Decizia nr. 2224/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat: anularea în tot a Ordinului nr. 171 din data de 2 septembrie 2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, suspendarea aceluiași ordin până la soluționarea acțiunii în anulare, obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 1 august 2016, astfel stabilite prin Ordinul nr. 156/2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la plata dobânzii legale și rata inflației la sumele datorate, obligarea Ministerului Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plătii sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din data de 12 august 2016 și obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 896 din 14 martie 2017, Curtea de Apel București a hotărât următoarele: - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; - a respins capetele de cerere privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de obligare a pârâtului la plata indemnizațiilor de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 01.08.2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, ca rămase fără obiect; - a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumelor reprezentând c/v dobânzii legale și a ratei inflației, calculate la nivelul drepturilor salariale cuvenite, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe perioada 01.09.2016-21.12.2016; - a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor către reclamanți.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond au declarat recursuri pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 3.1. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În argumentarea primului caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sanțiunea nulității. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice arată că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat să fie obligat să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare pentru plata sumelor pretinse, față de lipsa procedurii prealabile cu Ministerul Finanțelor Publice. Dacă în ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive, instanța a motivat respingerea acesteia chiar și printr-o singură frază, cu privire la celelalte două excepții invocate, instanța de fond a omis să se pronunțe. În speță, instanța trebuia să examineze pricina sub toate aspectele, să analizeze toate excepțiile invocate și apărările formulate. Or, procedând în acest mod, recurentul-pârât consideră că instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluția dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 174 și 175 C. proc. civ. De asemenea, în cauză au fost încălcate și principiile contradictorialității și oralității, întrucât instanța nu a pus în discuția părților excepțiile invocate. Totodată, recurentul-pârât arată că înțelege să reitereze în recurs toate aceste excepții pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost motivate și în fața instanței de fond. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice susține că instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca neîntemeiată, ignorând atât prevederile legale în materie, cât și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând în mod greșit calitatea sa procesuală pasivă. Astfel, instanța de fond nu a ținut cont de prevederile Deciziei nr. 10/2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 786/4.11.2011) prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în intersul legii, decizie cu efecte obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., în vigoare la acea dată. Totodată, instanța nu a ținut cont nici de liniile directoare trasate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 13/2016 (obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial nr. 763/29.09.2016, conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.), pronunțată în recurs în interesul legii. Această decizie este relevantă din perspectiva raționamentului instanței supreme în privința cadrului procesual al litigiilor privind drepturile salariale în general. Particularizând, întrucât pretenția formulată prin acțiune constă în acordarea unor drepturi de natură salarială și ținând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calității procesuale nu prezintă dificultăți, părțile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial. Astfel, susține recurentul-pârât, se poate concluziona că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care reclamanții se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice neavând atribuții în ceea ce privește salarizarea reclamanților. Referitor la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligații pecuniare sustenabile, ab initio de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finanțelor Publice, căruia, în calitate de autoritate cu prerogative în execuția bugetului general consolidat, îi revine obligația de a confirma existența resurselor bugetare pentru stingerea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în limitele cărora aprobă deschideri de credite bugetare. Atribuțiile astfel executate nu îi conferă Ministerului Finanțelor Publice legitimitate procesuală în cadrul raporturilor juridice pe care respectivele instituții le gestionează autonom, context în care întinderea efectelor angajamentelor astfel asumate se justifică în patrimoniul acestora în exclusivitate. Împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în privința alocării fondurilor către Ministerul Public, nu este de natură a crea în sarcina acestei instituții o obligație directă de alocare a fondurilor pentru plata drepturilor salariale către reclamanți, între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice neexistând raporturi juridice civile. Raporturile dintre Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public sunt raporturi de drept public (mai precis de drept administrativ), născute în considerarea calității lor de ordonatori de credite, iar dreptul de decizie în privința alocării fondurilor aparține legislativului. Mai mult decât atât, la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond nu a ținut cont nici de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, care reglementează procedura bugetară și în care se prevede faptul că Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și faptul că decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține Ministerului Finanțelor Publice, ci Parlamentului. Mai arată recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice că nu este și nu a fost ordonator de credite pentru reclamanți. Această calitate o deține pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin procuror general, instituție cu personalitate juridică și buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat, fiind în acest caz ordonator principal de credite bugetare. În fine, recurentul-pârât susține că, în procesele în materia contenciosului administrativ, chiar dispozițiile legii aplicabile fixează cadrul procesual, în sensul că litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau datorită refuzului nejustificat de a i se răspunde și autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publică. Or, atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au învederat instanței actul emis de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice pe care înțeleg să îl atace, consideră că acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest litigiu. 3.2. Pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea capetelor de cerere privind acordarea dobânzilor legale și actualizarea creanței cu indicele de inflație, ca neîntemeiate. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, întrucât Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului. A menționat că obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată. Recurentul-pârât a contestat și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale. A arătat că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

