ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2547/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea actului administrativ - Raportul de evaluare nr. x/11.11.2016 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate (A.N.I.) în data de 11.11.2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 145/2017 pronunțată în data de 6 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect conflict de interese/incompatibilitate - constatate de ANI.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 145/2017 pronunțată la 6 martie 2017 de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Susține că analiza efectuată de judecătorul fondului asupra cererii sale și argumentelor formulate în sprijinul acesteia nu există, astfel că hotărârea pronunțată este o chintesență a susținerilor intimatei din Raportul de evaluare/contestat și din apărările formulate tot de aceasta prin întâmpinare. În cuprinsul considerentelor sentinței, a pretinsei analize făcută de judecătorul fondului susținerilor părților și probelor administrate, nu se face nicio trimitere la motivele pentru care au fost îndepărtate criticile aduse Raportului nr. x/11.11.2016. În aceste condiții, solicită a se constata că omisiunea pronunțării asupra susținerilor sale echivalează. cu nepronunțarea asupra fondului cauzei și că prin aceasta i-a fost adusă o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prima instanța încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii. Mai arăt că, în cauză, viciul nemotivării este evident. Astfel, nu se poate discuta nici măcar despre o motivare sumară a hotărârii judecătorești, de vreme ce judecătorul fondului a refuzat să analizeze argumentele invocate de el în scris in sprijinul cererii introductive de instanță. Or, instanțele au obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Așa cum decurge din jurisprudența sa, CEDO impune obligația oricărei instanțe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Față de aceste argumente, solicit casarea hotărârii primei instanțe și în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai arat că, în opinia sa, hotărârea a fost dată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, impunându-se casarea sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin adresa nr. x/09.05.2013 formulată și semnată de recurentul - reclamant, în calitate de Director executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți, s-a menționat: "Urmare adresei dumneavoastră nr. x/29.05.2013 suntem de acord cu întocmirea unui Contract de cesiune de creanță în favoarea S.C. B. S.R.L. pentru suma de 136.393,58 RON", întrucât fusese deja încheiat la data de 08.05.2013 între Regia Autonomă pentru Activități Nucleare și S.C. B. S.R.L.. Astfel "acordul" dat cu privire la cesiune, nu a fost în măsură să contribuie în vreun fel la încheierea Contractului, iar interesul ce se pretinde ca l-a avut prin încheierea acestui contract, nu a influențat în vreun fel îndeplinirea atribuțiilor mele oficiale cu imparțialitate si obiectivitate. De asemenea, "acordul" respectiv nu a fost în măsură să influențeze în vreun fel activitatea D.G.A.S.P.C. Mehedinți în favoarea S.C. B. S.R.L. Curtea de Apel Craiova a reținut însă, extinzând norma juridică dincolo de ipotezele la care ea se aplica, obligația sa de a se abține de la rezolvarea cererii, conform art. 79 din Legea 161/2003. De asemenea, s-a mai reținut că a încălcat obligația legală de a se abține, prin semnarea ordinelor de plată nr. x/07.06.2013 în valoare de 34.486,85 RON, nr. 1000/07.06.2013 în valoare de 38.654,69 RON, nr. 1001/07.06.2013 în valoare de 33.162,50 RON, nr. 1104/25.06.2013 în valoare de 30.089,54 RON, către S.C. B. S.R.L., societatea la care era asociat, iar tatăl său asociat și administrator, deși sumele respective erau datorate de D.G.A.S.P.C. Mehedinți urmare a încheierii Contractului de cesiune creanță, la semnarea căruia nu a avut nici un aport. Semnarea ordinelor de plată nu a fost o încălcare a principiului imparțialității sau al obiectivității ce trebuie să guverneze activitatea unui funcționar public, iar prin semnarea ordinelor de plată respective nu a favorizat în vreun fel S.C. B. S.R.L. în detrimentul D.G.A.S.P.C. Mehedinți, astfel că nu poate fi reținută în sarcina sa situația de conflict de interese. Mai mult, prin concluziile Raportului de evaluare nr. x/2016, Agenția Naționala de Integritate a reținut că fapta de a fi acceptat plata sumei de 136.393,58 RON, către S.C. B. S.R.L, prin exprimarea acordului pentru încheierea Contractului de cesiune de creanță și semnarea ordinelor de plată, reprezintă indicii privind săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen. Semnarea ordinelor respective nu a fost reținută a fi : o faptă care să contravină disp. art. 70, 71 si 79 din Legea nr. 161/2003, astfel că sentința atacată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 397 C. proc. civ. La data de 25 februarie 2021 recurentul-reclamant A. a depus motive de recurs de ordine publică, susținând că: Sentința recurată încalcă principiul general de drept "ne bis in idem", prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO, prin raportare la art. 20 din Constituție, prin aceea că recurentul-reclamant A. este judecat a doua oară pentru aceeași faptă cu privire la care a fost condamnat prin decizia penală nr. 1539/13.