ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2543/2020

Ședința publică din data de 16 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârât.

Prin sentința civilă nr. 2289 pronunțată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea de lucrător al Securității, în ceea ce îl privește pe pârâtul A..

Împotriva sentinței civile nr. 2289 pronunțată la 12 iunie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

Susține că hotărârea nu este motivată, întrucât în considerentele ei sumare nu se regăsește nici un argument de fapt sau de drept care să sprijine soluția pronunțată, apreciere bazată pe dispozițiile din motivul de casare al pct. 6.

În ceea punctul 8, arată că reclamanta CNSAS, dar și instanța de fond nu a avut în vedere faptul că reclamantul și-a desfășurat scurta activitate în temeiul unor acte normative care au stat la baza apărării securității statului român, între care: Constituția RSR din anul 1965, Decretul nr. 130/1972, prin care s-a înființat Ministerul de Interne, C. pen. și C. proc. pen. din 1968, modificate și completate în 1973, legislația internațională în materie la care a aderat România, etc. și nu a făcut nici o distincție între acte personale de a propune, a sugera, a analiza oportunitatea unor măsuri de verificare și faza de a dispune, a executa sau a îndeplini cu bună știință în mod direct și cert anumite acte susceptibile a fi abuzive prin interpretare exagerată.

Menționează că i se impută faptul că a propus măsuri, în scris, dar nu se aduc probe sau susțineri pertinente din care să rezulte și că îndeplinirea, executarea, transpunerea în realitate a acelor măsuri erau necesare și ordonate ca mijloc de prevenire justificată fată de potențialul pericol ce îl reprezenta activitatea subiecților, de urmărirea penală calificată de către parchet și de Direcția a VI a Securității de la București.

Precizează faptul că instanța preluând integral acțiunea promovată de CNSAS, a apreciat și susținut în mod eronat că ar fi încălcat prevederile din Constituția României din anul 1965 și dreptul la o viață privată art. 17 din Pactul (Convenția) ONU privind Drepturile Civile și Politice din decembrie 1966, fără a corobora aceste texte de lege cu conținutul de ansamblu (complet formulat) al acestor acte normative.

Arată că instanța nu a ținut seama nici de faptul că restrângerea și limitarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului când acestea periclitează siguranța națională, siguranța publică, ordinea de drept, morala, sănătatea publică, ori când au scop săvârșirea unor fapte de natură penală, drepturi prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale încheiată la Roma în anul 1950 (articolele 8, 9, 10 și 11), precum și în art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 septembrie 1948.

În același timp, instanța la stabilirea calității sale de "lucrător al Securității" nu a avut în vedere faptul că și C. pen. Român, aflat în vigoare în perioada sa de activitate incrimina mai multe fapte grave ca infracțiuni care atentau la Securitatea Statului între care trădarea, complotul, acțiunile dușmănoase sau diversioniste, propaganda împotriva orânduirii, apologia imperialismului și a măsurilor ostil-anarhice, trădarea prin transmitere de secrete și spionajul.

Totodată, nu a evaluat și nu s-a pronunțat pe faptul că scurta sa activitate, desfășurată numai în cadrul unității militare de securitate Turda/serviciul 2 a avut un pronunțat caracter de pregătire, documentare studiu și preluarea problematicii de la ofițerul anterior în scopul de prevenire a săvârșirii unor fapte îndreptate împotriva securității și disciplinei economice.

Informațiile sumare și neverificate de prima sesizare pe care le-a obținut ulterior momentului în care B.. a fost reținut și arestat prin mandat emis de procurorul militar, au fost prezentate pe cale ierarhică într-un mod profesional, corect și echilibrat, fapt care este total trecut sub tăcere la analiza notei de constatare de către Colegiul CNSAS.

