 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, admite acțiunea, anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2020.