Georgios N. Kligopoulos Trade Enterprises Solar Super Market și Kligopoulos împotriva Greciei

SECȚIUNEA I PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 29754/05 prezentate de GEORGIOS N. KLIGOPOULOS TRADE ENTERPRISES SOLAR SUPER MARKET și GEORGIOS KLIGOPOULOS împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 15 noiembrie 2007 într-o cameră compusă din domnii L. Loucaide, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, dnii K. Haraiev; G. Malinverni, judecători, și al domnului S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 iulie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce intenționați să faceți acest lucru, faceți următoarea decizie CU FAȚA primei reclamante, Georgios N. Kligopoulos Trade Enterprises Solar Super Market Acesta are sediul la Katherini.

Al doilea reclamant, Georgios Kligopoulos, este un resortisant grec care își are reședința în Litochoro Pierias. El este managerul și reprezentantul legal al primei reclamante. Guvernul grec ( Apassos, consilier pe lângă Consiliul juridic de la … Prima reclamantă este o societate privată, constituită în 1991 de către cel de-al doilea reclamant, soția și cei trei fii ai săi. În același an, al doilea reclamant a închiriat o suprafață de 420 m în scopul amenajării unui supermarket. În 1993, cel de-al doilea reclamant a semnat un contract de asigurare cu compania F. pentru a acoperi pagubele provocate de un incendiu eventual. La 20 iunie 1993, un incendiu s-a produs în supermarket, distrugând complet spațiile și mărfurile.

În urma refuzului societății F. d noiembrie 1994, Tribunalul de Mare Instanță din Luxemburg a solicitat o acțiune în despăgubire împotriva societății de asigurări F. În special, aceasta solicita plata a 143 989 227 drachmes (422 565 EUR) pentru daunele suferite. La 23 noiembrie 1998, instanța de mari instanțe a făcut parțial dreptul la cererea primei reclamante și i-a acordat 53 748 422 drahme (157 736 EUR) în ceea ce privește despăgubirile (Decizia nr. 9181/1998). La 7 și 29 ianuarie 1999, atât prima reclamantă, cât și societatea F. au răspuns la apel. La 31 mai 2000, instana de apel din mai 2000 a confirmat decizia atacată și a ajustat suma alocată pentru despăgubiri la 71 761 892 drahme (aproximativ 210 600 EUR) (hotărârea nr. 4776/2000).

La 23 septembrie 2000, prima reclamantă s-a ocupat de casare. La 6 iunie 2001, Curtea de Casație a despăgubit-o și a considerat, printre altele, că instanța de recurs a apreciat pe bună dreptate dovezile prezentate de cele două părți pentru a stabili suma alocată pentru daune-interese (hotărârea nr. 978/2001). La introducerea cererii lor în fața Curții, reclamanții au anexat o copie a hotărârii judecătorești care trebuia să fie definitivă a Curii de Casație la nr. 978/2005. Din textul hotărârii respective reiese că aceasta fusese publicată la 8 iunie 2005. După primirea observațiilor părților, s-a dovedit că hotărârea sub n 978/2005 al Curții de Casație nu corespunde cu litigiul în cauză.

Potrivit unui certificat emis de grefa Curții de Casație și furnizat de Guvern, hotărârea definitivă referitoare la litigiul în cauză era pronunțată la nr. 978/2001 cu data publicării la 6 iunie 2001. În plus, Curtea de Casație confirmă că hotărârea nr. 978/2005 se referea la un litigiu diferit de cel al prezentei cauze. Într-adevăr, s-a constatat că copia landului produs de reclamanți conținea textul hotărârii din data de 97 iulie a Înaltei Jurisdicții, purtând în același timp data de n 978/2005. În plus, copierea hotărârii de încetare a procedurii produse de solicitanți nu purta timbrul oficial original, așa cum prevede regula, ci copia sa color și textul referitor la data publicării hotărârii menționate anterior fusese modificat.

