ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1130/2020

Ședința publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

- suspendarea Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea acțiunii în anulare;

- anularea în tot a Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamanților începând cu data de 1 august 2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinele nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data efectivă a plății;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 din 12 august 2016;

- obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1923 din 24 mai 2017, Curtea de Apel București a dispus următoarele:

- a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice;

- a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice;

- a respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și capătul de cerere privind obligarea la plata indemnizațiilor brute lunare conform Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice;

- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să întreprindă măsurile necesare pentru plata către reclamanți a dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale cuvenite și neachitate, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/2.09.2016 și data aplicării noilor ordine privind salarizarea, precum și la actualizarea cu indicele de inflație;

- a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a încălcat principiul "accesorium sequitur principalae" prin admiterea capătului de cerere privind plata sumelor solicitate actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, în condițiile în care a constatat că acțiunea în integralitatea ei a rămas fără obiect.

Chiar și în situația în care cererea principală ar fi fost admisă și acest fapt ar fi legitimat în principiu și admiterea petitelor accesorii, recurentul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

A menționat că obligația dispusă de instanța de fond cu privire la achitarea unor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

Recurentul-pârât a contestat și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 3/2011, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 26 februarie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

În consecință, Înalta Curte va examina recursul dedus judecății prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare.

Criticile recurentului-pârât referitoare la obligația de achitare a accesoriilor aferente drepturilor salariale restante sunt nefondate, argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în buget neputând constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii judecătorești recurate și nefăcând ca obligația să fie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/2.09.2016, emis de aceeași autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel cum a reținut și prima instanță, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanții fiind repuși în situația anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizațiile brute stabilite anterior, prin Ordinele nr. 154, 155 și 156/2016, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamanților diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum și de a acoperi orice prejudiciu suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la neaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, având în vedere că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, așadar, chiar situația regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016 - 21.12.2016.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același Cod coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1923 din 24 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2020.