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017. Solicită casarea sentinței recurate, iar în rejudecare să se constate că întreaga procedură întemeiată pe Raportul întocmit este nelegală, întrucât încalcă art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO și să se anuleze Raportul contestat. Independent de motivul de recurs de ordine publică nr. 1, sentința recurată încalcă principiul general de drept "ne bis in idem", prevăzut de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, întrucât recurentul-reclamant este judecat a doua oară pentru aceeași faptă cu privire la care a fost condamnat prin decizia penală nr. 1539/13.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017. Solicită să se dispună casarea sentinței recurate, iar în rejudecare să se constate că întreaga procedură întemeiată pe Raportul întocmit este nelegală, întrucât încalcă art. 50 din CDFUE și să se anuleze Raportul contestat.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. La data de 6 martie 2020 intimata-pârâtă a depus la dosar un punct de vedere la motivele recurs de ordine publică, formulate de recurentul-reclamant solicitând în principal anularea acestora sau respingerea lor ca inadmisibile și în subsidiar, să fie respinse ca neîntemeiate. Recurentul-reclamant a depus la data de 16 iunie 2020 o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare solicitând și suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate în temeiul art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene: 1. Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăsește între competențele Uniunii Europene post-Lisabona? 2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, legislația internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice? 3. Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese ale persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? 4. Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentate a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală în cazul evaluării stării de conflict de interese, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice pentru o perioadă de 3 ani? 5 . Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție publică, sancțiunea complementară a interdicției de a exercita funcții publice pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită?

Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție publică, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a exercita funcții publice pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită?

Principiul general de drept ne bis in idem, conținut de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei reglementări interne precum cea incidentă în litigiul principal, prin care aceeași faptă este sancționată deopotrivă ca infracțiune, denumită "folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane", prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. și ca abaterea disciplinară a conflictului de interese, reglementată de art. 25 din Legea 176/2010 raportat la art. 79 alin. (1) din Legea 161/2003, ambele abateri putând conduce la sancțiuni care un conținut identic - eliberarea din funcție și interzicerea dreptului de a ocupa o funcții publice? La data de 17 iunie 2020 intimatul-pârât a depus la dosar un punct de vedere la cererea reclamantului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de efectuare a unei trimiteri preliminare, în validitate și în interpretare. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 24 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție Instanța respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene prin intermediul unei trimiteri preliminare. În acest sens va reține că trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene prevăzută atât la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare TFUE). Acest mecanism urmărește să garanteze interpretarea și aplicarea uniformă a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanțelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituțiile acesteia. În cauza de față recurentul solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema validității interpretării sau validității unei norme comunitare, instanța națională fiind cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. De asemenea, întrebarea care se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu este cea care are competența să aprecieze, în funcție de datele specifice fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre cât și pertinența întrebărilor care ar putea fi adresate CJUE. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Referitor la prima și a doua întrebare Curtea reține că sunt irelevante în condițiile în care un stat național, membru al UE este suveran să reglementeze o legislație privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, independent de existența sau inexistența unui mecanism de cooperare și verificare cum este acela implementat prin Decizia nr. 928/2006 emisă de către Comisia Europeană. Pe de altă parte revine instanței naționale să aprecieze dacă o legislație internă este sau nu caducă, ori dacă este sau nu în vigoare, ori lipsită de efecte juridice. Relativ la a treia întrebare Curtea constată că nu este pertinentă întrucât faptele ce i se impută reclamantului au fost stabilite în esență prin informații având un caracter public (informații decurgând din activitatea unei autorități publice, respectiv Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului), datele având un caracter personal fiind doar colaterale, având doar un caracter marginal, nesemnificativ. În ceea ce privește ultimele trei întrebări, Curtea reține de asemenea că nu se impune sesizarea CJUE întrucât aplicarea principiului proporționalității revine instanței naționale, fiind pe de parte o chestiune de fapt, pe de altă parte o chestiune de politică legislativă națională privind combaterea corupției și salvgardarea integrității în exercitarea funcțiilor publice. CJUE nu are competența de a se pronunța asupra proporționalității unor sancțiuni administrative reglementate de o legislație națională. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național. Altfel, ar însemna ca CJUE să aibă spre exemplu competența de a verifica limitele maxime și minime ale pedepselor instituite pentru infracțiuni, în codurile penale ale statelor membre și a hotărî dacă sunt sau nu proporționale. De asemenea trebuie reținut că prin decizia nr. 449/2015, Curtea constituțională a reținut următoarele: "În ceea ce privește critica referitoare la faptul că interdicția complementară prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 de a nu mai exercita o funcție publică timp de 3 ani ar încălca principiul proporționalității prin comparație cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales sau de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat prevăzută de art. 66 alin. (1) și (2) din C. pen., Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra unor susțineri similare, reținând, prin Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014, paragrafele 15 și 16, că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicții în ceea ce privește funcțiile și demnitățile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcțiilor eligibile. Astfel, Curtea a constatat că interdicția de a mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, instituită prin textul de lege criticat, reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară prevăzută în materie penală constând în interdicția temporară a exercitării unor drepturi, în speță drepturi electorale. Curtea a statuat că Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și prevenirea corupției instituționale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal și sancțiunilor penale". III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse. Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare nr. x/11.11.2016 emis de Agenția Națională de Integritate. Prin raportul contestat s-a reținut că reclamantul, A., deține funcția publică de conducere de Director executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului începând cu data de 28.09.2012 și are calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., începând cu data de 22.11.2004 până în prezent, iar A., tatăl său, este asociat și administrator de la data de 24.08.2011 până în prezent. Regia Autonomă pentru Activități Nucleare Drobeta Turnu Severin, operator economic și furnizor de servicii publice locale, a intrat în procedură de insolvență în baza O.U.G. nr. 85/04.09.2013 și a avut relații contractuale atât cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Județul Mehedinți, cât și cu S.C. B. S.R.L. La data de 08.05.2013, între Regia Autonomă pentru Activități Nucleare Mehedinți. în calitate de cedent. și S.C. B. S.R.L, în calitate de cesionar, a fost încheiat Contractul de cesiune de creanță cu privire la suma de 136.393,58 RON, recurentul reclamant semnând Răspunsul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți nr. 9216/09.05.2013 și OP-urile nr. 1001, 1104, 999 și 1000 care au stat la baza efectuării plății către societatea la care avea calitatea de asociat și tatăl său era administrator și asociat. În litigiul de față este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reținut existența situației de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70, 71 și 79 din Legea nr. 161/2003. Motivele de casare invocate de recurentul-reclamant în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va răspunde mai întâi motivelor de casare de ordine publică invocate de către recurentul-reclamant la ultimul termen de judecată . Înalta Curte constată că motivele de recurs depuse la data de 3.02.2017 nu sunt motive de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat și cele reținute în cadrul dosarului penal pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat, erau cunoscute acestuia de la data promovării recursului și chiar anterior. Intervenirea unei hotărâri penale definitive de condamnare a recurentului reclamant nu se poate astfel constitui un motiv de recurs nou, de ordine publică așa cum se susține de recurentul reclamant. Nefiind motive de ordine publică, ele nu vor fi analizate de către instanța de recurs pentru că acestea ar fi putut fi invocate ca motive de nelegalitate a hotărârii atacate în recursul declarat inițial, dar pentru că nu au fost indicate în memoriu de recurs depus și motivat în termen, ele sunt depuse tardiv. Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, când motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. Sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea și ea intervine în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal. Cum în cauză motivele invocate suplimentar nu sunt de ordine publică, ele nu vor fi analizate pentru că nu au fost depuse în termenul legal de motivare a recursului. Pe fond analizând recursul declarat în raport de motivele invocate Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, în cauză neputându-se reține încălcarea principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare de natură a determina casarea cu trimitere spre rejudecare pe motiv că instanța a încălcat reguli de procedură care ar determina sancțiunea nulității sentinței atacate. În baza rolului activ prima instanță a apreciat corect că este în măsură să soluționeze contestația în raport de probatoriul de