GRIEFS Invouchou la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Invocând aceeași dispoziție, reclamanții se plâng de legalitatea procedurii în fața Curții de Casație. În special, susțin că Curtea de Casație nu ar fi trebuit să aprofundeze stabilirea faptelor cauzei, astfel cum a fost pronunțată de instanța de apel. În plus, aceștia se plâng de insuficiența motivării Curții de Casație. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de suma alocată de instanțele interne pentru daunele-interese pentru distrugerea supermarketului în cauză. ÎN DREPT Guvernul furnizează un certificat emis de grefa Curții de Casație din care rezultă că recursul în Casație a reclamanților a fost respins la 6 iunie 2001 prin hotărârea nr. În plus, guvernul a furnizat o copie a hotărârii nr. 978/2005, certificată de grefa Curții de Casație.

Potrivit guvernului, din această copie reiese în mod clar că hotărârea nr. 978/2005 a fost pronunțată în cadrul unui alt litigiu, care nu are nicio legătură cu prezenta cauză. Reclamanții au contestat faptul că le era imposibil să ia cunoștință de data exactă a publicării hotărârii Curții de Casație referitoare la litigiul lor, deoarece sistemul electronic de monitorizare a cauzelor în fața Înaltei Jurisdicții ar fi fost instituit în 2006. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din Convenție, aceasta declară inadmisibilă orice cerere (...) inoportună. În această privință, ea a considerat deja că: ea poate respinge o cerere de abuz de drept de recurs numai în cazul în care aceasta se bazează în mod clar pe fapte tacute (hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1206, § 53-54).

În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea ia notă mai întâi de faptul că, potrivit certificatului emis de grefa Curții de Casație și furnizat de Guvern, hotărârea definitivă referitoare la litigiul în cauză corespunde hotărârii înregistrate la nr. 97/93 și publicat la 6 iunie 2001. În plus, grefa Curții de Casație a furnizat guvernului o copie conformă a hotărârii n 978/2005, din care rezultă că acesta se referea la un litigiu străin de cel al prezentei cauze. Curtea consideră că, în speță, reclamanții nu puteau ignora faptul că copia hotărârii Curții de Casație pe care i-au furnizat-o nu era autentică. În primul rând, reclamanții nu ar fi putut obține de la grefa Curții de Casație o copie falsă a litigiului lor.

La cererea acestora, grefa instanței celei mai înalte le-ar fi furnizat cu siguranță o copie a hotărârii Tribunalului nr. 97zz/2001, singură în legătură cu prezentul litigiu. În al doilea rând, Curtea nu pierde din vedere faptul că copia hotărârii depuse de solicitanți conține în mod clar textul hotărârii judecătorești nr. 978/2001 a Înaltei Jurisdicții, purtând în același timp nr. 978/2005. În plus, copia hotărârii pronunțate de solicitanți nu poartă timbrul oficial original, astfel cum prevede regula, ci fotocopia în culori. În sfârșit, textul referitor la data publicării hotărârii menționate a fost în mod evident modificat. Curtea consideră că, chiar și în cazul în care reclamanții nu sunt responsabili pentru modificările pe care le cuprinde copia hotărârii pronunțate, autenticitatea mijloacelor de probă prezentate Curții le revine acestora.

Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în prezenta cauză, acceptarea copiei hotărârii Curții de Casație a recurentelor ar juca în favoarea acestora, deoarece cererea lor nu ar fi considerată ca fiind tardivă. În al treilea rând, pare cu atât mai grav cu cât, în observațiile lor în fața Curții, reclamanții nu recunosc faptul că copia hotărârii pronunțate nu corespunde cu cea pronunțată de Curtea de Casație în cadrul prezentei cauze, în pofida invocării explicite a acestui stat de fapt de către guvern. Prin urmare, în prezenta cauză, buna-credință a reclamanților nu poate fi stabilită în niciun caz. Pentru Curte, în acest context, reclamanții ar fi trebuit cel puțin să încerce să furnizeze o explicație plauzibilă cu privire la copierea hotărârii din partea Înaltei Instanțe interne atașată la cererea lor, pentru a stabili că acțiunea lor nu se bazează pe fapte soluționate.

