ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3469/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27.04.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- revocarea în parte a Ordinului nr. 332 din data de 27.01.2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și modificarea acestuia, în sensul ca plata drepturilor salariate prevăzute în ordin să se realizeze începând cu data de 09.04.2015;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească drepturile salariale prevăzute în ordinul menționat începând cu data de 09.04.2015;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate;

- obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3549 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să deschidă credite bugetare necesare plății drepturilor salariale și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Procurorul General, să emită pentru reclamant ordinul individual de salarizare, începând cu data de 09.05.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 445 RON, pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016; a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Procurorul General, să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinului menționat mai sus, diferențe calculate pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016, care vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății și pentru care se va acorda și dobânda legală, calculată de la scadență și până la data plății integrale; a respins în rest acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În esență, recurentul a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a admis acțiunea reclamantului, fără a avea în vedere drepturile salariale ale reclamantului au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, prin acte administrative emise în executarea legii și a deciziei Curții Constituționale.

Totodată, recurentul susține că solicitarea intimatului-reclamant și admiterea acesteia de către instanța de fond încalcă principiul neretroactivității legii, iar instanța a încălcat acest principiu.

La data de 9 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaționale Justiție, nicio indemnizație brută lunară pentru funcția de procuror/judecător stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condițiile legale pentru anularea Ordinului nr. 332/2017.

În raport cu Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, decizie prin care s-a statuat ca nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul înaltei Curți de Casație și justiție, s-a apreciat că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Și aceste drepturi salariale au fost plătite integral, retroactiv, în cursul lunii februarie 2017.

Prin urmare, solicitarea acordării drepturilor salariale începând cu 9 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

A mai susținut recurentul-pârât că prima instanță în mod greșit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea la plata acesteia reprezintă stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

În ceea ce privește dobânda legală, recurentul a arătat că aceasta este o sancțiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, condiția sine qua non o constituie existența unui contract ("In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege...").

Din analiza textelor legale incidente dobânzii, rezultă ca și condiție a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală) preexistenta unei convenții încheiate între părți. Or, în prezenta cauză nu există nici o convenție între reclamant și pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispozițiile privind dobânda legală nu își găsesc aplicabilitatea în speță.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, având în vedere și susținerile din recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În acord cu argumentele prezentate de instanța de fond în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de această instanță este temeinică și legală.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 așa cum a fost modificată, s-a stabilit ca regulă că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut și că, prin excepție de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, "salarizat la același nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, voința legiuitorului a fost ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, să fie înlăturate inechitățile dintre salariații care, deși își desfășurau activitatea în aceleași condiții, primeau salarii diferite.

Înalta Curte apreciază că, în susținerea soluției instanței de fond prezintă relevanță, atât evoluția legislativă în materie, cât și interpretările oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională.

Așadar, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit prin Decizia nr. 23/2016 a stabilit că "sintagma salarizat la același nivel are în vedere personalul (...) din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităților din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit într-un mod mai exact regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 3

1

alin. (1) a stabilit excepția de la regulă în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Sintagma "fiecare funcție" s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

1

) că reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

2

) că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Instanța de fond a făcut referire și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituțională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

Înalta Curte este așadar în acord cu opinia instanței de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferențiere între drepturile stabilite prin act normativ și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Astfel, în raport cu prevederile indicate, instanța de fond a reținut în mod corect că la nivelul autorității judecătorești și familiei ocupaționale "Justiție", din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, valoarea de referință sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reținut instanța că reclamantul este îndreptățit să obțină calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.

Reține Înalta Curte că prezintă relevanță în cauză și punctul de vedere exprimat de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii exprimat în ședința din 17 ianuarie 2017 conform căruia, " ... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familiale ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, astfel că, diferențele de salarizare în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad, care se aplică valorii de referință sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referință sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 4 iulie 2017 a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" începând cu data de 9 aprilie 2015 și în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituții."

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurentul-pârât privitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susținerea acestei opinii, Înalta Curte apreciază că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 9 aprilie 2015, valoarea sectorială de referință în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanțelor judecătorești este corectă.

De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile aduse de recurentul-pârât cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanților privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

În ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale, apreciază instanța de control judiciar că aceasta în mod corect a fost dispusă de prima instanță, actualizarea cu indicele de inflație având drept finalitate păstrarea drepturilor salariale la valoarea reală din momentul la care ar fi trebuit achitate.

Referitor la actualizarea drepturilor salariale cu dobânda legală, Înalta Curte reține că, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, potrivit cu care "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului."

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată că aceste aspecte au fost analizate în cuprinsul Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din 3 iunie 2014.

Astfel, instanța de control judiciar, fără a relua considerentele avute în vedere în cursul deciziei, reține că Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3549 din 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.