la dosar și a răspuns tuturor susținerilor formulate de recurentul - reclamant prin acțiune, răspuns la întâmpinare și concluzii scrise. Din cuprinsul motivelor de recurs depuse de către recurentul-reclamant, sub acest aspect se reține că se invocă omisiunea, pronunțării asupra susținerilor formulate sale ceea ce se arată că echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei și că prin aceasta i-a fost adusă o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanță încălcând în opinia sa, regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, deși a fost reprezentat de un apărător și prin hotărâre se răspunde tuturor criticilor. De altfel, în esență criticile aduse de recurentul reclamant sentinței instanței de fond prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează în esență nemotivarea hotărârii recurate care nu poate fi analizată prin intermediul acestuia motiv de casare ci raportat la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată. Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO. Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența. Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurentului-reclamant, care afirmă că s-a constatat că a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese de către instanța de fond fără o argumentare convingătoare. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste împrejurări nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că a încălcat regimului juridic al conflictelor de interese. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat în cauză nefiind interpretate sau aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 176/2010, sentința recurată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 și a dispozițiilor art. 70 - 71 și 79 din Legea nr. 161/2003, recurentul-reclamat aflându-se în conflict de interese atunci când, în calitate de director al Director executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți a semnat adresa nr. x/09.05.2013 și OP-urile nr. 1001, 1104, 999 și 1000 care au stat la baza efectuării plății sumei de 136.393.58 RON către S.C. B. S.R.L., societatea la care avea calitatea de asociat și tatăl său era administrator și asociat, încălcând dispozițiile art. 70, 71 și 79 din Legea nr. 161/2003. Potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, prin conflict de interese se înțelege, situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, iar conform art. 71 din același act normativ "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparenta deciziei și supremația interesului public". Aplicabilitatea dispozițiilor legale susmenționate este indiscutabilă, în condițiile în care reclamantul exercită o funcție de autoritate publică. Rolul reglementării conflictului de interese este de a preveni situațiile în care funcționari publici, aleșii locali sau demnitarii ar sluji interesul personal, datorită existenței unei împrejurări care le-ar aduce acestora, rudelor, prietenilor sau asociaților lor un anumit avantaj. Aceste situații includ și împrejurările în care existența unor obligații ale funcționarilor, aleșilor locali sau demnitarilor față de orice terț ar putea afecta imparțialitatea deciziilor sale. Așadar, importanța lor este dată de faptul că simpla lor existență prezintă un potențial pericol de corupție. Or, în speță există un interes personal al recurentului, care s-a materializat prin semnarea unor înscrisuri care favorizau o societate comercială la care era asociat împreună cu tatăl său, cu încălcarea prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 și art. 79 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. Deci, A. avea un interes personal în luarea respectivelor decizii, întrucât cunoștea că aceste decizii vor produce un folos material pentru sine și ruda sa de gradul I, astfel că avea obligația de a se abține de la semnarea răspunsului prin care își exprima acordul cu privire la întocmirea unui contract de cesiune de creanță pentru suma de 136.393,58 RON cu societatea B. S.R.L.. Prin semnarea contractului și a ordinelor de plată către societatea B. S.R.L. ce îl privea pe el și tatăl său, recurentul nu a manifestat o atitudine neutră, imparțială si obiectivă fată de interesele patrimoniale ale sale și ale familiei sale. Semnarea actelor în cauză reprezintă o manifestare de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, tatăl recurentului obținând venituri ca urmare a derulării contractului cu Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți unde director era chiar recurentul, acesta din urma aflându-se în situația în care, datorită interesului personal de natură patrimonială, nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi revin în această calitate, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcției sale publice. În ceea ce privește decizia de condamnare penală a recurentului - reclamant, aceasta nu înlătură de la aplicare răspunderea administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 176/2010 pentru încălcarea regimului conflictului de interese în sensul reținut corect prin sentința atacată. Legiuitorul a optat, în considerarea importanței relațiilor sociale și a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât și de natură administrativă, cu conținut diferit, fiecare dintre acestea putând atrage sancțiuni sau interdicții distincte astfel că o condamnare penală a persoanei vizate de procedura administrativă de constatare a unui posibil conflict de interese nu atrage încetarea acesteia în virtutea principiului "non bis în idem". Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.