ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4597/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ANAF - Direcția Generală de Administrare A Marilor Contribuabili și DGRFP Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați - a solicitat:

- Anularea Deciziei de impunere nr. x/10.10.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice (denumită în continuare "Decizia de Impunere") și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/10.10.2016 (denumit in continuare "Raportul de Inspecție Fiscală") emise de către DGAMC, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 6.321.598 RON (din care TVA 4.224.142 RON și accesorii 2.097.456 RON), întrucât dreptul DGAMC de a pretinde plata TVA aferentă prestărilor de servicii realizate de B. S.A. în favoarea A. S.A. în perioada 01.04.2007 - 28.02.2011, în cuantum de 466.500 RON, precum și a majorărilor și penalităților de întârziere în cuantum total de 512.127 RON, calculate pana la data de 30.09.2016, este prescris;

- Anularea Deciziei nr. 24/01.02.2017 emisa de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de A. S.A., pentru suma totala de 6.321.598 RON, întrucât măsura suspendării soluționării contestației este nelegală și abuzivă;

- Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 4518 din data de 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a anulat Decizia nr. 24/01.02.2017 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, obligând pârâta ANAF - DGSC să soluționeze contestația.

A respins ca inadmisibile restul pretențiilor reclamantei, formulate în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și DGRFP Galați - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Galați.

A obligat pârâta ANAF-DGSC să achite reclamantei suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4518 din data de 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, sentința recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. deoarece, în mod greșit s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, în sensul că organul de soluționare a contestației nu a indicat măcar despre ce posibilă infracțiune ar fi vorba, rezumându-se la a reda pe larg o stare de fapt.

Ca urmare a inspecției fiscale desfășurate la A. S.A. s-a constatat că, în perioada 01.04.2007-28.02.2011, societatea a dedus nelegal și nejustificat TVA în sumă totală de 3.757.642 RON înscrisă în facturi de achiziție cabine hidromasaj, cabine hidromasaj cu saună și căzi hidromasaj emise de C. S.A..

Bunurile au fost facturate ulterior, în lunile martie și aprilie 2011, către beneficiarul D. ca și operațiuni scutite de TVA, iar potrivit informațiilor primite prin sistemul CCN MAIL de la Administrația Fiscală din Bulgaria, demersurile întreprinse de inspectorii bulgari de verificare a valabilității tranzacțiilor menționate nu au avut niciun rezultat întrucât niciun reprezentant al firmei D. nu a putut fi găsit.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că la sediul declarat de beneficiar se află "un bloc de apartamente și nu există vreun depozit sau alte spații de depozitare a bunurilor".

Prin urmare, începând cu data de 13.07.2011, organele fiscale din Bulgaria au procedat la anularea codului de TVA al beneficiarului. De asemenea, inspectorii fiscali bulgari au avut suspiciuni referitoare la realitatea tranzacțiilor menționate având în vedere faptul că adresa de livrare a mărfii a fost falsă, iar D. este o firmă de "tip fantomă".

Pentru justificarea provenienței bunurilor (1427 căzi hidromasaj și cabine hidromasaj) vândute de către C. S.A. către A. S.A., au fost prezentate un număr de 72 facturi de achiziție de la furnizorii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L..

În ceea ce privește acești furnizori, conform bazei de date a ANAF și în urma controalelor încrucișate solicitate a reieșit că E. S.R.L. este începând cu data de 18.11.2011 în faliment, este inclusă pe lista contribuabililor inactivi începând cu 18.05.2011 fiind scoasă din evidența plătitorilor de TVA cu data de 01.06.2011, pe numele societății fiind întocmită sesizare penală.

În ceea ce privește G. S.R.L. s-a constatat că este inactivă începând cu data de 30.05.2011, iar din data de 01.06.2011 i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA. Referitor la F. S.R.L. s-a constatat că aceasta are sediul social declarat la aceeași adresă ca și E. S.R.L., se află în insolvență din 24.02.2012, începând cu data de 18.05.2011 a fost inclusă pe lista contribuabililor inactivi, iar din data de 01.06.2011 s-a anulat înregistrarea acesteia în scopuri de TVA.

Din documentele identificate pe suportul informatic provenit ca urmare a percheziției informatice la C. S.A. rezultă că aceasta, în calitate de furnizor, a încheiat în lunile ianuarie- februarie 2011, contracte de vânzare-cumpărare cu firmele din grupul B.. Ulterior, mărfurile achiziționate de aceste firme au fost livrate în Bulgaria în regim de scutire de TVA.

