ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3530/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 noiembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor anularea pct. 1 a Deciziei nr. 154 emisă la 27 iunie 2016, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, și obligarea pârâtei la pronunțarea pe fond asupra acesteia.

Prin sentința nr. 80/F-CONT din 12 aprilie 2017 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (în insolvență), prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Anulează în parte Decizia nr. 154/27.06.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub aspectul suspendării soluționării contestației (pct. 1) și dispune pronunțarea asupra căii administrative de atac.".

Împotriva sentinței nr. 80/F-CONT din 12 aprilie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat, în esență, că în mod greșit, instanța de fond în a aplicat și interpretat dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Astfel, urmare verificării efectuate, potrivit adresei nr. x/04.09.2015, Direcția Generală Antifraudă Fiscală a sesizat organele de urmărire penală cu privire la A. S.R.L. iar potrivit adresei nr. x/27.11.2015, urmare inspecției fiscale efectuate, Direcția generală de administrare a marilor contribuabili a întocmit procesul-verbal de control nr. x/30.09.2015, care cu adresa nr. x - AIF/11.11.2015 a fost transmis către Direcția Generală Antifraudă Fiscală pentru valorificarea și completarea actului de sesizare penală înaintat organelor de urmărire penală competente deoarece constatările fiscale ce vizează tranzacțiile cu furnizorii A. S.R.L. cu C. S.R.L. și D. S.R.L. fac obiectul procesului-verbal 324/19.02.2015 întocmit de inspectorii din cadrul Direcției Regionale Antifraudă Alexandria. Or, prima condiție, respectiv sesizarea penală a organului fiscal există.

A doua condiție, este, de asemenea, îndeplinită. Astfel, sesizarea penală are o înrâurire hotărâtoare asupra soluție ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Interdependența constă în faptul că în urma verificărilor efectuate în speță, se ridică problema realității operațiunilor efectuate de societate, întrucât pentru partenerii acesteia s-a constatat un comportament fiscal inadecvat, pentru care nu s-a putut face dovada circuitului cert/fizic/real al materialelor de construcții dat fiind faptul că din documentele prezentate nu rezultă date și informații privind modalitatea de transport și mijlocul de transport, locul de expediție, locul de destinație, numele persoanei delegate, magazia în care au intrat în gestiune, nefiind astfel dovedită trasabilitatea achizițiilor de materiale. Mai mult, societatea nu justifică realizarea efectivă a achizițiilor și modul de derulare a tranzacțiilor, iar avizele de însoțire a mărfii nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, respectiv facturile nu sunt completate cu informațiile prevăzute în mod obligatoriu de lege privind bunurile livrate. în consecință, din documentele prezentate societatea nu poate proba realitatea tranzacțiilor așa cum au fost înscrise acestea în facturi.

In acest sens, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale având în vedere faptul că organele de inspecție fiscală au considerat că operațiunile efectuate au implicații fiscale pentru care se ridică problema realității operațiunilor înregistrate, cu consecința diminuării bazelor de impozitare aferente obligațiilor datorate bugetului consolidat al statului.

Concluzionând, autoritatea pârâtă arată că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 19.05.2020, intimata-reclamantă în insolvență prin lichidator judiciar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Critica recurentei pârâte vizează faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, instanța reținând în mod eronat că nu se impune suspendarea soluționării procedurii administrative.

Potrivit dispozițiilor art. 277 din Codul de procedură fiscală - Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă:

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;(...)"

În jurisprudența Înaltei Curți, față de dispozițiile anterioare privind suspendarea, s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

În cauza de față, prin Decizia nr. 154/27.06.2016 emisă de ANAF a fost suspendată soluționarea contestației administrative formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.09.2015 și a Raportului de inspecție fiscală NR. F-MC 282/30.09.2015, fiind invocată incidența art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, se constată că, pentru a putea fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă și măsura suspendării să nu aducă atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei rezonabile a procedurii și a dreptului la un proces echitabil.

Se observă că recurenta-pârâta, prin decizia de suspendare, s-a raportat la existența unor indicii cu privire la săvârșirea unor fapte de natură penală, reținând că "se ridică problema realității operațiunilor efectuate de societate, întrucât partenerii acesteia s-a constatat un comportament inadecvat, pentru care nu s-a putut face dovada circuitului cert/fizic/real al materialelor de construcții dat fiind faptul că din documentele prezentate nu rezultă date și informații privind modalitatea de transport, locul de expediție, locul de destinație, numele persoane delegate... Mai mult societatea nu justifică realizarea efectivă a achizițiilor și modul de derulare a tranzacțiilor, iar avizele de însoțore a mărfii nu îndeplinesc calitatea de document justificativ...".

În acest sens, a apreciat că lipsa documentelor justificative sau întocmirea neconformă a acestora poate reprezenta indiciu în sensul săvârșirii faptei de natură penală.

Or, simpla existență a unor suspiciuni ale organului fiscal cu privire la săvârșirea unor infracțiuni nu este de natură a justifica suspendarea soluționării contestației administrative.

Mai mult decât atât, raportând considerațiile de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că, în mod corect a stabilit prima instanță cerințele textului nu sunt îndeplinite, sesizarea organului de urmărire penală nu s-a făcut de către echipa de inspecție fiscală care a întocmit raportul din 30 septembrie 2015, ci, așa cum se susține în decizia ce face obiectul cenzurii judecătorești, de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală potrivit adresei nr. A-DAF 22504/04.09.2015 . Tot astfel, s-a reținut și faptul că pârâta nu a depus dovezi cu privire la înregistrarea sesizării ce pretinde că a fost realizată de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală la 4 septembrie 2015, stadiul cercetării penale, iar procesul-verbal nr. x/19.02.2015, la care se face referire, (act solicitat de către prima instanță și depus tot de către reclamantă), privește măsurile asiguratorii instituite .

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În acest context, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative, instanța de fond a efectuat și analiza raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că, instanța de fond a făcut o analiză a acestei cerințe, reținând în mod corect că existența unei eventuale infracțiuni nu împietează în mod direct și decisiv asupra modalității de soluționare a contestației reclamantei, având în vedere că argumentul principal al autorității pârâte s-a raportat la o anumită conduită indadecvată a societății.

Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența, sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenței unei soluții pronunțate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative are drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 80/F-CONT din 12 aprilie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.