ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3176/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 21.03.2017 reclamanții A. S.A și B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat contestație împotriva deciziei nr. 4389/22.02.2017, solicitând anularea parțială a deciziei, în sensul anularii articolul 2 prin care a fost respinsa cererea de plata pentru suma de 2.214,25 euro, constatarea ca întemeiată a cererii de plata a despăgubirii în cuantum de 15.500 euro ce derivă din contractul de asigurare nr. x/22.11.201 si pe cale de consecința, obligarea paratului si la plata sumei de 2.214,25 euro, urmând ca acesta sa achite o indemnizație totala de 15.500 euro, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 3687 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. S.A. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca lipsită de interes.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei A. S.A. suma de 2.350 RON, cheltuieli de judecata, taxa de timbru si onorariul avocațial.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate.

A susținut pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ca instanța a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 454 din C. proc. civ., apreciind că cererea din data de 11.02.2006 reprezintă o notificare de punere în întârziere a sa, aceasta reprezentând în fapt cererea de plată reglementată de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, reprezentând o etapă a procedurii administrative obligatorie pentru obținerea creanțelor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate în ceea ce privește obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În drept recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata - reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, instanța de fond reținând în mod corect că la data de 29 septembrie 2015 s-a formulat cerere de plată, iar la data de 11.02.2015, notificare de punere în întârziere a recurentului pârât.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 mai 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile Decretului Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanții au formulat contestație la data de 21 martie 2017 împotriva deciziei nr. 4389/22.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea parțială a deciziei, în sensul anularii articolul 2 prin care a fost respinsa cererea de plata pentru suma de 2.214,25 euro, constatarea ca întemeiată a cererii de plata a despăgubirii în cuantum de 15.500 euro ce derivă din contractul de asigurare nr. x/22.11.201 si pe cale de consecința, obligarea paratului si la plata sumei de 2.214,25 euro, urmând ca acesta sa achite o indemnizație totala de 15.500 euro, cu cheltuieli de judecata.

Pârâtul a depus O.P. nr. x din 07.06.2017 din care rezulta ca a făcut plata sumei de 10.109,11 RON (c/v în RON a sumei de 2.214,25 Euro), recunoscând pretențiile reclamanților, în raport de care prima instanță a constatat acțiunea ca lipsită de interes.

Însă, judecătorul fondului a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, până la primul termen de chemare în judecată, apreciind că pârâtul a fost pus în întârziere anterior prin notificarea din 11.02.2017.

Potrivit dispozițiilor art. 454 din C. proc. civ. Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere.

Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din C. civ., aplicabile, prevăd că Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

Analizând motivele de recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța fondului a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor mai sus arătate raportat la situația speței de față.

Astfel, are în vedere instanța de recurs că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede o procedură administrativă în situația acoperii din fondurile pârâtului a creanțelor de asigurare în caz de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din lege (1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

La dosar nu există notificarea de punere în întârziere din data de 11.02.2017, fiind identificat doar înscrisul depus la data de 11.02.2016, care însă nu reprezintă o notificare de punere în întârziere, ci cerea de plată înregistrată la pârât cu nr. x, în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Având în vedere aceste împrejurări, precum și faptul că dispozițiile legii nu prevăd expres un termen de soluționare al cererilor de despăgubiri, reține Înalta Curte că soluția primei instanțe este greșită în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, urmând a fi înlăturată această obligație.

Ca efect al admiterii prezentului recurs, în temeiul art. 451 din C. proc. civ., vor fi obligați intimații - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința în parte atacată și, va înlătura mențiunea obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3687 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și rejudecând:

Înlătură obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimații - reclamanți B. S.R.L. și A. S.A. la plata sumei de 100 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea recurentului pârât.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iulie 2020 .