ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2360/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Ministerul Finanțelor Publice, modificarea Ordinului nr. 332 din 27.01.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ sau emiterea unui alt ordin, în sensul luării în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 9.04.2015, efectuarea plății diferenței salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale de 405 RON și venitul efectiv plătit pentru perioada aprilie 2015 - octombrie 2016 și acordarea dobânzii legale și a ratei inflației la sumele cuvenite, de la data scadenței fiecărui venit lunar începând din 9 aprilie 2015 și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 204 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Ministerul Finanțelor Publice, a obligat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ să emită ordin de salarizare a reclamanților cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015 și a obligat pârâții să plătească reclamanților diferențele salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință de 405 RON și cel efectiv încasat pentru perioada 9 aprilie 2015 - 1 octombrie 2016, cu dobânda legală și rata inflației de la data scadenței fiecărei sume până la cea a plății efective.

Împotriva acestei sentințe, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova au declarat recurs.

Recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esență, recurentul a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a admis acțiunea reclamanților, fără a avea în vedere că drepturile salariale au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, prin acte administrative emise în executarea legii și a deciziei Curții Constituționale.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care reclamanții nu au contestat Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii.

Totodată, recurentul susține că solicitarea intimaților-reclamanți și admiterea acesteia de către instanța de fond încalcă principiul neretroactivității legii, iar instanța a încălcat acest principiu.

Având în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin (l

1

) - (l

4

) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal - bugetare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2536 din data de 21 decembrie 2016 privind salarizarea procurorilor din cadrul unităților de parchet beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunara a valorii de referință sectorială majorată cu 18%.

Solicitarea acordării drepturilor salariale începând cu 9 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

A mai susținut recurentul-pârât că prima instanță în mod greșit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea la plata acesteia reprezintă stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

În ceea ce privește dobânda legală, recurentul a arătat că aceasta este o sancțiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, condiția sine qua non o constituie existența unui contract ("In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege...").

Din analiza textelor legale incidente dobânzii, rezultă ca și condiție a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală) preexistenta unei convenții încheiate între părți. Or, în prezenta cauză nu există nici o convenție între reclamant și pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispozițiile privind dobânda legală nu își găsesc aplicabilitatea în speță.

Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând în principal casarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Recurentul a susținut că instanța de fond nu a aplicat în mod corect prevederile legale invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Așa cum rezultă din art. 39 alin. (1) lit. e), t) și u) din Anexa Ordinului ministerului justiției nr. 2632/C/2014 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, ordinele de salarizare pentru procurori, precum și calculul drepturilor bănești cuvenite, se realizează de către Serviciul de organizare și resurse umane din cadrul secției de resurse umane și documentare al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Chiar dacă plata efectivă a drepturilor salariale se realizează prin intermediul ordonatorilor secundari/terțiari de credite, în acțiunea formulată de către reclamanți, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova nu pot avea calitatea de pârâți.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurentul - pârât a susținut că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material și nu a ținut cont de dispozițiile legale invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, având în vedere și susținerile din recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că aspectul de inadmisibilitate invocat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ÎCCJ nu are corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de învestire a instanței de judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alți procurori, aflați în situații identice, dar și cu alte categorii de personal din sistemul justiției, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea.

Prin urmare, chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referință și data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispozițiile legale menționate.

Așa fiind, reclamanții nu au obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 și nici nu sunt ținuți de dispozițiile art. 7 alin. (4) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, ori ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constatând că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, în acord cu argumentele prezentate de instanța de fond în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de această instanță este temeinică și legală.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 așa cum a fost modificată, s-a stabilit ca regulă că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut și că, prin excepție de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, "salarizat la același nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, voința legiuitorului a fost ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, să fie înlăturate inechitățile dintre salariații care, deși își desfășurau activitatea în aceleași condiții, primeau salarii diferite.

Înalta Curte apreciază că, în susținerea soluției instanței de fond prezintă relevanță, atât evoluția legislativă în materie, cât și interpretările oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională.

Așadar, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit prin Decizia nr. 23/2016 a stabilit că "sintagma salarizat la același nivel are în vedere personalul (...) din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităților din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit într-un mod mai exact regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 3

1

alin. (1) a stabilit excepția de la regulă în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Sintagma "fiecare funcție" s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

1

) că reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

2

) că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Instanța de fond a făcut referire și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituțională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

Înalta Curte este așadar în acord cu opinia instanței de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferențiere între drepturile stabilite prin act normativ și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Astfel, în raport cu prevederile indicate, instanța de fond a reținut în mod corect că la nivelul autorității judecătorești și familiei ocupaționale "Justiție", din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, valoarea de referință sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reținut instanța că reclamantul este îndreptățit să obțină calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.

Reține Înalta Curte că prezintă relevanță în cauză și punctul de vedere exprimat de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii exprimat în ședința din 17 ianuarie 2017 conform căruia, " ... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familiale ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, astfel că, diferențele de salarizare în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad, care se aplică valorii de referință sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referință sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 4 iulie 2017 a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" începând cu data de 9 aprilie 2015 și în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituții."

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ privitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susținerea acestei opinii, Înalta Curte apreciază că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 9 aprilie 2015, valoarea sectorială de referință în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanțelor judecătorești este corectă.

De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile aduse de recurentul-pârât cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanților privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

În ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale, apreciază instanța de control judiciar că aceasta în mod corect a fost dispusă de prima instanță, actualizarea cu indicele de inflație având drept finalitate păstrarea drepturilor salariale la valoarea reală din momentul la care ar fi trebuit achitate.

Referitor la actualizarea drepturilor salariale cu dobânda legală, Înalta Curte reține că, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, potrivit cu care "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului."

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată că aceste aspecte au fost analizate în cuprinsul Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din 3 iunie 2014.

Astfel, instanța de control judiciar, fără a relua considerentele avute în vedere în cursul deciziei, reține că Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, susținerile și criticile recurenților-pârâți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinței nr. 204 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2020.