Având în vedere constatările privind achizițiile declarate de E. S.R.L., G. S.R.L., etc., respectiv că aceste achiziții nu au fost confirmate, livrările declarate ulterior de acestea către C. S.A., faptul că ultima societate a facturat mărfurile către societăți care fac parte din grupul B., precum și faptul că acestea au declarat livrări intracomunitare către societăți suspecte din punct de vedere al activității economice desfășurate, beneficiind de rambursare de TVA, organele de inspecție fiscală au concluzionat că operațiunile au fost numai declarate nu și realizate în fapt, scopul fiind acela de a beneficia de deducerea și ulterior rambursarea de la bugetul de stat.

Acest aspect este confirmat și de modul de decontare a acestor livrări succesive de mărfuri, respectiv decontarea între societățile aflate la capătul circuitelor economice nu s-a realizat, fapt care întărește constatările că operațiunile prezentate au fost fictive.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au constatat că în perioada aprilie 2007- februarie 2011 intimata a înregistrat cheltuieli cu prestări servicii în sumă de 2.350.000 RON, cu TVA deductibilă în sumă de 466.500 RON aferenta facturilor fiscale emise de B. S.A..

Pentru justificarea serviciilor cuprinse în respectivele facturi societatea a prezentat doar contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2005 prin care B. S.A. se obligă să execute diverse prestații pentru A. S.A. și actele adiționale ulterioare.

Din documentele puse la dispoziție inspectorilor fiscali nu au fost identificate livrări de bunuri sau prestări de servicii, scopul urmărit fiind acela ca un grup de societăți care aparent desfășura activități legale și cu caracter de continuitate să beneficieze de deducerea TVA.

Prin urmare, organele de inspecție fiscală au considerat că achizițiile declarate și proveniența bunurilor nu pot fi confirmate sub aspectul realității și legalității.

Având în vedere cele constatate, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina intimatei TVA în sumă de 4.224.142 RON. (466.500 RON prin neacordarea dreptului de deducere a TVA aferentă prestărilor de servicii de la B. S.A. și 3.757.642 RON prin neacordarea dreptului de deducere a TVA aferentă bunurilor achiziționate de la C..

De asemenea, organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției generale de administrare a marilor contribuabili au transmis Inspectoratului General al Poliției Române - Direcția de Investigare a Fraudelor, Raportul de inspecție fiscală nr. x/10.10.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/10.10.2016, în completarea Dosarului penal nr. x/18.05.2012.

Astfel, solicită să se observe că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

De asemenea, solicită să se constate că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/10.10.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/10.10.2016 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Susținerile intimatei privind existența documentelor justificative pentru operațiunile desfășurate, nu sunt de natură să infirme constatările organelor fiscale privitoare la realitatea tranzacțiilor, întrucât numai organele de cercetare și urmărire penală, potrivit competențelor de care dispun, pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitatea reclamantei reflectă realitatea operațiunilor.

Instanța de fond este în eroare atunci când reține că organul de soluționare a contestației nu a indicat măcar despre ce posibilă infracțiune ar fi vorba, întrucât acesta nu are astfel de competente.

Orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.(CJUE - Cauza 255/02 Halifax & alții).

Practica judiciară a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiuni care "constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. în acest sens, operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni Fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se retine în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, descriere care se circumscrie cauzei.

De asemenea, practica judiciară europeană retine prin Decizia CJUE 419/2002 următoarele - "pentru ca taxa să devină exigibilă în cazul în care este plătită o sumă fără ca livrarea de servicii să fii avut ioc, toate informațiile relevante privind momentul exigibilității, respectiv livrarea ulterioară sau prestarea ulterioară, trebuie să fie deja cunoscute. îndeosebi când plata este efectuată, bunurile și serviciile trebuie să fie identificate cu exactitate."

În ceea ce privește jurisprudența europeană, care este parte a ordinii de drept interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituțională a reținut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluate de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Totodată, prin Decizia nr. 95/2011 Curtea Constituțională stabilește că "în ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, Curtea a reținut că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]".

Având în vedere situația de fapt raportată la dispozițiile legale aplicabile, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, ANAF-DGSC nu se poate investi cu soluționarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În final, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de fond și cu privire la obligarea la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat în principal, nulitatea recursului având în vedere că prin cererea de recurs au fost reluate argumentele de fapt și de drept care au condus la emiterea deciziei de soluționare a contestației, fără a combate în vreun fel ce încălcări sau aplicări greșite ale legii a produs prima instanță, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

Examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, prin prisma dispozițiilor incidente, precum și a apărărilor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte va respinge recursul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 24/01.02.2017 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de A. S.A., pentru suma totala de 6.321.598 RON.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății reținând, în esență, că măsura suspendării contestației administrative trebuie foarte bine argumentată mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite și rațiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal, precum și faptul că, așteptarea soluției ce ar fi dată în cadrul procedurii penale ar fi necesară numai în situația în care determinarea corectă a situației fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal însă, accesibile celui penal.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect, intimata-reclamantă a invocat nulitatea recursului pentru lipsa unor critici concrete a hotărârii de fond, însă Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greșit a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, critici ce pot fi încadrare în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat și în cuprinsul cererii de recurs, aspect față de care va respinge excepția nulității recursului.