Solicită respingerea acțiunii, ca fiind vădit neîntemeiată, urmând să se constate că activitatea sa profesională de ofițer de informații, înainte de 1989, până la momentul trecerii în rezervă la cerere, s-a desfășurat, în deplină concordantă cu prevederile art. 41 din Constituția României, urmând a se constata, că a acționat permanent sub imperiul unui legământ militar (Legea nr. 14/1972), prin care a jurat "Credință nestrămutată poporului român și tării. Să apar legile statului. Să execut întocmai ordinele și cerințele regulamentelor militare".

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, concluzii scrise și un înscris denumit întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 iunie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Reclamantul a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A. și Curtea de Apel București a admis acțiunea.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță.

Motivele de casare invocate de recurentul-pârât în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurentului-pârât, care afirmă că s-a constatat calitatea sa de calitatea de lucrător al Securității de către instanța de fond fără o argumentare convingătoare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că sunt îndeplinite de condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se constata calitatea de lucrător al Securității, în ceea ce îl privește pe pârâtul A.,

În cauză pârâtul A. în calitate de angajat al fostei Securități, având gradul de locotenent în cadrul Inspectoratului Județean Cluj, Serviciul Municipal de Securitate Turda a desfășurat activități de urmărire, în ceea ce îi privește pe numiții B. (dosar nr. x/2035), DD (dosar nr. x), CL (dosar nr. x), C.. (dosar nr. M-F.1. 128939 CJ).

Astfel cum a reținut și judecătorul fondului, din cuprinsul actelor dosarului rezultă cu claritate, că măsurile propuse de pârât, anchetarea, verificarea relațiilor și anturajului, percheziția domiciliară și la locul de muncă, interceptarea convorbirilor și corespondenței cu privire la numiții B.. (dosar nr. x/2035), D.. (dosar nr. x), E. (dosar nr. x), C.. (dosar nr. M-F.l. 128939 CJ) era pentru motive politice și îngrădeau dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 28 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

În mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că pârâtul nu a respectat prevederile Constituției din 1965 privind fidelitatea față de țară sau obligația de apărare a țării, astfel cum susține, a invocat ordine și obligații din fișa postului pentru a justifica încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, față de persoane cu opțiuni politice diferite de regimul comunist sau care se aflau doar în anturajul unor astfel de persoane.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte menționează că prin măsurile propuse recurentul-pârât a încălcat drepturile și libertățile persoanelor verificate și chiar dacă, au fost aprobate și parțiale executate de alte persoane, propunerile converg spre îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin rapoartele întocmite și măsurile propuse, pârâtul a stabilit fără putere de tăgadă că românii care nu sunt de acord cu regimul comunist trebuie pedepsiți. Mai mult a susținut că persoanele urmărite au trimis scrisori ce conțineau mesaje incitatoare de revoltă a populației, de încetare a lucrului, nesupunere civică încălcând astfel prevederile art. 166 din C. pen. în vigoare la acea dată, ce reprezenta infracțiune contra securității statului. Faptul că a fost ofițer în cadrul Departamentului Securității Statului pentru o perioadă scurtă de timp nu îl absolvă de consecințele faptelor sale.

Totodată, chiar recurentul-pârât a recunoscut prin toate înscrisurile depuse la dosar că a efectuat acele propuneri, susținând continuu că era în sarcina funcției sale să facă așa, întrucât respecta legislația în vigoare de la acel moment, existând de altfel o diferență între cercetarea informativă și cercetarea penală, context în care el a respectat toate prevederile legale.

Înalta Curte precizează că nu era necesar ca recurentul-pârât să execute personal propunerile, întrucât prin faptele sale a condus la restrângerea și limitarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului sub pretextul că persoanele urmărite, periclitează siguranța națională, siguranța publică, ordinea de drept, morala, sănătatea publică, ori când au scop săvârșirea unor fapte de natură penală, drepturi prevăzute în Convenenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale încheiată la Roma în anul 1950 (articolele 8, 9, 10 și 11), precum și în art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 septembrie 1948.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2289 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.