ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4551/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 18.07.2017 sub nr. x/2017 reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat constatarea caracterului nejustificat al refuzului de a soluționa contestația formulată împotriva deciziei de impunere xnr. 431/30.06.2014 și obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara la soluționarea contestației și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 348 din 17 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a constatat caracterul nejustificat al refuzului de a relua soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere xnr. 431/30.06.2014, a obligat pârâta la soluționarea contestației și a obligat aceeași pârâtă la plata sumei de 9.382,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și a solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, iar în rejudecarea pe fond a cauzei, respingerea acțiunii formulate.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâta a arătat, în esență, că în mod eronat instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată în ceea ce privește obligarea pârâtei la soluționarea contestației administrative.

Astfel, pretinsul refuz nu are caracter de act administrativ, în sensul dat de dispozițiile Legii contenciosului administrativ, fiind o simplă adresă care informează intimata asupra faptului că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru reluarea soluționării și i se arată că această problemă a fost definitiv tranșată.

Acea adresă nu dă naștere, nu modifică și nu stinge drepturi și obligații pentru a avea caracterul unui act administrativ și de asemenea, nu constituie un refuz explicit, ci doar un răspuns informativ la o solicitare.

Așadar, acest act nu putea forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.

Pe de altă parte, așa cum s-a stabilit și în doctrină, analiza cauzei unui litigiu trebuie făcută prin raportare la scopul urmărit de reclamant.

Or, din moment ce scopul reclamantului este vădit și explicit indicat ca fiind reluarea soluționării contestației administrative, este evidentă identitatea cauzei, tocmai acesta fiind și scopul urmărit prin hotărârea Curții de Apel cu autoritate de lucru judecat.

Faptul că, printr-o adresă transmisă direct instanței, organul de urmărire penală indică că societatea intimată ori reprezentanții acesteia nu sunt subiecți procesuali în sensul dispozițiilor ari 32-33 C. proc. pen., nu este de natură a considera îndeplinite condițiile pentru reluarea soluționării contestației administrative.

În condițiile art. 214 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală, procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în cazul de față o soluție definitivă a organului de cercetare penală sau a instanței penale, după caz.

Or, în cauza penală nu s-a stabilit existența nici uneia din situațiile stabilite de art. 16 C. proc. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. pen. și de asemenea, nu există vreo soluție de neîncepere a urmăririi penale sau renunțare la urmărirea penală, cu atât mai puțin vreo hotărâre definitivă în latura penală față de faptele sesizate.

Așadar, condițiile și situațiile care au dus la suspendarea soluționării nu sunt îndeplinite, neavând vreo soluție definitivă a organului de cercetare penală sau a instanței penale și care să fie comunicată și organului fiscal care a formulat sesizarea penală.

Practic, în speță, instanță ignoră toate aceste dispoziții imperative, precum și scopul în care au fost ele introduse în legislație, aceia de a nu exista contrarietate cu privire la existența și întinderea prejudiciului fiscal și persoana care se face vinovată de producerea lui, considerând că toate aceste argumente trebuie subsumate principiului celerității. Deci, instanța realizează o ierarhie arbitrară a principiilor ce guvernează procesul penal și procesul civil, stabilind prin soluția pronunțată că toate acestea sunt inferioare principiului celerității, chiar dacă, spunem noi, aceasta ar putea duce la contrarietate de hotărâri între penal și civil.

Mai mult, este ignorat și principiul penalul ține în loc civilul, pe considerentul că normele aplicabile speței sunt de drept administrativ și nu civil, astfel încât nu poate fi aplicat acest principiu.

în speța arătată era vorba de existența pe rol a unei probleme penale și a uneia fiscale iar instanța europeană a apreciat faptul că cele două proceduri nu se pot derula în paralel, fiind încălcat principiul securității raporturilor juridice și dreptul la un proces echitabil, însă, sub aspect penal, instanța trebuie să se pronunțe indiferent de constatările din partea de fiscalitate.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special B. a depus întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 26.01.2018, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte reține că deși autoritatea pârâtă și-a întemeiat declarația de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în concret nu a formulat critici care să se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privind excepția autorității de lucru judecat sunt nefondate, în mod corect, instanța de fond, analizând cererea de chemare în judecată formulată în dosarul x/2014 și cererea de chemare în judecată formulată în dosarul de față, a concluzionat că "deși părțile sunt identice, totuși obiectul și cauza sunt diferite".