Cu privire la cererea de recurs, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, conform prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Potrivit acestor dispoziții legale, organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei, atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, precum și atunci când soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Referitor la condiția ca organele fiscale să sesizeze organele penale ca urmare a celor descoperite în timpul controlului de inspecție fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta-pârâtă nu a indicat măcar despre ce posibilă infracțiune ar fi vorba rezumându-se la a reda pe larg o stare de fapt și apoi să-și exprime suspiciunile cu privire la caracterul real al unor operațiuni și respectiv să rețină că au fost transmise concluziile inspecției organelor de cercetare penală în dosarul penal nr. x/18.05.2012.

Or, având în vedere că din actele dosarului (adresa x din 04.08.2014) rezultă că activitatea de inspecție fiscală nu a fost suspendată pe motivul existenței dosarului penal, în mod corect a reținut prima instanță că o atare măsură a suspendării contestației administrative, cu toate consecințele ce ar decurge din această măsură, grevează dreptul intimatei-reclamante de acces la justiție, fie și în această formă a paralizării lui temporare, ea trebuie foarte bine argumentată, mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite și rațiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal.

Prin urmare, nu este suficientă clamarea existenței unor indicii de săvârșire a unor infracțiuni, ci și argumentarea lor la nivel rezonabil, iar în cele din urmă aplicarea unui filtru de analiză a echilibrului între interesul public și interesul privat al reclamantei, un just echilibru care reclamă suspendarea doar în cazul în care mijloacele la îndemâna organului fiscal nu îi permit acestuia determinarea corectă a stării de fapt fiscale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că din cuprinsul dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, rezultă că pentru a putea fi dispusă suspendarea, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, iar această constatare să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. De asemenea, suspendarea este facultativă, nu obligatorie.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 în cazul oricărei situații formale de existență a unei suspiciuni de fraudă, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Cu alte cuvinte, nu este suficientă doar întrunirea celor două condiții enumerate de text, ci este necesar și ca motivele de suspendare să aibă în vedere respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl exprimă autoritatea fiscală și interesul legitim privat al contribuabilului de a clarifica situația fiscală într-un termen optim și previzibil, măsura suspendării fiind una de excepție.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că măsura suspendării soluționării contestației cu privire la toate operațiunile comerciale a fost dispusă cu exces de putere, nefiind respectat justul echilibru care trebuie să existe între cele două interese, cel public și cel privat.

Este adevărat că situația de fapt fiscală relevantă în cauză a fost pe deplin stabilită de către inspectorii fiscali, astfel cum impun, de altfel, prevederile art. 7 și art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală 2003, din moment ce aceștia au finalizat inspecția, au întocmit raportul și au emis decizia de impunere.

Or, în motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației fiscale se invocă și se pretinde stabilirea situației de fapt de către organele de cercetare penală, ignorându-se nejustificat faptul că o parte dintre operațiunile fiscale nu au făcut obiectul dosarului penal, însă inspectorii fiscali au considerat că operațiunile și tranzacțiile în discuție ar fi nereale.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de logică juridică ca, la momentul întocmirii raportului de inspecție fiscală și emiterii deciziei de impunere, situația de fapt fiscală să fie considerată pe deplin lămurită, însă organul de soluționare a contestației fiscale să aibă nevoie de informații și date suplimentare pentru stabilirea situației de fapt reale.

Așa cum s-a arătat mai sus, se constată că nu este întemeiată apărarea recurentei-pârâte în sensul că operațiunile analizate cu ocazia inspecției fiscale fac obiectul dosarului penal și, cât timp măsura suspendării contestației administrative, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, grevează dreptul reclamantei de acces la justiție, fie și în această formă a paralizării lui temporare, ea trebuie foarte bine argumentată, mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite și rațiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal.

Numai în situația în care determinarea corectă a situației fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile celui penal), atunci se așteaptă soluția în cadrul procedurii penale. Dimpotrivă, se consideră că organul de soluționare a contestației este în măsură, așa cum a fost și echipa de inspecție fiscală, să aprecieze asupra îndeplinirii sau nu a cerințelor legale privind deductibilitatea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că măsura de suspendare a soluționării contestației fiscale poate fi de natură a-i afecta contribuabilului dreptul de acces la instanță și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 alin. (1) și (3) din Constituția României republicată.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, precum și recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.A..

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 4518 din 22 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A., cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.