ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4094/2020

Ședința publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 30.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Cetățenie și Ministerul Justiției, plângere împotriva adresei președintelui ANC nr. 21035/ANC/25.07.2017 prin care s-a respins contestația formulată împotriva Ordinului președintelui ANC nr. 51/06.03.2017, contestație prin care am solicitat recalcularea indemnizației de încadrare, prin stabilirea acesteia în funcție de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

I. Admiterea contestației formulate împotriva Ordinului președintelui ANC nr. 51/06.03.2017, anularea acestui ordin și obligarea ANC să emită un nou ordin de salarizare prin care să-mi recalculeze drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON (care nu include majorarea de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015), începând cu data de 09 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015);

II. Obligarea pârâtei ANC la plata diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut reclamanta prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 405 RON și venitul efectiv plătit, începând de la data de 09.04.2015, actualizată cu rata inflației;

III. Obligarea pârâtei ANC la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei menționate la pct. II, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective a acestui debit;

IV. Obligarea pârâtului Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare, în bugetul ANC, pentru plata sumelor de la pct. II și III.

Prin sentința civilă nr. 840 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie;

- a anulat parțial nr. 51/06.03.2017 și adresa nr. x/25.07.2017 emise de pârâtă, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

- a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie să emită ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 500 de RON, reprezentând onorariu avocațial redus în măsura admiterii cererii;

Împotriva sentinței civile nr. 840 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea tuturor capetelor de cerere din acțiunea introductivă formulată de intimata-reclamantă A..

Recurenta-pârâtă a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată și la fondul cauzei, apreciind că respingerea acestei excepții de către prima instanță este eronată. Apreciază că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 284/2010, respectiv nu a depus contestație la sediul ordonatorului principal de credite, în termenul legal de 15 zile.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 3 indice 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, ale O.U.G. nr. 43/2016 și pct. 31 și 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

S-a criticat astfel admiterea cererii reclamantei de acordare a valorii de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015,începând cu data de 09 aprilie 2015, câtă vreme valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casați și Justiție, începând cu data de 01 octombrie 2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 283/25.10.2016, astfel că doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupațională.

S-a susținut de către recurenta-pârâtă și că nu sunt admisibile pretențiile întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

În fine, recurenta-pârâtă a învederat că drepturile salariale nu pot fi cenzurate de către instanța de judecată prin extinderea dispozițiilor unei legi în afara sferei sale de reglementare, iar o interpretare în sens contrar contravine rolului și funcției puterii judecătorești.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 mai 2018, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil iar în subisidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Asupra excepției inadmisibilității recursului:

Înalta Curte constată că este nefondată excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă A..

Se constată că recurenta-pârâta, chiar dacă nu a menționat expres că formulează recurs și împotriva încheierii din 13 februarie 2018, a atacat în întregime soluția pronunțată de instanța de fond, implicit și soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Asupra recursului declarat

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce privește criticile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 - Anexa VI din Legea nr. 284/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârâtă prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmărește înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alte categorii de personal din sistemul justiției, aflate în situații identice, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea.

Chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Așadar, reclamanta nu are obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) - Anexa VI din Legea nr. 284/2010 și nici nu este ținută de dispozițiile art. 7 alin. (2) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile.

II.2. În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 indice 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, ale O.U.G. nr. 43/2016 și pct. 31 și 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, respectiv data de la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectorială, Înalta Curte le consideră a fi, de asemenea, nefondate, reținând că instanța de fond a apreciat în mod corect data de la care se aplică dispozițiile hotârării pronunțate de instanța de contencios constituțional, cu privire la acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 09 aprilie 2015.

Înalta Curte reține că potrivit actului normativ menționat:

"Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

"6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției".

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 09 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 09 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09 aprilie 2015, sens în care, critica pârâtei apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica pârâtei privind aplicarea acesteia numai după data de 01 octombrie 2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupațională "Justiție".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 09 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. de la 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ., republicat), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiției în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referință sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% și 11% obținute de unii judecători prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referință sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel și de Ordinul ministrului justiției nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09 aprilie 2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referință sectorială de care beneficiau judecătorii, așa cum acesta recunoaște inclusiv prin motivele de recurs.

Deși valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), începând cu data de 01 octombrie 2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 283/25.10.2016, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia din data de 22 iunie 2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție".

În același sens este de altfel și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09 aprilie 2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

II.3. Nu în ultimul rând, Înalta Curte va respinge ca nefondate și criticile formulate de către recurenta-pârâtă referitoare la faptul că instanța de fond, în interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză, ar fi procedat la cenzurarea drepturilor salariale prin extinderea dispozițiilor legale în afara sferei lor de reglementare.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul, dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5 indice 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, aprecierea recurentei că în mod nelegal a fost admisă cererea intimatei-reclamante de acordare a valorii de referință sectorială începând cu 09 aprilie 2015 nu poate fi reținută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă A..

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva sentinței civile nr. 840 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 septembrie 2020.