În concluzie și având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate decât să constate că reclamanții și-au întemeiat cererea, precum și hotărârea referitoare la aceasta, pe fapte luate în considerare. Prin urmare, rezultă că cererea este abuzivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție; să declare cererea inadmisibilă.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 29754/05 présentée par GEORGIOS N. KLIGOPOULOS TRADE ENTERPRISES SOLAR SUPER MARKET et GEORGIOS KLIGOPOULOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 novembre 2007 en une chambre composée de : MM. L. Loucaides, président, C.L. Rozakis, M me N. Vajić, M. A. Kovler, M me E. Steiner, MM.

K. Hajiyev, G. Malinverni, juges, et de M. S. Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juillet 2005, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La première requérante, « Georgios N. Kligopoulos Trade Enterprises Solar Super Market », est une société à responsabilité limitée ayant pour vocation l’exploitation d’un supermarché. Elle a son siège à Katerini. Le second requérant, Georgios Kligopoulos, est un ressortissant grec qui réside à Litochoro Pierias.

Il est le gérant et représentant légal de la première requérante. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me O. Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La première requérante est une société privée, constituée en 1991 par le second requérant, son épouse et leurs trois fils. La même année, le second requérant loua une superficie de 420 m 2 dans le but d’y aménager un supermarché. En 1993, le second requérant signa avec la société F. un contrat d’assurance pour couvrir les dommages d’un incendie éventuel.

Le 20 juin 1993, un incendie se déclencha dans le supermarché détruisant complètement les locaux et les marchandises. Suite au refus de la société F. d’indemniser la société requérante pour les dommages subis suite à l’incendie, la première requérante saisit le 28 novembre 1994, le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre la société d’assurances F. En particulier, elle sollicitait le versement de 143 989 227 drachmes (422 565 euros environ) au titre du dommage subi. Le 23 novembre 1998, le tribunal de grande instance d’Athènes fit partiellement droit à la demande de la première requérante et lui alloua 53 748 422 drachmes (157 736 euros environ) au titre des dommages-intérêts (décision n o 9181/1998).

Les 7 et 29 janvier 1999, tant la première requérante que la société F. interjetèrent appel. Le 31 mai 2000, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée et ajusta la somme allouée au titre des dommages-intérêts à 71 761 892 drachmes (210 600 euros environ) (arrêt n o 4776/2000). Le 23 septembre 2000, la première requérante se pourvut en cassation. Le 6 juin 2001, la Cour de cassation la débouta. Elle considéra, entre autres, que la cour d’appel d’Athènes avait justement apprécié les preuves apportées par les deux parties pour fixer la somme allouée au titre des dommages-intérêts (arrêt n o 978/2001). Lors de l’introduction de leur requête devant la Cour, les requérants joignirent une copie de l’arrêt censé être définitif de la Cour de cassation sous le n o 978/2005.

Il ressortait du texte de l’arrêt que celui-ci avait été publié le 8 juin 2005. Après réception des observations des parties, il s’est avéré que l’arrêt sous le n o 978/2005 de la Cour de cassation ne correspondait pas au litige en cause. Selon un certificat émis par le greffe de la Cour de cassation et fourni par le Gouvernement, l’arrêt définitif afférent au litige en cause était l’arrêt sous le n o 978/2001 avec date de publication le 6 juin 2001. De surcroît, la Cour de cassation confirma que l’arrêt n o 978/2005 concernait un litige différent de celui de la présente affaire. En effet, il est apparu que la copie de l’arrêt produite par les requérants comportait le texte de l’arrêt n o 978/2001 de la haute juridiction tout en portant le n o 978/2005.

De plus, la copie de l’arrêt produite par les requérants ne portait pas le timbre officiel original, comme la règle le prévoit, mais sa photocopie en couleur et le texte concernant la date de publication dudit arrêt avait été altéré. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Invoquant la même disposition, les requérants se plaignent de l’équité de la procédure devant la Cour de cassation. En particulier, ils allèguent que la Cour de cassation n’aurait pas dû entériner l’établissement des faits de la cause, tel qu’il avait été dressé par la cour d’appel. De plus, ils se plaignent de l’insuffisance de la motivation de la Cour de cassation.

3. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent de la somme allouée par les juridictions internes au titre des dommages-intérêts pour la destruction du supermarché en cause. EN DROIT Le Gouvernement fournit un certificat émis par le greffe de la Cour de cassation d’où il résulte que le pourvoi en cassation des requérants a été rejeté le 6 juin 2001 par l’arrêt n o 978/2001 de la haute juridiction. De plus, le Gouvernement a fourni une copie de l’arrêt n o 978/2005, certifié conforme par le greffe de la Cour de cassation. Selon le Gouvernement, il résultait clairement de ladite copie que l’arrêt n o 978/2005 avait été rendu dans le cadre d’un autre litige, n’ayant aucun rapport avec la présente affaire.

Les requérants rétorquent qu’il leur était impossible de prendre connaissance de la date exacte de publication de l’arrêt de la Cour de cassation afférent à leur litige, puisque le système de suivi électronique des affaires devant la haute juridiction aurait été instauré en 2006. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 3 de la Convention, elle « déclare irrecevable toute requête (...) abusive ». A cet égard, elle a déjà jugé qu’elle ne peut rejeter une requête pour abus du droit de recours que s’il apparaît clairement que celle-ci se fonde sur des faits controuvés (arrêt Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1206, §§ 53-54).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note tout d’abord que, selon le certificat émis par le greffe de la Cour de cassation et fourni par le Gouvernement, l’arrêt définitif afférent au litige en cause correspond à l’arrêt enregistré sous le n o 978/2001 et publié le 6 juin 2001. De surcroît, le greffe de la Cour de cassation a fourni au Gouvernement une copie conforme de l’arrêt n o 978/2005, d’où il ressortait que celui-ci concernait un litige étranger à celui de la présente affaire. La Cour considère qu’en l’occurrence, les requérants ne pouvaient pas méconnaître que la copie de l’arrêt de la Cour de cassation qu’ils lui ont fournie n’était pas authentique. En premier lieu, les requérants n’auraient pas pu se procurer auprès du greffe de la Cour de cassation une fausse copie afférente à leur litige.

A leur demande, le greffe de la haute juridiction leur aurait assurément fourni une copie de l’arrêt n o 978/2001, seul afférent au présent litige. En deuxième lieu, la Cour ne perd pas de vue que la copie de l’arrêt déposée par les requérants comporte certes le texte de l’arrêt n o 978/2001 de la haute juridiction tout en portant le n o 978/2005. De surcroît, la copie de l’arrêt produite par les requérants ne porte pas le timbre officiel original, comme la règle le prévoit, mais sa photocopie en couleur. Enfin, le texte concernant la date de publication dudit arrêt a manifestement été altérée. La Cour considère que, même dans le cas où les requérants ne sont pas responsables des altérations que comporte la copie de l’arrêt produite, l’authenticité des moyens de preuve produits à la Cour leur incombe.

Cela est d’autant plus vrai que dans la présente affaire, l’acceptation de la copie de l’arrêt de la Cour de cassation fournie par les requérants jouerait en leur faveur, du fait que leur requête ne serait pas considérée comme tardive. En troisième lieu, il paraît d’autant plus grave à la Cour que, dans leurs observations devant elle, les requérants passent sous silence le fait que la copie de l’arrêt produite ne correspond pas à celui rendu par la Cour de cassation dans le cadre de la présente affaire et ce, malgré l’invocation explicite de cet état de faits par le Gouvernement. Partant, dans la présente affaire, la bonne foi des requérants ne peut aucunement être établie. Pour la Cour, dans ce contexte, les requérants auraient dû pour le moins essayer de fournir une explication plausible concernant la copie de l’arrêt de la haute juridiction interne jointe à leur requête afin d’établir que leur recours ne se fonde pas sur des faits controuvés.

En conclusion et au vu de ce qui précède, la Cour ne peut que constater que les requérants ont fondé leur requête, ainsi que l’argumentation y relative, sur des faits controuvés. De l’avis de la Cour, ce comportement est constitutif d’un abus du droit de recours individuel au sens de l’article 35 § 3. Il s’ensuit que la requête est abusive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président