Autoritatea de lucru judecat este consacrată prin dispozițiile art. 430 din C. proc. civ.: alin. (1) hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată și alin. (2) al acestui articol statuând că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Așadar, efectele lucrului judecat constau în: exclusivitate, care face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință; incontestabilitate, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată; executorialitate, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat sau a procurorului; obligativitate, care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Potrivit art. 431 din C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Din textul legal menționat, rezultă că elementele autorității de lucru judecat sunt părțile, obiectul și cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele cereri.

Autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte: un aspect pozitiv și unul negativ. În ceea ce privește aspectul pozitiv, acesta se referă la partea care a câștigat procesul, care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție.

Aspectul negativ împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuție, între aceleași părți, aceleași pretenții și invocându-se același temei juridic.

În conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolva o chestiune litigioasă.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, se face diferența între considerente decisive sau necesare, respectiv acele motive care constituie fundamentul hotărârii, explicația soluției adoptate prin dispozitiv, considerente indiferente sau supraabundente, adică acelea care nu justifică soluția din dispozitiv și care ar putea lipsi din conținutul considerentelor, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii și considerente decizorii, respectiv acele considerente care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului.

Așa cum rezultă din dispozițiile textului de lege menționat, se conferă autoritate de lucru judecat considerentelor decisive, precum și celor decizorii, prin care se rezolvă chestiuni litigioase pe care se sprijină soluția din dispozitiv.

Aplicând la speță aceste principii, instanța reține că în dosarul nr. x/2014 reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 2674/884 din 27.10.2014 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, iar în prezenta cauză, în urma declanșării unei noi proceduri (de reluare a soluționării contestației), se solicită constatarea caracterului nejustificat al refuzului de a soluționa contestația formulată și obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara la reluarea soluționării contestației.

Cu alte cuvinte, în cauza ce a făcut obiectul sentinței recurate, nu se atacă decizia nr. 2674/884 din 27.10.2014 emisă de pârâtă, ci refuzul pretins nejustificat în reluarea soluționării contestației - refuz care în sine constituie un act administrativ asimilat - potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004, distinct de decizia de suspendare.

Reținând astfel lipsa triplei identități de părți - obiect - cauză, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că excepția invocată este neîntemeiată.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă vizează și chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării de către instanța de fond a prevederilor art. 214 din vechiul Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 și pentru a relua procedura administrativă la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Conform dispozițiilor art. 214 din Codul de procedură fiscală:

Art. 214 - Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

(2) Organul de soluționare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluționare competent va stabili și termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

(4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Astfel, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

În raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, se constată că, pentru a putea fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă și măsura suspendării să nu aducă atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei rezonabile a procedurii și a dreptului la un proces echitabil.

Or, raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Este adevărat că pârâta formulează critici din perspectiva celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative, însă acestea nu pot fi primite întrucât asupra acestora a statornicit în mod definitiv Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 6444/12.11.2015.

Raportat, însă, la cea de a treia condiție (măsura suspendării să nu aducă atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei rezonabile a procedurii și a dreptului la un proces echitabil), Înalta Curte învederează că dispozițiile legale din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Ținând cont de succesiunea actelor emise în procedura administrativă, de temeiurile de fapt și drept al acestora, de natura și complexitatea verificărilor efectuate precum și de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere și data învestirii instanței, data sesizării organelor de urmărire penală (30.06.2014) și faptul că până în prezent această sesizare nu are o finalitate, cu consecința amânării soluționării în procedura administrativă, o perioadă de timp nerezonabilă, Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma interpretarea dată de instanța de fond. Astfel, din răspunsul emis la data de 06.11.2017 de către DIICOT - Serviciul teritorial Hunedoara rezultă că nici S.C. A. S.A. Lugoj și nici reprezentanții acesteia nu au calitate de parte sau subiect procesual principal, în sensul prevederilor art. 32 - 33 C. proc. pen. .

În acest context, este de menționat că o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluțio nării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenței unei soluții pronunțate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative are drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin constatarea caracterului nejustificat al refuzului de a relua soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere xnr. 431/30.06.2014 și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 348 din 17 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.