Apărările formulate în cauză Legal citați, intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinări în cauză.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 3 iunie 2020. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor II.1. Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte îl constată fondat. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a invocat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că soluția de respingere nu a fost argumentată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești, precum și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la pronunțarea soluției cu aplicarea greșită a legii, recurentul neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu. Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât pe acest aspect, în cauză sunt incidente doar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare referitor la lipsa de motivare a soluției date asupra excepției, nefiind incident în speță. În consecință, analizând criticile formulate de pârâtul MFP privitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât să asigure în bugetul celuilalt pârât (Ministerul Public) creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor pretinse de reclamanți, prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate. Potrivit prevederilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Înalta Curte reține, cu prioritate, că, una dintre condițiile generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). Mai este de precizat, de asemenea, că, în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv. În speță, pretenția dedusă judecății în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice constă în obligarea la asigurarea în bugetul Ministerului Public a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din data de 12.08.2016. Se observă, în primul rând, lipsa oricărui raport juridic între reclamanți și acest pârât care ar putea legitima un astfel de demers judiciar, prin urmare, inexistența vreunui temei legal în baza căruia să i se confere pârâtului MFP calitate procesuală pasivă într-un litigiu precum cel din speță. Totodată, analizând și dispozițiile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 304/2004, se constată că Ministerul Finanțelor Publice nu are nici calitate de ordonator de credite. Nu în ultimul rând, apreciază Înalta Curte că în raport de dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice atât calitate cât și interes de a formula cerere de obligare la alocarea sumelor necesare acordării drepturilor salariale ar fi aparținut ordonatorului principal de credite, formulând în acest sens o cerere de chemare în garanție (în speță garanție incidentală, fiind însă posibilă și o garanție principală în eventualitatea în care pârâtul Ministerul Public ar cădea în pretenții, așa cum s-a și întâmplat în speță). În sfârșit, în ceea ce privește alocarea fondurilor necesare executării unei obligații de plată, aceasta presupune inclusiv respectarea dispozițiilor legii anuale a bugetului de stat și legii privind finanțele publice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice a fost în mod greșit respinsă de prima instanță și, în consecință, o va admite. Având în vedere soluția pronunțată asupra acestei excepții și soluția care se prefigurează în recurs, Înalta Curte constată că este de prisos analiza celorlalte critici formulate de pârâtul MFP, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nepronunțarea de către instanța de fond și asupra celorlalte două excepții pe care le-a invocat, respectiv a lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și a inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat să fie obligat să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare pentru plata sumelor pretinse, față de lipsa procedurii prealabile cu Ministerul Finanțelor Publice. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și va casa în parte sentința recurată, iar în rejudecare, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. II.2. Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte îl constată nefondat. Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. În consecință, Înalta Curte va examina acest recurs prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare. Criticile recurentului-pârât referitoare la obligația de achitare a accesoriilor aferente drepturilor salariale restante sunt nefondate, argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în buget neputând constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii judecătorești recurate și nefăcând ca obligația să fie imposibil de executat de către pârât. Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive. De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3 2 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală". În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești. În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/2.09.2016, emis de aceeași autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel cum a reținut și prima instanță, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanții fiind repuși în situația anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizațiile brute stabilite anterior, prin Ordinul nr. 156/2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamanților diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum și de a acoperi orice prejudiciu suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete. În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale. Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ. Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la neaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, având în vedere că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, așadar, chiar situația regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016 - 21.12.2016. Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același Cod coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,